Mie îmi place înghețata cu topping, cu cremă din aceea colorată și chimicăloasă care se scurge pe suprafața înghețatei. Cu cât mai mult topping, cu atât mai bine! Hmm, aș putea lua cândva doar toppingul, fără înghețată!
În urmă cu mulți ani, cred că prin liceu, sau poate în facultate, mi-a intrat în vocabular termenul de Scursoare, asociat cu topping-ul. Adică în loc să spun înghețată cu topping, eu ziceam mereu „inghetata cu scursoare”. Nu când ceream o înghețată la magazin, n-am zis niciodată „dati-mi o înghețată cu scursoare”, că s-ar fi uitat ciudat la mine vânzătoarea. Dar în conversații am menționat deseori ce bună e „înghețata cu scursoare” sau „moama ce scursoare bună are înghețata asta!”. Preferați scursoare A, de căpșuni, sau D, de măr verde? Sigur, chiar și scursoarea C, de caramel, arata delicios, nu?
inghetata cu scursoare (topping)
Toți cei care m-au auzit vorbind astfel s-au uitat la mine ciudat, pentru că în mintea lor, termenul „scursoare” are o conotație negativă, neplăcută. Nu sună prea delicios. Ceea ce e corect, chiar și în DEX apare așa: „Lichid (murdar) care se scurge dintr-un loc„
Am găsit totuși între definiții și varianta „materie care s-a scurs”, deci m-am scos! Hmm, merit o înghețată cu scursoare pentru asta! Există chiar și iaurturi cu scursoare sau prăjituri cu scursoare, super bune! Observați cum se scurge acea „materie”, devenind astfel „scursoare”! Dar să nu vă fac prea multă poftă.
Pentru mine, asocierea aceasta între înghețată și scursoare exprimă ceva delicios. Pentru alții, ceva scârbos. Depinde ce conotații atribuie fiecare termenului în cauză. Dar dacă pun în fața oamenilor aceeași înghețată cu scursoare, ea arată la fel – indiferent de modul în care eu o descriu. Văzând lucrul real din fața lor, înghețata respectivă, oamenii vor înțelege mult mai bine despre ce este vorba, decât dacă ar auzi doar descrierea mea. Chiar și așa, văzând clar despre ce e vorba, unora le va fi poftă, pe alții îi va lăsa… reci. Pentru că realitatea înconjurătoare este transformată după chipul și asemănarea noastră, chiar de noi înșine.
De exemplu, pentru mine, cuvântul „urs” descrie un animal blănos, de talie mare, care trăiește în păduri și se hrănește în special cu fructe, ciuperci, rădăcini etc. Un animal super frumos, puternic, pe care mi-aș dori să-l văd mai des dar pe care știu că nu am șansa să-l întâlnesc mergând în grup pe poteci marcate (poate doar în Bucegi). Un animal care își vede de treaba lui, încercând pe cât posibil să evite contactul cu oamenii. Nimic înfricoșător în percepția pe care eu o am asupra acestui animal descris de cuvântul „urs”.
Pentru alți oameni, cuvântul urs are însă alte semnificații – pentru fiecare om în funcție de cât a ajuns să înțeleagă acest cuvânt sau ce asocieri a făcut în mintea lui. Pentru mulți, cuvântul „urs” se traduce (mai mult în mod inconștient) așa: o bestie fioroasă, cu dinți ascuțiți și gheare lungi, care mănâncă oameni la cină și zmeură la desert (sau o înghețată cu scursoare de zmeură, dacă găsește), un animal care bântuie zi și noapte prin păduri, în cautare de turiști, iar dacă zărește un cort, vai, cortul e ca o pungă de chipsuri cu surprize pentru el, pe care nu se va putea abține să o desfacă!
Același urs, pus în fața a doi oameni diferiți, va produce reacții diferite, în funcție de interpretările mentale ale fiecăruia. Unul ar putea să profite pentru a face două poze (fără blitz!), știind că dacă se află la o distanță de siguranță, poate observa animalul liniștit. Altul s-ar panica și poate ar strica pentru totdeauna șansa ca termenul „scursoare” să capete o conotație delicioasă. Ursul în acest timp s-ar uita spre cei doi și probabil ar grăbi pasul în direcția opusă. De dragul ideii, nu vă uitați la filmul „Backcountry” după ce citiți acest text. Nici înainte de a pleca la munte. Deși sunt lucruri de învățat din el, nu neapărat despre urși, dar despre cât de puțin pregătiți să acționeze sunt oamenii. Iar aici, un filmulet util si amuzant: Folosirea spray-ului anti urs.
Cum ar arăta lumea, viața, relațiile dintre oameni, dacă în loc de interpretări, am reuși să vedem Realitatea? Să vedem chiar ceea ce este acolo, nu ceea ce credem noi că este. Să înțelegem ceea ce s-a spus sau s-a întâmplat, nu doar să presupunem că am înțeles și să ne construim propriile explicații și propria înțelegere – evident, distorsionată de toate temerile, preconcepțiile, golurile noastre.
Cum ar fi să nu ne grăbim să strâmbăm din nas când cineva întinde spre noi o înghețată cu scursoare, ci să încercăm să înțelegem ce înseamnă pentru el acea înghețată? Poate dacă ar exista mai puține interpretări și o mai mare dorință de realitate, de Adevăr, atunci ne-am bucura mai mult chiar și de scursoarea de pe înghețată. Și poate certurile și neînțelegerile ar fi mai puține, dacă am vorbi toți aceeași limbă, a Realității. Sau măcar aceea a Numitorului Comun.
Dacă am încerca să vedem ideile, fără să ne blocăm în cuvinte, să înțelegem trăiri, emoții, gânduri, fără să le distorsionăm trecându-le prin filtrul propriilor noastre trăiri, amintiri și emoții, poate am fi în același timp mai implicați dar și mai detașați de ce e în jurul nostru. Înțelegerea duce spre empatie și compasiune, interpretările duc de multe ori spre o distorsionare a realității, spre frici și lipsă de implicare. Care variantă o fi mai de dorit?
Vrea cineva iaurt cu scursoare?
…
Ioan Stoenică
mai 2015.
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Ce faci, Ioan? Nu ştiai cum să mai scrii ceva drăguţ despre urşi şi ne-ai luat pe ocolite, cu îngheţata, ca să ne convingi că urşii nu mănâncă oameni ca în Backcountry? :)) Eu, să fiu urs, mi s-ar scurge din gură de poftă la vederea drujbiştilor. 🙂
Acum să fiu un pic serioasă şi pentru celelalte surori! Mi-ai zis într-o zi că nu e nevoie să cădem de acord asupra unui subiect (vorbeam noi de ceva atunci) şi asta aşa m-a lovit de puternic, ca atunci când mi-a spus psiholoaga că a fi puternic nu înseamnă a te chinui singur fără să ceri ajutorul cuiva. Vorbesc de „acord” ca sinonim cu Realitate obiectivă, Adevăr Absolut.
Deci, treaba asta cu Adevărul e relativă, zic eu. Că nouă de multe ori ni se pare că vorbim logic deci, implicit, deţinem Adevărul (credem noi). Că tu aveai dreptate că era mai bine pentru câinele ăla să nu vină după voi în creasta Ciucaşului daaar, din „dreptatea” tovarăşului de tură, care era mai milos din fire, a ieşit la iveală şi o faţă a ta care a impresionat plăcut (crearea adăpostului).
De-asta zic că pe mine cuvântul Adevăr (Absolut) mă cam râcâie pe creier (e un fel de „Prinţeso!” pentru Ilinca). Mie mi-a luat ceva să înţeleg că maneliştilor CHIAR le plac manelele. E pe bune, nu se prefac! Manelele sunt frumoase pentru ei. Adevărul lor e că manelele SUNT frumoase. Adevărul meu e că manelele SUNT groaznice. Dacă chiar există un Adevăr, acesta este că manelele nu sunt nicicum, nici frumoase, nici urâte. Doar sunt, există. Unii chiar şi asta ar nega, dacă nu ar afla de existenţa lor. Deci, ce e acest Adevăr cu A mare? Să luăm exemplul cu Lacul Pietrele acoperit de zăpadă. Tu zici că e acolo pentru că ai fost vara şi ştii că e acolo, altul zice că nu e, din cauză că nu se vede, iar o fiinţă de pe vreo altă planetă ar putea zice că totul e o iluzie, că chiar şi dacă tu vezi lacul, el nu există de fapt decât în mintea ta, care îl proiectează. Hai, că mă cam depărtez acum…
În fine, eu, personal, în afară de iubirea necondiţionată, nu bag nimic în categoria Adevărului/Realităţii. Când iubeşti indiferent de amănunte, îl poţi tolera şi pe cel care se îngreţoşează când aude „scursură”, şi pe cel care salivează de poftă. Vorbeam acum două zile cu nepoata mea de 14 ani care, deja la vârsta ei, a înţeles că oamenii sunt diferiţi şi e OK să fie aşa. Tata are 68 de ani şi, dacă îi zici asta, se enervează la culme.
Deci, eu am decis să cred (şi nu pentru că ar fi un Adevăr) că nu există un Adevăr absolut/o Realitate absolută şi obiectivă, ci doar infinite perspective ale unui Ceva FĂRĂ adjective în jurul lui. Mai cad şi eu în capcana ego-ului şi mă mai războiesc cu unul, cu altul despre vaccinuri, vegetarianism, etc. dar, când simt că mă enervez şi îl văd pe participantul la discuţie într-o lumină nefavorabilă, îmi dau seama că nu încerc decât să omor Diversitatea. Şi Diversitatea dacă nu e TOTALĂ, nu mai e Diversitate. Încercarea de a impune oamenilor Adevărul Suprem, cred eu, omoară Diversitatea, care stă la baza vieţii. Gata, s-a scurs destul din capul meu. Un articol drăguţ despre câinii care urmează turiştii pe munte când scrii? :))
ApreciazăApreciază
He he, pe masura ce citeam comentariul tau, imi veneau in cap idei bune de zis, dar pe care vedeam ca le-ai zis de fapt si tu mai jos. Bravo, bravo, e semn bun! In special voiam sa spun aia cu Adevarul fara adjective… Ca ce e frumos sau urat nu are legatura cu Adevarul, care este si atat – si nu-i pasa ce parere avem noi despre el. Dar nici nu inseamna ca nu exista.
Dar sunt lucruri diferite, Adevarul despre Viata, despre chestiuni mai mari decat noi – adevar care ne poate duce mult mai departe decat adevarurile personale… si adevarul acesta la nivel uman, dintre oameni… Ca la nivelul asta ar putea la fel de bine sa nu existe un adevar, daca fiecare are adevarul lui. Unele lucruri sunt la fel pentru toata lumea (apa contine aceleasi elemente, un motor de masina se construieste cu anumite piese etc), chiar daca perceptia sau intelegerea noastra poate fi diferita. Altele insa sunt diferite in functie de fieacare om in parte.
Nici nu mai conteaza de fapt care e adevarul personal, daca reusesti sa te impaci cu ideea asta si nu mai stai sa bagi pe toata lumea in aceeasi oala (la acest nivel), e perfect. Vecinul isi vede de ale lui, tu de ale tale, puteti povesti despre orice, in functie de interes, dar in felul asta, lasand vecinului adevarul lui in anumite privinte, tu iti poti muta atentia spre ceva mai mare, care chiar sa-ti fie util. Nu degeaba se spune ca Adevarul te va elibera.
Pana la urma… oricum fiecare experimenteaza o bucatica de Adevar. Mai constient sau mai putin constient. Ideea e sa nu te multumesti cu o maslina de pe pizza si nici sa nu te opresti la a te certa despre o maslina. Ci sa vrei toata pizza. Sau ma rog, cat mai mult din ea. Cu sau fara scursoare de ketchup.
ApreciazăApreciază
Fain…. scursoarea imbie la multe discutii pe marginea realitatii. Sau a Realitatii? Hm…. Pe mine ma fascineaza modul in care comunicarea este distorsionata de experienta personala a celor implicati. Citisem undeva ca, in comunicarea verbala, sensul propriu al cuvintelor conteaza ca proportie in mesajul final undeva la aprox 20% (parca.. oricum, putin). Restul fiind nonverbal, paraverbal sau… completari surde din mintea celor care…. „asculta”. Pt mine constatarea asta, a faptului ca mai important (sau, macar, la fel de important) cu a vorbi bine este a asculta bine (a asculta mesajul celuilalt, dar si PE celalalt ca om, a asculta continuturile mintii LUI care se varsa in mine cand ii ascult mesajul in mod real, eu reusind, astfel, sa inteleg modul LUI de perceptie a realitatii), a fost si este un mare punct de cotitura si un mare task in „lucrul cu mine”. Pt ca daca nu facem asta, e ca-n metafora aia care-mi place mie mult: eu am pe ochi ochelari galbeni, tu albastri, ne uitam amandoi la o foaie alba…. tu zici ca-i albastra, eu ca-i galbena si, in plus, ca tu trebuie sa fii un idiot daca nu vezi o REALITATE atat de simpla: ca e galbena foaia! De aia mi-a placut, cred, mult, ca si tu ai dat solutia asta la un moment dat in text. „Cum ar fi să nu ne grăbim să strâmbăm din nas când cineva întinde spre noi o înghețată cu scursoare, ci să încercăm să înțelegem ce înseamnă pentru el acea înghețată?” – mi se pare o solutie f… realista! 🙂 Si practica. Pt ca mai avem cu totii pana sa zicem ca am ajuns sa cunoastem Realitatea/Adevarul asa cum este, dar, pana atunci, putem face iar si iar acest ceva concret si deloc micut: sa ne punem in toc ochelarii colorati de propriile identificari cand altcineva ne transmite ceva si sa incercam sa vedem „ce inseamna pt el acea inghetata”. Si daca, intr-o comunicare, ambii interlocutori fac asta, se intampla ceva de se ajunge si la numitorul comun de care spui 🙂 Poate si pt ca gestul asta simplu, dorinta de a pune ochelarii colorati jos pentru a-l asculta pe celalalt, ma pune in contact, chiar pt o secunda pe care n-o pot pastra, cu albul Realitatii… Si la fel se intampla si cu celalalt. Altfel, vom fi prizonieri nu doar ai propriilor experiente (evident limitatoare), ci si ai dezbinarii, ai certurilor sau neintelegerilor provocate de „realitatea mea, realitatea ta” (mereu imi aduc aminte de versul ala al lui Nichita Stanescu, „prietene, spune-mi, cum este albastrul tau?”)….
O alta chestie de care mi-am amintit citind textul asta (si care a fost prilej de maaaare further insight personal pt mine, multumesc!) e ca putem proceda la fel si atunci cand cuvintele in sine NU au nicio incarcatura negativa, dimpotriva. Auzisem despre „cuvintele baliza”, acele cuvinte cu un inteles banal pt majoritatea oamenilor, dar care, in anumite persoane, pot starni reactii puternice, pt ca sunt asociate cu experiente (negative) din trecutul acelor persoane. Cu totii avem astfel de cuvinte, cred. Sau gesturi (tot pe nu-mai-stiu-unde (sursa mea preferata de cand ma stiu :)) ), citisem ca doar 10% (!!!! aici am retinut procentul, pt ca mi s-a parut socant de mic) din continutul certurilor in cuplu se refera in mod real la persoana si actiunile celuilalt, restul de 90% fiind razboi cu prorpiul trecut, fata de care un gest banal sau un cuvant banal poate actiona ca un trigger, ce determina reactii evident disproportionate). Adica treaba cu scursoarea poate fi de inteles, pt ca imaginea sugereaza cumva ceva scarbos (desi nu-i deloc neaparat sa fie asa, mie mi se pare doar funny), dar cum ar fi, de exemplu, sa-i spui unei fete „esti frumoasa”, iar ea sa iti dea cu geanta-n cap sau sa o ia la fuga? E clar ca nu se intelege nimic logic din reactie, pt ca aparent nici nu e…. dar daca stii ca respectiva a fost, sa zicem, agresata sexual si ca agresorul asta ii spunea during the process…. parca lucrurile se vad in alta lumina, capata sens. La scara mai marunta, toti avem astfel de cuvinte, care ne amintesc de ceva/cineva cu care avem „conturi neincheiate” intr-un fel sau altul, si care distrosioneaza si mai mult sensul celor auzite.
Da, greu si dureros procesul asta de dat jos ochelarii colorati. Poate ca, dupa ce ii porti atat de mult, e ca la copacii crescuti in jurul unui gard…. devin „o parte din noi” care trebuie smulsa, nu doar data jos. Si asta e cu durere, cu asumare, cu intelegerea motivelor pt care are sens sa-i dam jos, a limitarilor pe care pastrarea lor ni le aduce…. si a faptului ca Realitatea, intotdeauna si absolut contrar impulsurilor noastre bazate pe frici, „bate”… realitatile 🙂
ApreciazăApreciază
Fotografia cu balonul este superba. De fapt toate, dar aceea in mod special. Felicitari inca o data pentru tot ce faci. Te admir si te sustin de la distanta si ma straduiesc sa iti urmez exemplul in ceea ce priveste perceptia cu mintea deschisa pe care o ai asupra lumii. Numai bine si la cat mai multe ture reusite pentru vara asta 🙂
ApreciazăApreciază
Ramasesem cu o promisiune.. Amanata de cateva zile de introspectie.. De self-observation.. 🙂
Perceptia! Uneori, cand am un crampei de luciditate, sau cel putin iluzia asta o am, ma intreb cat din gandurile mele imi apartin! In sensul ca, ceea ce gandesc, adica acele perceptii pe care eu le am asupra realitatii care ma inconjoara (asa cum definim in mod conventional realitatea), sunt rezultatul propriei mele minti, sau sunt produsul a numeroase conditionari preluate, invatate si insusite pana in acest moment? Chiar si gandul acesta! Imi apartine, este unul obiectiv, sau vine dintr-o nevoie, dintr-o conditionare? Din nevoia de securitate, de siguranta, de acceptare, de recunoastere, de iubire, de apreciere. Uneori devine foarte confuz: ce gandesc despre ce gandesc? Uneori ma intreb daca intrebarile ne duc la raspunsuri, sau ne duc spre si mai multa confuzie?
Totusi, o nevoie de intelegere avem. Este oare si aceasta o conditionare, sau vine din natura noastra de dincolo de orice conditionare. Uneori sensurile le vad in tacere! Iar nu in intrebari si raspunsuri. Ci doar dintr-o observatie tacuta a ceea ce gandesc. Cand eu, cel care observa, este in acelasi timp si cel observat. Si doar in acele franturi de clipe, in care mintea insasi este observata in mecanismele perceptiei pe care le creaza, atunci ea se opreste din emanatiile de ganduri prin care filtram ceea ce numim, fiecare, realitate, si ramane tacuta. Atunci, in acele franturi de clipa, tu esti Realitatea! Esti eliberat de valurile perceptiei, de toate mecanismele mintii, si poti vedea, pentru scurt timp, ceea ce este. Esti ceea ce esti. Punct. Fara nicio completare, fara niciun adaos mental. Si totul are sens. Paradoxal, intelegi de ce nu e nevoie de completari, de adjective. Intelegi ca totul e intreg. Ca nimic nu lipseste din tot. Intelegi ca doar mintea e cea care are nevoie de adjective. Pentru ca ea are nevoie sa desparta orice de orice, negrul de alb, caldul de rece, binele de rau, ea e cea care are nevoie sa categoriseasca totul, sa creeze obstacolo acolo unde ele de fapt nu exista, sa nasca drame acolo unde totul e natural si firesc, sa genereze nevoi acolo unde ele nu exista, sa creeze conflicte acolo unde e liniste, in final..sa-si asigure continuitatea gandurilor.. Iar perceptia, este unul din mecanisemele mintii. Un mecanism de filtrare a Realitatii si de creare a realitatii. Proiectam in percepetie ceea ce vrem sa vedem in realitate. Stabilim ce ganduri si dorinte vrem sa vedem in aceasta realitate, apoi le proiectam in perceptiile noastre. Acea lume e realitatea noastra, iar nu alta. Acea realitate contine adevarul nostru, iar nu Adevarul. Si, in Realitate, nu facem decat sa ne”ajustam” realitatea proprie cu a celuilalt, in speranta ca vom ajunge la un adevar comun. Cand nu se intampla asta, suferim si ne cautam adevarul in alta parte, dar tot in realitatea noastra..
Dar cum vezi Realitatea, ceea ce este, dincolo de perceptii, de ganduri, de subiectivism? De unde stim ca atunci cand credem ca vedem Realitatea, chiar asta vedem, sau nu e doar o alta perceptie disimulata a mintii noastre, o proiectie a perceptiilor noastre? Personal, iau drept etalon starea de prezenta, de liniste si echilibru. Cand orice din ceea ce gandesc si fac imi tulbura aceasta stare, atunci e vorba de o perceptie subiectiva. Indiferent ca aceste ganduri sunt starnite de un om, de o situatie, sau de mine insami. Pentru ca tulburarea nu intervine decat atunci cand ma tem ca pierd ceva.. Ca e vorba de credintele mele cu care eu in mod fals ma identific, ca e vorba de fiinte dragi care pleaca de langa mine si imi tulbura confortul sufletesc, sau ca e vorba de orice altceva, tulburarea e data de o teama.. O teama de a fi lipsit de confort si siguranta, pentru ca prin ele noi capatam contur si identitate. Dar pentru ca e disimulata in forme atat de bine justificate, ea nu e identificata ca atare, si atunci, eu cred ca in exterior se afla cauza, iar nu in mine. Eu imi apar ideile si credintele in fata oricui incearca sa mi le nege, si daca nu reusesc sa obtin confirmarea ta, caut pe altcineva care o va face, fie si temporar. De aceea, orice forma a Realitatii va fi distorsionata de realitatea proprie, si atunci cand relationam, ne aparam perpetuarea propriei realitati in fata celuilalt.
Cat timp insa nu intelegem ca nimic din ce protejam nu exista, ca ceea ce avem deja nu este amenintat de nimic si, in consecinta, nu trebuie aparat, nu ne vom elibera de ganduri, de proiectii si perceptii care ne impiedica sa traim Realitate asa cum este, atat in relatie cu noi insine, cat si cu tot ce ne inconjoara.
Sau, asa cum o carte draga mie spune: „Nimic real nu poate fi ameninţat. Nimic ireal nu există.” 🙂
Si ma opresc aici, caci niciodata nu poti spune ca ai spus tot ce era de spus despre perceptie, Realitate si Adevar! 🙂
Ma mut la love detox :)) Soon! Daca nu ma limiteaza Ioan la 5 randuri per comentariu! :))
ApreciazăApreciază