Într-una din plimbările mele cu trenul, citeam liniștit dintr-o carte. Contemplând, ca de obicei, la ce e in mine, la ce e cu viața asta și la multe altele (fără rost, nu?). Ca semn de carte aveam o carte de vizită pe care o folosesc pentru a informa oamenii despre emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!”. Pe ea e poza aceea cu mine în aer, zburând peste munți.
Cum stăteam eu pe scaun, lângă fereastră, s-a întâmplat ceva interesant, care m-a oprit din citit. Nu mai știu cum, cred că țineam poza aceea în mână și fără să vreau, mi-a sărit dintre degete. S-a răsucit în aer și a căzut într-o poziție de echilibru perfectă, între piciorul meu stâng și peretele trenului. Stătea cu un colț pe pantalonii mei și un colț abia atingând peretele. Ce echilibru! Dacă încercam să o așez așa aruncând-o în mod intenționat, sigur nu aș fi reușit!
Imediat m-am oprit din citit și am început să o privesc. Am stat nemișcat, pentru a nu o face să cadă. Era clar ceva de înțeles din faza asta, dar nu știam încă ce. Fotografia micuță stătea în echilibru… dar ce voia să-mi spună? Era frustrant un pic, nu reușeam să o înțeleg. De multe ori parcă, dacă te concentrezi mai tare pe ceva, mai mult te îndepărtezi de rezultatul dorit. Uneori e bine să lași un pic de spațiu, de timp. Așa că eu doar priveam scena așteptând să vină un răspuns, simțind că urmează să scot din întâmplarea ciudată, o idee interesantă. Poate chiar importantă!
Și am stat în liniște. Încercând să nu gândesc, să creez un spațiu în care răspunsul să poată lua naștere singur. Îmi place mult felul acesta în care lucrurile funcționează. Alergi după ele, ele se îndepărtează, te oprești și asculți, ele vin singure la tine…
Am observat atunci contrastul dintre punctul de sprijin din stânga – peretele alb și punctul de sprijin din dreapta, pantalonii mei – închiși la culoare. Alb și negru. Iar eu (poza), o imagine colorată, într-un echilibru precar între alb și negru.
Dacă aș fi mișcat piciorul, adică dacă aș fi încercat să depărtez „partea întunecată” de „eul cel colorat”, poza ar fi căzut – în cine știe ce abis de pe podeaua prăfuită a trenului. Am mai fost acolo, parcă nu m-aș întoarce. Deși… asta e altă discuție.
Peretele alb, „partea bună”, nu se putea mișca. Poate pentru că binele e ceva mereu prezent și stabil, chiar dacă noi nu-l vedem? Dar, având în vedere că poza abia atingea cu un colț peretele, nu ar fi reușit să rămână în echilibru doar în felul ăsta: cu un colț pe „malul alb” și unul în aer. Ori era cu totul pe alb, ori trebuia să se așeze și pe alb și pe negru – măcar puțin, cu un colț, cât să nu cadă.
Dar asta se întâmplase deja și echilibrul era precar. Riscant. Dacă încercam să depărtez „răul”, partea întunecată, poza (eu) ar fi căzut. Dar dacă aș fi apropiat piciorul, „negrul de alb”, atunci poza ar fi stat cu totul pe ceva stabil, ceva stabil ce nu putea fi format în acele condiții decât de apropierea albului de negru, a piciorului de perete.
Și mi-am amintit astfel cum de fapt pantalonii nu-s negri și peretele nu e alb. Negrul nu e rău, albul nu e bun. Puse împreună pot fi – și chiar sunt – pur și simplu un întreg. Și doar luând lucrurile în felul ăsta, ca un întreg, fără să încerci să elimini anumite părți naturale ale vieții, poți crea ceva stabil. O bază stabilă pe care să-ți sprijini culorile, fără frica golului prăfuit de sub tine.
Ce înseamnă asta? Să devenim mai indiferenți, mai nepăsători? Să permitem „răului” să facă ce vrea cu noi? Nu. Înseamnă doar că nu ar trebui uitat faptul că viața conține ambele elemente. Și alb și negru și bine și rău. Ce e bine și ce e rău e greu de definit, pentru că vorba aceea (pe care cred că am inventat-o prin liceu), „ce ție nu-ți place, altuia poate-i place!”.
Încercările permanente ale oamenilor de a separa binele de rău… de fapt nu, corect spus ar fi așa: de a separa ceea ce ei cred că e bine de ceea ce ei cred că e rău (da, mult mai corectă exprimarea!) duce de multe ori la frustrări, agresivitate, supărări – care apoi, e evident pentru toată lumea (sau încă nu?), se transformă în boli fizice de tot felul și depresii sau alte urmări violente.
Ideea este să încercăm să includem mai mult, nu să (ne) depărtăm mai tare. Chiar și lucruri aparent rele, dacă încerci să le îndepărtezi, ele nu dispar. Ba uneori se întorc cu mai multă putere. Dacă însă încercăm să le primim cumva, să le înțelegem, să avem compasiune pentru ele (da, știu, greu de făcut… măcar dacă ar merita!), atunci cred că ar fi posibilă o transformare – a ceea ce e în jur, dar mai ales, a ceea ce este în noi. Pentru că până la urmă principala schimbare aici trebuie să se întâmple, în interiorul nostru – nu în exterior.
Revenind la poza mea așezată în echilibrul precar din tren, am înțeles cam ce ar trebui făcut ca ea să rămână în echilibru. Dar am mai înțeles ceva, când trenul a trecut printr-o groapă de pe șine și poza a căzut până la urmă în „abisul prăfuit”: acel abis de care ne e frică de obicei în viață, acea podea prăfuită din trenul de pe ruta București – Brașov, este ceva atât de mic de fapt…
Avem impresia că e capătul lumii, dar eu, văzând poza pe podea, așezată în praf, priveam în același timp pe geam – unde se vedeau munții uriași, copaci, natură, atâta viață! Dacă aș fi rămas blocat cu privirea pe poza căzută în praf, m-aș fi umplut și eu în cele din urmă de praf. Am făcut asta destul. Voi încă nu? E mai bine să te scuturi de praf și sa privești mai mult spre munții de urcat, decât spre praful din care am avut și eu cândva impresia că nu mai pot ieși. Cum să ieși, dacă privești numai în jos?
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Foarte interesanta linia gandiri dumneavoastra.
Totusi, ce este rau si ce este ceea ce ni se pare noua ca este rau?
Eu nu gasesc un exemplu – poate sunt plin de praf – in care ceea ce este rau sa mi se para doar ca este rau. Ura, arivismul, egoismul si multe alte trasaturi rele nu vad sa poata fi doar aparente, sa fie mai putin rele pentru unii, decat daca acesti unii au carente educationale, comportamentale sau de psihic.
V-am admirat si va admir foto (uneori mai arunc cate un ochi pe site-ul dumneavoastra), dar aceasta reflectie cred ca trebuie reanalizata.
Cat priveste binele si ceea ce ni se pare ca este bine, aveti dreptate. Altruismul, dragostea de semeni si de frumos, corectitudinea, cinstea, respectul sunt – indiscutabil – reale trasaturi caracteriale umane, dar care pentru o parte a generatiei tinere actuale (crescute in spiritul PRO) sunt semne de slabiciune si defecte.
In rest totul este bine si va doresc sa ramana cel putin asa.
Cu respect,
Nicolaie Vaduva
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru mesaj! 🙂 Imi dau seama ca unele din ideile pe care le exprim nu sunt suficient de bine sau detaliat exprimate si din cauza asta, uneori pot aparea confuzii, sau neintelegeri. Alteori poate e vorba pur si simplu despre viziuni diferite. Eu nu incercam sa spun ca nu exista rău. Erau mai degrabă două aspecte legat de asta: ca de multe ori, ceea ce nouă ni se pare la un moment dat ca fiind rău, poate să se dovedească de fapt ceva foarte bun. De exemplu… să fii concediat de la un job pe care oricum il detestai, ceea ce îți deschide calea spre a căuta un job mai bun. Inițial pare foarte rău că ți-ai pierdut job-ul, dar apoi se poate întâmpla ceva mai bun ca urmare a acestui fapt.
Sau să fii părăsit de prietena pe care oricum nu o iubeai și cu care nu te înțelegeai, dar de care erai pur și simplu atașat într-un mod distructiv (dependent) – ceea ce îți dă posibilitatea nu doar să crești (să inveți – mare câștig, nu?) ci și să te îndrepți spre ceva mai bun, mai potrivit. Situația pare dramatică la început, dar după o vreme ajungi și tu să te întrebi de ce plângeai de fapt – și îți dai seama că acel eveniment aparent rău, a fost o treaptă importantă pentru creșterea ta. Lucrurile au mereu două fețe, dar oamenii văd de multe ori doar fața rea și rămân blocați în ea.
Pentru cineva poate e rău că plouă fix în ziua nunții lui, dar altcineva se bucură că plouă în acea zi, pentru că are grădini ce au nevoie de apă etc. De multe ori, răul e ceva extrem de subiectiv și de multe ori, ceea ce nouă ni se pare rău ni se pare așa doar pentru că nu îl înțelegem suficient – nu știm să vedem toate aspectele care țin de asta. Vedem doar efectul de moment.
Iar al doilea aspect este că, doar respingând răul, nu facem nimic. Eventual ajungem să împărțim oamenii în buni și răi, să judecăm, să ne credem pe noi buni și pe alții răi etc. Asta nu e util. In text incercam sa spun ca există si o alta cale: aceea de a incerca sa intelegem si sa includem cumva raul ca fiind o parte naturala a vietii, includere care, spre deosebire de respingere, chiar are puterea sa transforme ceva in oameni. Si daca nu in cei din jur, macar in noi – ca vom deveni mai imuni la rau si mai calzi si mai buni in fata lui 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu am inteles mai degraba ca vorbesti despre integrarea/includerea partii „intunecate” din fiecare dintre noi, fara de care (fara integrare, adica) nu putem fi echilibrati. Si ai descris procesul absolut genial (mi-a placut mult ideea cu partea stabila, alba, vs cea mobila, neagra), inclusiv faza din final, cea cu „abisul prafuit” (pt ca da, ne e frica de intunericul din noi si de caderea in propriul gol, dar e, de cele mai multe ori, o frica irationala, golul fiind, cum spui, ceva mult mai micut decat ce castigam asumandu-l). Ori noi mai rau cadem in praf incercand sa indepartam negrul, sa-l negam, sa-l proiectam in exterior (pe ideea ca raul e ceva al „lumii”, nu al meu)… si, fix cum zici, asta se intoarce asupra noastra cu mai multa putere si ne stapaneste. Nu-i vorba in text (din cate am inteles eu) despre „nu exista rau” (fie el definit si ca absenta a binelui). E vorba ca noi nu vedem raul din noi, fugim de el si vrem sa-l indepartam, insa, cu ocazia asta, nu reusim decat sa-l proiectam pe ceilalti, sub forma a tot felul de „rau” relativ si „bine” relativ („bine” e ce-mi place mie, „rau” ce nu-mi place mie)… Si da, raul nu dispare decat prin inlocuire cu bine. Prin includere. La fel cum, ca sa scapi de o temperatura mica in camera, nu poti „da frigul afara/deoparte”, ci, pur si simplu, aduci caldura „peste” frig 🙂
ApreciazăApreciază
Mi-a placut metafora „golului prafuit de sub noi”… aluzie destul de transparenta la…
ApreciazăApreciază
Verificând emailul azi dimineaţă, văd notificarea. Titlul era foarte intrigant. Deşi, acum, la fel de bine aş putea să nici nu ştiu ce titlu este, pentru că ar fi suficient să văd că ai postat un text nou pe blog ca să intru sa-l citesc pentru că oricum ştiu că voi găsi ceva cu care să rezonez. Azi, însă, parcă totul a fost o sincronicitate, pornind de la el. Întâmplări „bune” şi „rele”, manifestări „pozitive” şi „negative”, oameni „corecti” şi „incorecti”.. Şi deşi am înţeles că, in fond, lucrurile sunt aşa cum sunt, fie bune, fie rele, şi aşa cum sunt, e cel mai bine, cu toate astea tot mă mai las surprinsă şi cuprinsă în şi de antiteza celor două polaritati. A le înţelege la nivel de concept, la nivel intelectual, nu e deajuns pentru a le integra în concret, pentru a le manifesta. Dar e un început.
Am realizat azi că m-a luat o durere cruntă de cap, „din senin”, fără să înţeleg de ce.. Într-o discuţie cu prietena şi colega mea de birou, îmi spune: Simona, poate că nu trebuie să mai gândeşti că felul în care tu vezi lucrurile e mai bun pentru celălalt, decât felul în care el le vede.. M-am dus cu gândul la echilibrul tău precar 🙂 Parcă ar fi vorbit cu cuvintele tale.. 🙂 Poate că aşa e! Ceea ce noi înţelegem ca fiind un bine, altcineva poate înţelege un rău. Ceea ce noi vedem ca fiind un rău în ceva sau cineva, altcineva poate vedea opusul. Nimic nu e ceea ce pare a fi! Şi într-o lume a opuselor, a contrariilor, a diferenţelor, a te declara într-o tabără sau alta nu va face decât să adîncească şi mai mult distanţa dintre tine şi opusul a ceea ce ai ales. Şi cu cât distanţa se măreşte, cu atât slăbeşte înţelegerea si voinţa de a înţelege opusul. Când clasificam o faptă drept bună sau rea, nu rezolvăm nici problema faptei rele, şi nici nu contribuim la creşterea manifestării faptelor bune. Nu facem decât să întărim şi mai mult separarea dintre ele şi conflictul permanent la care ele conduc. Nu aducem vindecare rănilor pe care faptele rele le produc, ci le menţinem şi mai vii. Când spui despre cineva că este un om rău, nu arăţi şi calea spre bine a acelui om. Ceea ce faci, de fapt, este sa-l indepartezi pe acel om şi mai mult de bine, în loc sa-l apropii. Însă, ceea ce nu înţelegem de fapt este că, prin orice fel de divizare, de orice natura (bine-rau, corect-injuste, frumos-urât etc), ne separăm pe noi de noi înşine, mai înainte de a separa lucrurile, faptele, oamenii de opusul lor; ne separăm pe noi de restul oamenilor, ne separăm de unitate 🙂
Problema nu constă în a delimita binele de rău, în a eradica răul şi a răspândi binele. Lumea e aşa cum e, cu bine şi rău în ea în acelaşi timp, cu un sens. Nu ştiu cât e de datoria noastră să schimbăm o ordine anume, cât mai degrabă să înţelegem şi să trăim în această ordine a lucrurilor date.
Când nu mai priveşti răul ca pe un rău, adică drept ceva de nedorit, drept ceva de evitat, ceva separat, când priveşti că acel rău în aparenţă poate ascunde un bine, în esenţă, pe care tu îl înţelegi sau nu, atunci accepţi acel rău, dar nu ca pe o resemnare, ci ca pe o manifestare necesară pentru a înţelege atat natura răului, cât şi a binelui. Când nu mai separăm, atunci unim. Când nu mai judecăm oamenii, manifestările, lucrurile, într-o polaritate sau alta, atunci le apropiem, le unim. Le unim în noi înşine, acolo unde contează cel mai mult, de fapt. Nu declarativ, nu în fata semenilor, nu în faţa familiei, a prietenilor, a societatii, ci mai întâi în noi, în gândirea noastră şi în inimile noastre. Plecând de acolo, le vom uni şi apropia şi în ceilalţi. Pentru că, odată ce vei privi cu înţelegere şi îngăduinţă răul, vei putea să-l vindeci cu bunătatea şi blândeţea pe care o astfel de înţelegere le sădeste în tine. Nu vei mai răspunde răului prin rău, ci prin bunătate şi iubire. Vei înţelege că răul nu e mai rău decât binele greşit făcut.
Poate că nici eu nu sunt foarte clară în ce spun acum. Cumva, toţi ştim sau putem şti unele lucruri, dacă nu mai alergăm după ele să le ştim, aşa cum spui şi tu, Ioan, ci le lăsăm spaţiul necesar să curgă spre noi.. 🙂
Oricum, în final, „partea albă (din noi) rămâne nemişcată”, oricât am mişca de partea întunecată. Important e că amândouă, împreună, conduc la echilibru..
ApreciazăApreciază