In Piatra Craiului, în două excursii diferite, am văzut căzând doi oameni din potecă și rostogolindu-se pe pietre spre vale. Amândoi au scăpat cu răni ușoare aș zice – o tăietură la picior, niște vânătăi și dureri interne, dar per total, au scăpat ușor, având în vedere că potecile din Crai, mai ales cele nemarcate, nu sunt locuri potrivite să cazi.
Cele mai multe accidente se întâmplă la coborâre, când mai mulți factori se adună și lucrează cumva împotriva ta: oboseala acumulată pe traseul spre vârf, ce face să scadă concentrarea, sentimentul că tura e ca și încheiată – ceea ce îi face pe oameni să lase garda jos, să le scadă atenția… Ca și când coborârea o faci cu trenul, să te simți în siguranță. Coborârea e tot munte, tot traseu – și știind că cele mai multe accidente se întâmplă la coborâre, ar trebui cu atât mai atent să fii.
Dar mai există un factor, atât de prezent în viețile oamenilor: părerea total nefondată că „nu mi se întâmplă tocmai mie”. Gând pe care l-au avut probabil mulți dintre cei care au murit sau au fost implicați în diverse accidente de orice fel. Spun „de orice fel” pentru că probabilitatea să mori în accident de mașină e mai mare – dar asta nu înseamnă să mergi cu ochii închiși pe poteci.
Accidente se întâmplă. Majoritatea apar ca urmare a unor neglijențe ale oamenilor, multe din ele putând fi evitate, dacă ești pregătit într-un fel sau altul pentru ele. Dar până și lucruri de bun simț, care se fac cu minim de efort, par inutile sau deranjante atunci când ai impresia că tu ești nemuritor. Cum ar fi purtarea centurii de siguranță sau a căștii, atunci când mergi cu bicicleta 2 străzi mai încolo. Nu e nevoie să cazi de multe ori, e de ajuns o căzătură bună și gata! Dar hei, gravitația nu funcționează la fel și pentru tine, buricul universului, deci nu-ți face griji! E mai comod să trăiești cu impresia că dacă ești pe locurile din spate, nu zbori prin parbriz la fel de periculos. Ba zbori chiar spectaculos!
În urma unui accident de orice fel, oamenii pot să rămână la fel de bine și cu semne (răni) psihice, nu doar fizice. Frica de apă, în cazul cuiva care aproape a murit înecat în copilărie, frica de pante abrupte, a cuiva care poate a alunecat cândva pe zăpadă, frica de urși, a cuiva care s-a uitat prea mult la știrile de la ora 5 și s-a documentat prea puțin, frica de păianjeni, a cuiva care habar nu are pe ce lume trăiește, etc.
Majoritatea acestor frici pot avea în spate o cauză, un motiv declanșator. De multe ori, acest motiv nu este cunoscut, omul trăind cu diverse frici, fără să știe (sau să se întrebe) de unde le are. Unele frici nici măcar nu sunt ale lor, sunt ale părinților lor! Care, iubitori și foarte înțelepți, au avut grijă să planteze în copiii lor tot felul de semințe de frică. Fricile, grijile, stresul, sunt mai ușor de transmis copiilor decât lucruri mai utile, cum ar fi dorința de bine, de adevăr, de dreptate, iubirea sau alte mărunțișuri. „Ai grijă mamă, că poți să mori la munte!” („de aceea eu nu am fost niciodată”).
Unii și le acceptă și trăiesc cu ele, până la urmă… poți destul de ușor să eviți lacuri sau prăpăstii, nu-ți afectează viața chiar așa mult. Sigur, nici liber nu ești, că ești la degetul mic al unei forțe pe care nu o controlezi, dar de obicei ți-e ok așa.
Sunt însă oameni care își dau seama că unele frici îi limitează și vor să depășească asta. Poate că s-au săturat ca toți prietenii să meargă la mare și ei să fie singurii care nu intră în apă. Așa că încearcă să-și învingă frica. Ceea ce e foarte tare! Să vrei să schimbi ceva e primul și cel mai important pas. Dacă l-ai făcut pe ăsta, pe urmă soluții e mai ușor să găsești.
Un lucru care se poate face e să încerci să înțelegi de unde ți se trage această frică. Ce anume a declanșat-o prima oară. E nevoie de săpături arheologice de obicei, până într-o copilărie uitată, ascunsă într-un colț întunecat de minte. Poate nu e de ajuns să faci tu eforturi să-ți amintești, poate e nevoie să întrebi oameni care au fost acolo. Care își amintesc când cineva te-a speriat cu un păianjen de jucărie, plantând în tine, fără voia ta, o teamă care să te urmărească toată viața. Sau măcar până astăzi.
Dar de multe ori, „simplul” fapt de a pune lumină pe sursa fricii, e de ajuns pentru a schimba totul.
Pentru că, evident, frica e produsă de mintea ta, de subconștient, rareori e vorba de o frică reală de un pericol real. Nu ai ursul în fața ta, ca să spui că motivul fricii tale e real. Ai doar niște gânduri în cap, iar ele îți produc frica – în același timp în care ursul caută ciuperci la 10 km distanță de tine.
Există frici reale și utile – care trezesc în noi un instinct de autoconservare. Frica e un mesaj de apărare trimis de organism: vezi că e un pericol acolo, fă ceva! Accentul punându-se pe „fă ceva!”, că dacă doar ți-e frică și atât, nu rezolvi mare lucru. Acel „ceva” este, de cele mai multe ori, informarea. O mai mare informare despre sursa fricii tale – fie ea provocată de ceva real, fie de ceva din subconștient, care nu mai este real. Poate a fost cândva.
Țin minte un documentar despre tigri, în care se spunea ceva foarte interesant despre răgetul tigrului. Cum că acesta ar avea, printre altele, rolul (sau capacitatea) de a paraliza victima în clipa atacului. Adică tigrul scoate un urlet înfricoșător în apropierea ta, urletul te paralizează de frică măcar o secundă, timp în care tigrul acționează spre binele lui – nu ca tine, care te-ai bocat! Foarte eficient! Mulți tigri urlă în viața noastră și noi ne lăsăm blocați de urletul lor, fără ca măcar să ne oprim o clipă să ne întrebăm dacă e bine ce se întâmplă sau ce spune asta despre noi. Sau dacă tigrul chiar e tigru, sau nu cumva e o pisicuță cu portavoce.
Chiar și înțelegând însă de unde vine frica, senzația poate să apară în continuare – și cu asta se confruntă multă lume. Deși știu că nu există niciun pericol real, nu își pot controla frica în anumite situații. Ceea ce… este ok!
Stați să lămuresc un pic: dacă ai înțeles în mod rațional că frica ta e auto-produsă și nu e cauzată de ceva real (că nu înseamnă că orice intrare în mare te va omorî – asta e o frică nefondată), atunci ai făcut un pas important. Să fii conștient că (dar și când) pericolul nu e real, chiar dacă senzația de frică persistă. Din acest punct, ai două variante: fie senzația de frică e mai puternică decât tine și îți influențează acțiunile (te oprește din a intra în mare), fie tu ești mai puternic decât ea și atunci tu îți controlezi acțiunile. Nu vei controla senzația de frică, ea apare natural. Însă poți controla acțiunile tale. Dacă rațional știi că e ok să mergi pe munte, atunci mergi – în ciuda senzației de frică. Să vedem de ce!
Gândurile sunt foarte rapide. Nu degeaba se zice „ca vântul și ca gândul”. Nu a zis nimeni vreodată „iute ca vântul și ca emoțiile”! Pentru că emoțiile au nevoie de mai mult timp să schimbe direcția. Așa sunt ele, mai încete. Partea rațională știe să facă întoarceri bruște, cu frâna de mână. Emoțiile nu știu asta, ele au o rază de întoarcere mai mare și se mișcă mai lent. Dar nu se vor întoarce dacă nu au motive să se întoarcă, să schimbe direcția.
Dacă mintea merge într-o direcție, acolo vor merge până la urmă și emoțiile. Dacă mental produci gânduri de frică, emoțiile vor urma această direcție. Dacă mental vrei să schimbi asta și acționezi în consecință, după un timp vor înțelege și emoțiile mesajul și vor face curba spre direcția pe care o vrei. „Let your mind go, your body (emotions) will follow”.
Probabil se pierde mult timp cu încercarea de a controla sau elimina emoțiile (negative). Cred că mai eficient ar fi ca ele să fie lăsate în pace, înțelese și acceptate. Iar de „pierdut timpul”, e mai bine să îl pierzi făcând ceva constructiv. Lucrând cu tine pentru a nu fi un sclav al fricii sau al emoțiilor negative. Ok, suferi că prietenul te-a părăsit, poți să suferi făcând ceva constructiv, care să ducă la schimbarea a ceea ce simți, sau poți să contribui la starea negativă producând non stop gânduri care să te mențină în această stare. „De ce m-a părăsit? Credeam că mă iubește! Cum să plece cu proasta aia? Eu ce mă fac acum?” etc etc.
Momentan, laptopul meu, destul de performant, nu are înglobată tehnologia „slap”, care să-mi permită să dau două palme cuiva care e într-o astfel de stare. Dar el o poate face, dacă n-ar fi îndrăgostit de starea sa negativă. Și cât bine pot să facă acele 2 palme… jap-jap! Ca un duș cu apă rece!
Să acționezi în direcția dorințelor tale, chiar și cu emoții negative uneori, e un lucru util pe care-l poți face. Să poți să spui „vreau pe munte! Știu că îmi va fi frică, dar voi merge oricum, pentru că doar în felul ăsta voi învinge și frica și mă voi bucura și de ceea ce-mi doresc!”. Acționând în felul ăsta și păstrând mereu în minte o perspectivă clară a realității, senzația de frică are toate șansele să dispară (după un timp, nu neapărat din prima). Dar atenție! Frica se poate manifesta și în mod fizic! Dacă știi că îți tremură picioarele și te ia cu amețeală pe marginea unei prăpăstii, nu te apuca să alergi pe-acolo cu ochii închiși.
Încearcă mai bine să faci întâi o schimbare la nivelul conștiinței: să se instaleze în sistem ideea că poți face asta, că frica nu mai este reală, chiar dacă a fost, poate, cândva – și că nu vrei să ții în tine trecutul și reacțiile necontrolate, dacă acestea te influențează negativ. Prăpastia nu există pentru a te atrage pe tine în ea. Dar nu e ok nici dacă pici, nici dacă ai respingere pentru ea. Bine ar fi să putem (orice), apoi să alegem ce chiar ne dorim și ce nu.
Și mai e un aspect pe care voiam să-l menționez. Unele frici apar brusc. Ai căzut, te-ai lovit, poți rămâne cu sechele psihice din cauza asta: în tine se instalează teama de prăpăstii, de înălțime, de pante abrupte. Dar știi ce? Pantele și prăpăstiile nu au devenit dintr-o dată mai periculoase, doar pentru că ție a început să-ți fie frică de ele. Ele sunt la fel de corecte ca și până atunci. Calci strâmb, cazi. Aluneci, cazi. Nimic nu se schimbă la exterior din cauza fricii tale. Doar percepția ta e diferită.
Dar de ce e diferită? Ce, trăiai cu impresia că dacă aluneci, nu cazi? Sau că dacă pici, nu te lovești? De fapt, chiar așa este! Oamenii trăiesc cu impresia că nu li se întâmplă lor, de aceea, atunci când ceva se întâmplă, îi ia total prin surprindere și șocul poate fi foarte mare! Dar acel șoc are un rol foarte bun: să te trezească la realitate. Și realitatea nu e că munții sunt periculoși. Realitatea este că tu nu ești suficient de pregătit. Că tu faci greșeli. Iar asta o poți schimba! Munții nu fac greșeli niciodată.
În loc să direcționezi gândurile spre percepții distorsionate ale realității, în loc să lași frica să te cuprindă, e mai util să te faci pe tine să crești. Să devii mai capabil să faci față situațiilor de care îți este frică. Ai alunecat? Nu are muntele o problemă! Poate încălțările tale aveau o problemă, sau nivelul tău de atenție pe traseu. Iar astea se pot îmbunătăți, fără să fie nevoie să eviți munții sau marea și fără să consideri, în mod eronat, muntele sau marea ca fiind ceva periculos. Natura e foarte corectă, urmează cu strictețe regulile după care a fost creată. Le înveți și le respecți, poți trece mai liniștit prin ea. Nu faci asta? Poți la fel de bine să te închizi într-un bunker, crezând că vei fi în siguranță.
Siguranța nu vine prin izolare, ci prin deschidere, informare și creștere.
Ioan Stoenică
9 mai 2015.
Pe același subiect vă recomand și acest articol: De ce ți-e frică, nu-i nevoie să scapi!
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Foarte interesante articolele tale! Sunt ca niste trepte de cunoastere, de crestere si aprofundare a sensurilor vietii. Trezvia ajuta sa vezi aceste profunzimi in tot ce traiesti. Felicitari!
ApreciazăApreciază
M-am uitat cu placere. O mica sugestie: pune explicatia pozelor imediat sub ele, sa stie privitorul ce e acolo, in felul acesta nefiind nevoit sa parcurga tot textul, unde banuiesc ca se explica cadrele prezentate. Succes!
ApreciazăApreciază
Da, si la o carte ar trebui pus un rezumat sub poza de pe coperta, sa nu fie nevoie sa citeasca omul cartea :)) Acesta e un ARTICOL, un text cu informatii, idei, ganduri – nu un album foto. Imaginile vin in completarea textului, nu invers. Pentru fotografii (mult mai usor de citit!) recomand albumele mele de pe Picasa. Acolo pozele au si descrieri scurte!
https://plus.google.com/photos/+IoanStoenicaE1/albums?banner=pwa
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O sa incerc sa te ajut eu. Avem asa :
Poza unu : doi oameni merg pe stanci. Afara e soare si frumos. Au casti ciudate pe cap. Intr-o interpretare realista, sunt mineri. Intr-una fantezista – piticii din Alba-ca-Zapada
Poza doi: Om cocotat pe piatra, contempla orizonturile. Ori vrea mai sus, ori vrea sa sara.
Poza trei: Asta pare complicata, dar savantii ar spune ca sunt doua masini care intra in coliziune frontala
Poza patru: paiaaaaanjeeeeeen. Ne panicam sau ascultam Coldplay – Trouble
Poza cinci: Proprietar lemn vechi, cumpar termite
Poza sase: Bebe curios si mic, e nedumerit un pic
Poza sapte: Never ever sa nu pui mana pe ciupearca aia
Poza opt: Tigru feroce, a se mangaia cu atentie
Poza noua: Viscol. Iarna
Poza zece: Street-artist nebun dupa ce tocmai a pictat graffiti cu bulina rosie pe stanci
Poza unspe: Asta pare ceva abstract, nici eu nu o inteleg prea bine, tind sa cred ca totusi nu e reala
Poza doispe: Ninja practicand lovitura tigrului
Poza treispe: Om si derdelus, lipseste sania si folia
Poza paispe: aici e simplu, scrie pe ea ce e acolo: Ioan Stoenica
Poza cinspe: minge de fotbal pentru dinozauri, taiata pe din doua si intarita in timp.
Succesuri !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:))) mersi de ajutor, bine punctat! Acelasi lucru spuneam si eu in text, doar ca mai putin eficient :))
ApreciazăApreciază
Yes! SI mie mi-a placut atat de mult!!!!!!!
ApreciazăApreciază
nu stiu daca e chiar la fel de eficient ca textul, Ioan :)) Mie, de ex, explicatia de la paispe mi-a cam creat confuzie, intrucat pe mai multe poze scrie Ioan Stoenica! (de ex, si pe sase scrie „Ioan Stoenica”… ce-i drept, aduce nitel, dar parca ceva nu se potriveste! :D). Dar nah, io oi fi vreo specie ciudata, de-mi plac chestiile scrise in 1000 de cuvinte… In rest…. f la subiect rezumatul si f adecvat solicitarii! :))
ApreciazăApreciază
Regret ca pe lângă afirmaţii corecte să găsesc la începutul articolului o formulare aberantă: „că ai mult mai multe șanse să mori în accident de mașină, decât pe munte”. Am mai găsit deseori cuvantul „şansăŢ folosit în loc de ne-şansă sau de risc, dar nu „şansa de a muri” ! A se vedea:
http://www.dinumititeanu.ro/node/1398
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta e din aceeasi categorie cu „din cauza” sau „datorita” – la care am fost mereu atent. Dar e mereu loc de mai bine, multumesc de atentionare, o sa corectez! 🙂 Cred insa ca numarul de i-uri si de cratime e corect! Si ideile din articol sa fie mai importante si mai utile pentru cititori decat forma in care sunt prezentate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu cred că e din aceeaşi categorie cu „din cauza” sau „datorita”. Iar
continutul (ideile) ar trebui să fie în concordanţă cu forma.
Când oferi cuiva un obiect de artă nu-l ambalezi în zdrenţe Sau cum v-ar plăcea o poezie frumoasă cu greşeli „de formă” ?
ApreciazăApreciază
Domnule Mititeanu, eu pe Ioan îl observ de ceva vreme căci îmi e tare drag şi, credeţi-mă că e genul perfecţionist, care apreciază când i se atrage atenţia asupra unei greşeli. Dar cred că i-ar fi plăcut să scrieţi ceva şi despre ideile din text, ca să nu pară că dvs. aţi observat DOAR greşelile. Pe mine m-a crescut tata aşa mai milităreşte, cu multe critici şi ignorarea lucrurilor bune şi asta m-a afectat negativ. Acum eu nu cred că Ioan ar avea nevoie de laudele noastre, căci e un tip destul de matur emoţional. Dar, cred că i-ar fi plăcut să vă referiţi mai mult la ceea ce a vrut el să transmită cu acest articol. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Desi ma bucura cand lumea se exprima vizavi de subiect, mai important e ca textul sa ajunga la oameni carora sa le fie util. Daca asta se intampla (si se intampla!), nu e nevoie sa scrie un comentariu toti cei ce citesc. Pe mine ma intereseaza sa fac publice anumite idei – ce se intampla cu ele mai departe e greu sa stiu si nici nu ma intereseaza prea tare. Fiecare va lua din text ce are el nevoie sau cat poate sa ia. Unii nu vor lua nimic, nu e ceva grav, nu voi putea niciodata sa ofer ceva bun pentru toata lumea 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici „vizavi de subiect” nu e corect – http://scriebine.com/daca-servesc-masa-inseamna-ca-rod-din-e/
„Referitor la subiect” sau „in ceea ce priveste subiectul” 🙂 Dar cu totii facem astfel de greseli, spre exemplu eu folosesc de multe ori „locatie” cu sens de „loc, spatiu de desfasurare”.
Carry on and keep writing !
ApreciazăApreciază
Niciodata nu mi-a placut cuvantul „vizavi” :)) In schimb imi place cand imi dau seama de o greseala, ca asa am ocazia sa o corectez. Deci mersi! 😀 (termenul „locatie” ar trebui sa fie acceptat si cu sensul de care spui, ca toata lumea il foloseste asa :)) )
ApreciazăApreciază
Nu cred ca ar ambala nimeni intentionat o opera de arta in zdrente. In schimb cred ca aici intrebarea e alta: daca ambalajul unei opere de arta s-ar rupe/murdari accidental la un colt in timpul transportului, eu, cel care o primesc, sunt capabil sa o vad la fel de valoroasa? Sunt capabil sa apreciez efortul celui care mi-a trimis-o? Sau o arunc la gunoi inainte s-o desfac, pt ca ambalajul nu este impecabil?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, bine spus 🙂 Sau poate un pictor trimite tabloul si pe ambalaj scrie cu o multime de greseli gramaticale dedicatia pentru client (sau ceva). Cat de frumos e tabloul depinde de cine-l priveste. Unii nu vor vedea tabloul pentru ca nu pot trece de ambalaj, dar omul e pictor, nu scriitor.
ApreciazăApreciază
„Din cauza” are conotatie negativa, nu e corect sa spui „din cauza ta sunt foarte fericit”. Corect este „datorita tie”. Mie mi se pare ca e fix acelasi mod de folosire eronata ca si folosirea cuvantului „sansa” in expresii cu tenta negativa, cand de fapt termenul are conotatie pozitiva. In fine, e irelevant.
Daca tot vorbim pe langa subiect, mult mai interesant mi se pare ca, desi am aprobat ce ati scris si am remediat greseala, a aparut si un al doilea comentariu fix pe acelasi subiect. Nu ati fost multumit de modul in care mi-am asumat greseala? 🙂 Sau era o greseala atat de importanta, incat trebuia subliniat cu un al doilea comentariu faptul ca este o greseala uriasa? 🙂
Evident, textul si ideile in continuare nu conteaza, comparativ cu acea greseala 🙂 E ca si cand as merge pe munte, as vedea acolo un pet aruncat pe jos si, revenind la oras, ma apuc si povestesc doar despre ce urat era petul din padure. Nu voi spune nimic despre munte sau padure, ca si cand ele nici nu conteaza, voi spune doar despre acel gunoi, care mie mi se pare aberant, avand in vedere contextul.
Pentru ca asa sunt eu, nu suport sa vad pet-uri pe jos, din cauza lor (sau „datorita” lor?) nu ma pot bucura de peisaje! Ceea ce inseamna ca niciodata nu ma voi bucura de fapt de peisaje, pentru ca mereu se vor gasi gunoaie pe jos, care sa nu ma lase sa ma bucur. Sa-mi distraga atentia de la ce este esential de fapt. Ceea ce inseamna ca, daca nu reusesc sa vad muntii din cauza gunoaielor, ideile din cauza unor greseli de exprimare, voi fi vesnic nemultumit – pentru ca mereu vor exista gunoaie si greseli. Pe care voi incerca mereu sa le adun sau corectez, dar nu voi reusi niciodata in totalitate sa fac asta, oricat de aberante mi s-ar parea mie aceste aspecte. Si peisajele tot nu le-as vedea.
Dar asta e ce as face eu, daca nu as fi suficient de atent cu viata mea. Altii poate ca se bucura de peisaje chiar daca atunci cand povestesc „cum a fost pe munte”, povestesc doar despre pet-urile din padure. Iar asta nu spune ceva despre pet-uri sau despre padure, spune ceva doar despre cel ce povesteste.
PS: nu ma astept ca toata lumea sa rezoneze cu ideile din text sau sa le inteleaga. Unii nici nu vor citi textul, sau il vor citi in mod superficial. Dar stiu ca multora le va fi util – si acesta e scopul meu si al textului. Sa ajute oameni care incearca sa evolueze pe plan personal cumva. Asa cum pe alte site-uri se pot gasi articole care sa-i ajute pe oameni sa-si imbunatateasca gramatica. Articole la care unii ar putea comenta, total pe langa subiect, ca nu sunt suficient de artistic scrise.
ApreciazăApreciază
Draga Ioan…vad ca toate pozele tale au watermark, as sugera sa indici sursa pozelor ce nu-s ale tale…asa, din fair play.
ApreciazăApreciază
De obicei pun doar poze facute de mine, dar din fericire n-am poze cu accident de masini :)) Si una cu tigru aveam, dar nu la indemana. Faptul ca eu tin la pozele mele si pun semnatura pe ele, nu inseamna ca asta e valabil pentru toti cei ce au postate poze pe net. Fotografii incearca sa-si protejeze munca, altii nu sunt interesati de acest aspect si pun pozele la nimereala pe net, fara sa le pese ce se va intampla cu ele. Cred ca daca scrii pe google „poze masini”, la 1% din pozele care apar le poti identifica autorul sau poti gasi sursa originala a imaginii. Si nu am de gand sa pierd timp cu asta, asa ca am inlocuit pozele din articol cu unele mai putin relevante, dar care sa imi apartina 🙂
Poate acum, ca am facut si corectura gramaticala si am si pozele mele, se pot oamenii concentra pe text! :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa, comentariu serios: iarasi articol la care se poate scrie cate ceva de la fiecare paragraf (mai ai unul asa, din punctul meu de vedere, motiv pt care inca n-am reusit sa ma adun sa comentez la ala). Dar, revenind la pisicutele noastre cu portavoce:
– apropo de frici instalate de noi in copilarie de binevoitori, dar si de solutia ta (singura reala, dp meu dv, pt a fi liberi 🙂 ). Citind articolul, mi-a venit in cap primul episod in care imi amintesc ca am actionat asa cum (genial de clar) explici aici. Aveam cam 9-10 ani cand, bine setata de bunica-mea ref la faptul ca „toti cainii sunt rai, periculosi si musca”, aveam o teama absolut irationala de caini. De aia care se manifesta cu urlete daca se apropia la 10 m de mine, dand din coada, vreun catelus pechinez. Intr-o zi, m-au vazut niste colegi de clasa intr-o faza de asta. Eu aveam o oarecare „prestanta” printre colegi ( :)) ) si acest „calcai al lui Ahile” a fost maxim exploatat… primeam mistouri peste mistouri pe tema asta. Asa incat am decis ca e cazul sa „lucrez cu mine pt pentru a nu fi un sclav al fricii sau al emoțiilor negative” (ma rog, e f posibil ca gandurile mele de atunci sa nu fi fost exprimate fix in cuvintele astea, dar ideea pe acolo batea :D). Si am inceput pe drumul spre scoala. Am ales, dintre 2 variante, drumul mai laturalnic. Si, cand vedeam un caine, in loc sa traversez rapid strada, mergeam spre el si-mi repetam: „mi-e frica, mi-e frica, dar nu vreau sa-mi mai fie frica si n-o sa-mi faca nimic”. In vreo 2 saptamani de repetat „antreanmentul”, puteam lua in brate orice caine 🙂 Si am perceput experienta, inca de atunci, drept una semnificativa si drept o dovada a capacitatii extraordinare a mintii noastre de a exercita comenzi constiente asupra emotionalului, ba chiar si a somaticului.
– asa cum ai punctat si tu f bine, frica este, la baza, un sentiment sanatos, care are un rol bine definit pt functionalitatea omului in mediu: acela de a ne proteja de situatii cu potential periculos. La faza aia cu tigrul, ma gandeam ca frica provoaca in organism o serie de reactii fiziologice clare, determinate pe baza de impulsuri nervoase ce vin dintr-o zona „primitiva” a creierului, deci care intra pe fir cu mult inainte ca neocortexul (asociat gandirii constiente) sa apuce sa se conecteze. Si reactiile alea, tot cum zici si tu, au rolul de a pregati organismul pentru o ACTIUNE de tipul „lupta sau fugi” (pupilele se dilata, sangele se retrage din extremitati spre organele vitale, ritmul cardiac se accelereaza… etc etc, nu le mai tin minte pe toate, dar au super-sens in vederea actiunii. Si n-au nevoie de ganduri, simplul context periculos le declanseaza, iar asta e ceva SANATOS. Ei, la fricile patologice (fobii, anxietati, atacuri de panica etc), procesul nu mai este declansat de un stimul real, ci de o proiectie imaginara (cum ziceai si tu cu ursul si ciupercile), deci de un mecanism invers, ce implica initial ariile corticale asociate gandirii si abia apoi pe cele responsabile de ACELEASI reactii somatice. Deci e clar de unde porneste si deblocarea… 🙂
– de fffff ori, oricat ne straduim, nu reusim sa conectam fricile noastre irationale cu nicio experienta din viata (cand putem, e totul mult mai simplu, pt ca primul pas, cel al constientizarii, este deja facut. Si baremi stim unde e buba si unde avem sa ne intoarcem pt a lucra). Dar sunt multe situatii in care evenimentul traumatizant fie a avut loc in copilaria ff mica (dinainte de memoria constienta), fie ne vine de undeva din „neam” (experientele profund traumatizante, cum ar fi crime, sinucideri, violuri etc pot lasa sechele transgenerationale), fie la momentul respectiv nu am perceput evenimentul ca trauma si nu l-am tratat ca atare etc. Caz in care avem mereu la indemana un prieten bun: propriul corp. Chiar daca noi nu reusim sa accesam rational sursa pb, corpul nostru are propria memorie, in care inregistreaza absolut TOT ce traim (ba, cum spuneam, si experiente ale inaintasilor).Traumele de tot felul ies fie sub forma de boli/blocaje fizice inexplicabile (somatizari clasice), fie sub forma sentimentelor inexplicabile. Si atunci o solutie la indemana este sa ascultam limbajul asta. Sa ne facem un „program de interiorizare” in care sa ne ascultam corpul, sa TRAIM frica, fara sa incercam sa-i cautam explicatii logice, dar OBSERVAND reactiile pe care le produce in corp si, pornind de la ele, de cele mai multe ori vor aparea brusc si imagini asociate (pe care le putem si descifra rational ulterior, daca mai intrebam in jur pe cei apropiati despre evenimente din trecut etc). Sau, alteori, un sentiment trait astfel pana la capatul lui pur si simplu dispare 🙂 Nu e deloc un proces usor… dar il avem cu totii la dispozitie, oricand (oricand ne induram sa-l parcurgem, adica, de multe ori fiind resimtit ca un fel de pas in gol, complet impotriva a ceea ce simtim. Dar daca nu uitam ce ceea ce simtim nu e neaparat de incredere, fiind, in mare parte, conditionat exact de blocaje si mecanisme de aparare in fata unor traume candva reale, actualmente imaginare…. atunci, poate, merita 🙂 Pentru ca purtam cu noi atat sursa blocajelor, cat si rezolvarea lor).
– mi-a placut mult si ideea cu „iute ca vantul si ca gandul”, nu mi-am pus pb in termenii astia. Cineva drag zicea ca „emotiile sunt ganduri intrupate” (pt ca orice sentiment este asociat cu niste reactii fiziologice).Si asa e! Emotiile nu apar din senin, si DA, nu are niciun rost sa ne luptam cu emotiile, ele doar sunt, in schimb ne putem controla gandurile si actiunile (care le determina), in loc sa ne lasam gandurile si actiunile controlate de emotii (loved that!)
– serios ca n-ai nevoie de laptopul ala! :)) Sunt chestii la care, oricat de avansata ar fi
tehnologia, „factorul uman” e suficient (ba chiar de neinlocuit, as zice :)) )
Gata, ca deja am depasit cele 1000 de cuvinte 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Varianta de raspuns scurta, pentru cine prefera asa: foarte util comentariul tau!
Varianta lunga, pentru cei care chiar cauta sa invete ceva, sau sa se miste ceva in ei:
Multumesc pentru comentariu, completarile sunt foarte utile. Mai ales experientele personale, care vin sa intareasca unele idei din text. Super ca la 10 ani ai reusit sa ai o astfel de atitudine fata de frica, unii nu reusesc asta nici cand sunt adulti.
Utile si mentiunile despre reactiile fizice care apar in organism, la care eu nu ma pricep, dar pe care ar trebui (si cred ca mi-ar placea) sa le aprofundez. Mi-au atras mai mult atentia aspectele psihice decat cele fizice, in general, dar ambele sunt parte din noi si ar fi bine sa stim cum functionam in diferite situatii.
Ca multe frici sunt transmise in copilarie, de la parinti de exemplu, asta e clar. E probabil mai putin evident pentru cei mai multi oameni ca se pot transmite unele lucruri si de la generatii mai din urma, fara sa existe contact direct. Exista insa un fel de constiinta colectiva la care suntem conectati si de-acolo se pot descarca si frici dar si invataturi sau alte lucruri bune. Daca am sti cum sa accesam asta…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Exista insa un fel de constiinta colectiva la care suntem conectati si de-acolo se pot descarca si frici dar si invataturi sau alte lucruri bune. Daca am sti cum sa accesam asta…” – da, exact. La aia ma refeream si eu. Cineva zicea ca toti oamenii, din toata lumea si din toate timpurile, sunt conectati ca intr-o mare panza de paianjan, unde fiecare om e un „nod”. Cei din familia noastra, neamul nostru etc sunt „noduri” mai apropiate, de aia de acolo „descarcam”, cum zici, mai usor si/sau mai mult. Si unele se descarca mai putin constient, fac parte din „mostenirea” fiecaruia, care poate fi mai usoara sau mai grea, care poate sa ne impinga inainte in efortul nostru spre crestere (daca si inaintasii au facut ceva in directia asta si, practic, ce exista in subconstientul meu „curge” in acelasi sens cu ce imi doresc constient) sau ne poate pune bete-n roate cand ne e lumea mai draga. Dar NIMENI nu e fara sansa!! Indiferent cu ce vine „in spate” de la altii, fiecare poate alege constient, in orice clipa, sa schimbe macazul.
Si da, asa cum zici, exista si oameni care acceseaza voluntar aceasta constiinta colectiva si beneficiaza de intelegere non-rationala, dar ff empatica (practic, un astfel de om traieste din inside expreienta altor oameni, experienta pe care el insusi nu a avut-o in realitate, dar pe care o experimenteaza plenar si o poate utiliza ca si cum ar fi a lui). Asta e ceva greu de inteles daca n-ai fost acolo, cel putin mie mi se cam imbarliga neuronul cand ma gandesc cum o fi… dar se poate 🙂
Stiu, stiu, sunt maxim de pe langa subiect, dar aici mi-am permis, ca n-as fi singura 😀
ApreciazăApreciază
Și eu care voiam să te felicit pentru alegerea pozelor… Parcă mi-e și frică să o mai fac că o să par superficială… :)) Promit că data viitoare când mai citesc textul, închid ochii până trece poza. :))
Știam fotografia cu stâna în care te-ai baricadat după trei fire de ață și două conserve dar, de câte ori o revăd, mă face să râd. 🙂
Pfoai! Ai mai schimbat din poze între timp! (ulterior am înțeles și de ce) Of! Că tot vorbim de frici, citeam undeva că orice tip de violență apare în urma conștientizării riscului unei pierderi, apariției unei temeri. Mă întreb dacă e valabil și pentru cei care se focalizează pe eventuale greșeli. Scoaterea în evidență a lucrurilor „negative” (puține) și nemenționarea celor pozitive (majoritare) e poate tot un fel de atac, tot un fel de violență. Acum mai rumeg un pic de ce s-ar teme oamenii de tine. Îmi vine ceva în minte, dar țin pentru mine.
Eram vara trecută cu un amic, în fața gării din Focșani și vine un nene mai amărât lângă noi, invitându-ne să cumpărăm un ziar. Mi se face milă de el și apreciez că nu cerșește, ci chiar vinde ceva și scot portofelul. El mă întreabă ce fel de ziar vreau. Eu îi zic să ne dea un ziar FĂRĂ poze, ca să nu mă trezesc cu vreun tabloid în care să n-ai ce citi. Plătesc, ne dă nenea un ziar local cu scris destul de mult și pleacă. Ne apucăm noi să răsfoim și ceva nu bătea… (evenimentele cu data din ziua respectivă) Când ne uităm mai bine: era un cotidian ieșit cu 2 săptămâni înainte! :))) Io, de atunci, tot ziare CU poze cumpăr! :))
De mine, când eram bebe, mai avea grijă cel mai mare dintre frații mei (el 12 ani) și, ca să mă facă să adorm repede, îmi punea lângă cap un fulg de găină dintr-o pernă din casă. Se pare că mă terorizau fulgii din perne. Oare de-asta nu mai mănânc eu carne de găină? :))
A mai fost o situație în care mi-a fost frică de propria teamă! Adică m-a încolțit o frică soră cu moartea dar, pentru că cele 2 secunde, cât i-am dat voie să existe, m-au făcut să sufăr cum nu mai suferisem niciodată (și nu glumesc), am alungat-o imediat; probabil și pentru că, din doi câți eram în respectiva situație delicată, cineva trebuia să preia rolul celui puternic.
Altădată am avut o criză de fiere pe timpul nopții. Dormeam cu cortul lângă Lacul Urlea și mâncasem prea multe semințe prăjite și decojite în seara respectivă. Dormitând în cort, nu am identificat neplăcerea drept criză de fiere, ci visam (cred) că eram atât de speriată de ceva ce dădea târcoale cortului (ca în Backcountry) încât, deși mâna mea era la 2 centimetri de mâna celui de lângă mine, nu am reușit să mișc un deget nici măcar un milimetru ca să cer ajutorul. A fost groaznic!
Din textul tău, mi-a plăcut în special:
„Nu vei controla senzația de frică, ea apare natural. Însă poți controla acțiunile tale.”
„Nu a zis nimeni vreodată „iute ca vântul și ca emoțiile”!”
„dacă n-ar fi îndrăgostit de starea sa negativă”
„Bine ar fi să putem (orice), apoi să alegem ce chiar ne dorim și ce nu.”
„Pantele și prăpăstiile nu au devenit dintr-o dată mai periculoase, doar pentru că ție a început să-ți fie frică de ele. Ele sunt la fel de corecte ca și până atunci.”
„Munții nu fac greșeli niciodată.”
și
„Poate acum, că am făcut și corectura gramaticală și am și pozele mele, se pot oamenii concentra pe text! :))”
Oricum, așa cum mi-a spus și Simona când i-am povestit pățania mea de autostopista vitează, nu ți se poate întâmpla mai rău decât vibrezi. Adică, eu mă cunosc destul de bine încât să-mi dau seama că e mică probabilitatea să mă împingă cineva cu portiera mașinii (parcate la marginea drumului) în mijlocul străzii (când pedalez) și să mă accidentez grav. Nu sunt atât de negativistă. Dar mi se mai întâmplă ca șoferul să mă vadă în oglindă și, totuși, să înceapă să deschidă ușurel portiera, atât cât să-mi stea inima-n loc și să frânez sau să-mi vină să fac stânga, spre stradă. Deci, cine se știe negativist de fel, ar trebui să fie mai precaut. Uite, vorbind de proporționalitate: în funcție de cât de negativist ești, eu cred că poți atrage: o sperietură mică când întredeschide portiera, o sperietură mai mare când o deschide și iese în fața ta, o sperietură și mai mare când te forțează să virezi spre mijlocul străzii, o sperietură și mai mare când cazi în mijlocul străzii și, de aici, accident fără leziuni, cu leziuni mici, cu leziuni mari etc. Ai înțeles ideea. Sau vrei o poză? :))
Deci, eu asta cred, că atragem în funcție de cum vibrăm în general, nu neapărat cu câteva secunde înainte. Și da, uite că multe frici se nasc în urma unor întâmplări pe care le știm foarte bine. Măcar de astea de am scăpa mai repede.
ApreciazăApreciază
Pai si eu eram destul de incantat de alegerea pozelor, ca se potriveau – sunt utile si ele, atunci cand ajuta la sublinierea unor idei, sau cand sunt amuzante si atat (in context).
Mi-a placut paragraful despre violenta, sunt multe moduri de a manifesta asta – de multe ori, fara sa ne dam seama. Dar rareori (sau poate niciodata) violenta sau orice forma de atac au legatura cu persoana atacata. „de ce s-ar teme cineva de tine?” Nu e deloc vorba de asta, pentru ca de fapt nu are legatura cu mine – ci cu ceva care s-a acumulat in cel ce actioneaza. Ceva ce are nevoie sa fie eliberat, de multe ori in mod inconstient – de aceea se revarsa spre alti oameni. Inainte mai luam personal astfel de situatii, dar intre timp am inteles ca nu au legatura cu mine si mi se pare mai interesant sa incerc sa-mi dau seama ce spune despre el cel ce are impresia ca vorbeste despre altii.
Oricum, conteaza si modul de exprimare, ca poti intr-adevar sa fii bine intentionat in actiunile tale – chiar si spunand lucruri care aparent critica. Ce e constructiv e constructiv, dar mai important mi se pare ce e in spatele actiunilor, cuvintelor. Bunatate, caldura, intelegere, sau frustrare, teama, rautate etc.
…
E interesanta si reala ideea cu „trebuia ca unu din doi sa fie mai puternic”. Am observat si la mine asta, cand mergeam cu incepatori, sau oameni care se tem de ceva, mie mi-era mult mai usor sa ma simt mai puternic. Cand eram cu oameni carora nu le era frica (poate pentru ca nu constientizau un anumit risc), parca stateam eu mai cu emotii. Probabil e util sa treci prin ambele variante.
Despre partea cu vibratiile, care-i place Ilincai, mai am multe de inteles. Că poți să fii super zen si corect si atent și tot poate să te omoare unul mai putin atent, cu masina. Desi ma mai gandesc daca e intr-adevar util sa incerc sa inteleg asta, că unele chestii te tin ocupat fara sa-ti dea ceva cu adevarat util in schimb… nu știu daca poti ajunge vreodata sa spui „eu vibrez cam la nivelul asta, cu asta, asta si asta, deci pot sa stau linistit in privinta asta, dar cealalta privinta necesita mai multa atentie…” De controlat oricum nu poti controla toate aspectele…
Hmm… ca si cand ai construi castele pe plaja. Daca le faci aproape de mare, ai nevoie de niste santuri si ziduri de aparare, ca sa nu fie castelul daramat de valuri. Dar un val mai mare poate veni totusi oricand. Daca te concentrezi prea mult pe ziduri de aparare, cand va veni valul respectiv castelul nu va fi prea mare. E util sa incerci sa protejezi castelul, dar cel mai important e sa faci castelul sa creasca.
ApreciazăApreciază
Mi-a placut mult: ‘cel mai important e sa faci castelul sa creasca’. Sensul asta face cat…. o mie de vorbe.
ApreciazăApreciază
OMG! Eu abia cum vad taifunul (asa se scrie corect? 😛 ) de aici! Am fost asa de prinsa in introspectiile mele (si pozitive si negative, pentru a mentine echilibrul), ca n-am mai fost atenta la lumea din jurul meu! 😀
Dragilor, lasati oamenii sa admire pozele si sa analizeze stilistic si gramatical textul. Acesta e avantajul Diversitatii, nu? 😉 Ioan, nu te stiam asa sensibil la o astfel de critica. Credeam ca te supara doar cei care-ti spun pe ce poteci e mai bine sa urci si ce mancare sa mananci pe munte :)), iar nu cei ce sunt preocupati de aspectele.. imediate ale vietii! 😀
Hai sa te-mpac un pic! :))
In primul rand, alternanta dintre fotografii si text e foarte echilibrata! 😛 Lucru mare, avand in vedere ca e greu sa le potrivesti. Mai ales cand nu ai fotografiile tale 😛
Apoi, raportul dintre greselile de ortografie si semantica, si mesajul textului, este echilibrat (apreciind dupa feedback-urile anterioare). Deci, it’s a good sign si aici :))
Trecand usor la aspecte mai serioase, tu stii, Ioan, ca oamenii, in general, critica la altii ce nu le place sa vada la ei! De aceea, e bine sa facem distinctie intre observatiile/criticile care privesc aspecte ce tin de persoana noastra, si cele care nu au legatura cu noi. Ori asta nu se intampla decat atunci cand oamenii se cunosc pe sine indeajuns de mult, cu doza de subiectivism inerenta fiecaruia. Si oamenii ajung sa se cunoasca cand au puterea de a fi sinceri cu ei insisi si isi doresc sa se cunoasca. Iar tu esti un om care a ajuns la un nivel de maturitate si de cunoastere de sine indeajuns de echilibrat pentru a putea face aceasta distinctie. Asa ca nu te simtii „dator” sa clarifici ce nu are nevoie de clarificari. Cu cat te vei justifica, desi stiu ca nu asta ai facut acum, cu cat vei incerca sa clarifici mai mult lucrurile, cu atat mai pe dos vei fi inteles. Si asta pentru ca cei care critica nu asteapta lamuriri, ci asteapta confirmari. De vreme ce nu pot fi deschisi la un mesaj diferit de felul lor de a gandi, nu le vei schimba perceptia nici cu o mie de lamuriri. Si nici nu trebuie sa faci asta. Uneori e mai bine sa-i lasi pe oameni cu perceptia lor! Pentru ca de ea au nevoie ca sa „vada” anumite lucruri.
E ca si cu frica! Cred ca de frica mesajul tau a fost omis din vedere :))) Frica de sine insusi.
E nevoie sa te chinui cu multe angoase la gandul ca poate pica drobul de sare ca sa vezi ca, dincolo de ele, drobul de sare nu e un pericol in sine.
Asa ca.. let it be! 🙂
Trecand la frica, cred ca nu exista ceva mai ireal si mai distructiv ca frica!
Am fost si eu la un moment dat „clientul” ei. Si a fost nevoie sa ajung in pragul nebuniei ca sa am puterea sa renunt la frica, la a ma mai teme de infinitatea de posibilitati negative care erau doar in mintea mea. Ajunsesem sa ma sufoc intr-atat de mult cu nocivitatea propriilor mele ganduri, incat eram pe punctul de a-mi otravi mintea iremediabil! Si atunci, la granita dintre nebunie si liniste, s-a produs transformarea. E ca si cand te afli pe marginea prapastiei si alegi intre a ramane pe uscat, cu toata tortura de pana atunci, sau a plonja in gol, dar liber, fara sa-ti mai pese ca nu ai in spate parasuta care sa te salveze! Si aici fiecare alege! Desi, de multe ori ma intreb daca noi chiar alegem directia in momentele astea, sau ceva de dincolo de noi alege ce e mai bine pentru noi.. Uneori, si a ramane pe uscat poate fi bine, desi, in aparenta e sinucidere curata. Depinde de fiecare, de ce are nevoie fiecare pentru sine! Am inteles, in timp, ca nicio presiune, oricat ar fi de mare, nu e menita sa ne distruga, ci sa scoata la lumina diamantul din noi! Si daca simti ca e mai bine sa ramai pe uscat, atunci poate ca presiunea nu e suficient de mare pentru a scoate diamantul din tine. Pentru ca altfel, ti-ai lua zborul in vazduh! Da, nu ai cadea, cum aparent ai impresia, ci, in realitate, in momentul in care plonjezi in gol, de fapt iti intinzi „aripile” in liberatatea vazduhului! Si acum are loc revelatia care te elibereaza: ai in spate parasuta care nu te lasa sa te prabusesti! Se numeste EU! Eu insumi, liber de iluzii. Abia atunci intelegi ca nu ai fost in pericol sa cazi in nicio clipa, ca porti cu tine „colacul” de salvare. Tu insuti esti propriul tau colac de salvare (daca spun ca esti parasuta or sa sara inca cinci sa-mi spuna ca ambalez in zdrente mesajul :)) ).
Intelegi ca niciunul din toate gandurile generate de frica nu este real. Ca totul e doar in mintea ta si devin realitatea ta atat timp cat tu le acorzi atentia si energia ta. Si ca, in momentul in care le confrunti, sau te arunci in gol, realizezi ca ele nu exista!
Imi amintesc (cred ca ti-am mai povestit) cate frici aveam la inceput, dupa ce mi-am luat carnetul de sofer. De la frica de parcare, pana la frica sa nu incurc traficul, frica de spatii inguste, etc.
Si pana intr-o zi cand am realizat ca eu nu ma mai bucur de condus (si mie imi place sa conduc), de teama diverselor situatii cu care nici macar nu ma confruntasem pana atunci.
Asa ca le-am luat pe rand! Am luat cel mai aglomerat bulevard si cel mai ingust loc de parcare! :)) Toate claxoanele si semnele colegilor mei de trafic, foarte „amabili” si „draguti”, m-au calit pana la imunizare :))
Recunosc ca nu am bifat chiar toate fricile! Ar mai fi frica de paianjani (culmea, de ursi nu mi-e frica) :)) Dar daca mai pune Ioan cateva poze cu paianjani la textele lui, cred c-o rezolv si pe-asta :))
In final, draga Ioan, ramai tu insuti! Cu greseli cu tot! Imperfectiunea ne face perfecti! Mi-a luat ceva sa inteleg de ce (si mai e loc)! De aceea, chiar si daca stiu ca am gresit ceva cand scriu (ma raportez acum la situatia de aici), rareori corectez. Prefer sa-mi asumi greselile, nu sa le ascund (stiu ca nu asta ai facut tu acum), si sa le evit pe viitor. Si le las la vedere, sa-mi aminteasca sa nu le repet, si sa vad pe unde am trecut pe drumul meu.
P.S. Vezi ca lipseste un „i” de la numele tau! :)))
ApreciazăApreciază
Stii fazele alea cand cineva se uita la tine si pare sa vorbeasca cu tine, dar tu te uiti mirat in jur, intrebandu-te cu cine oare vorbeste? :)) Cam asa e prima parte din comentariul tau pentru mine. Chiar imi scriai mie lucrurile alea? Interesant. E ca si cand eu ti-as spune acum: „Simona, nu e cazul sa te lasi afectata in felul asta, doar pentru ca ai vazut pe-aici niste comentarii”. Si tu sa te intrebi „uh? cum m-am lasat afectata?? doar pentru ca sustineam niste idei intr-un comentariu??” :))
Reciteste comentariile, am fost cat se poate de decent si de neafectat, ceea ce nu inseamna sa ignor complet ce se intampla in jur. Am preferat sa scot in evidenta unele aspecte, care altfel ar fi trecut poate neobservate. Sigur, faptul ca am facut asta (si chiar si acum, iti explic tie niste chestii), se poate interpreta ca si cand m-am simtit atacat, sau afectat etc. Pai in felul asta nu mai vorbim nimic niciodata :))
Scriam si eu intr-unul din comentarii ca stiu ca nu e vorba de mine in multe din cazurile in care oamenii critica ceva – asta nu inseamna sa ignor ce spun oamenii, daca eu consider ca e mai potrivit sa raspund. Daca imi scria Costi, cu el ar fi fost mai inteleapta varianta cu ignore, dar asa, am preferat sa scot in evidenta anumite aspecte – mai mult pentru ceilalalti cititori, care citesc din umbra. Ei sunt mai obiectivi decat cei implicati direct intr-o „conversatie”, asa ca le-ar putea fi utile anumite completari.
Nu-mi fac niciun fel de griji ca textul meu ar fi nu stiu cum, sunt de fapt foarte multumit ca am putut sa scriu un astfel de text si ca mi-a iesit si cum voiam din punct de vedere al exprimarii. Dar se poate vorbi si despre alte lucruri legat de un text – care sa nu aiba legatura cu textul de fapt :)) Am continuat si eu trendul, cat am considerat ca e cazul.
…
Partea a doua a comentariului e, ca de obicei, foarte utila si semnificativa pentru subiect. Mi-a placut in special partea cu statul pe marginea prapastiei – pentru ca asa mi s-a intamplat si mie. Dar eu am ilustrat-o altfel – si poate voi pune ideea intr-un text: esti in cadere libera, pare ca nu te mai poti opri, te duci spre un fund de prapastie intunecos si, chiar daca incerci sa te agati cu disperare de margini, nu reusesti sa te mai redresezi. Si disperarea devine tot mai mare, durerea la fel, pana cand… ajungi la un fund de prapastie sau la un altul. Chestia cu fundul de prapastie, pe care am descoperit-o cand am ajuns acolo, e urmatoarea: acela nu e nicidecum un final, iar fundul prapastiei nu e ceva dur. Este de fapt ca un geam. Te lovesti de el, poti sa te spargi tu, sau poti sa spargi geamul cu cazatura ta, trecand astfel mai departe… intr-o cu totul alta lume. Unde nu mai cazi, ci pur si simplu plutesti – intelegand astfel mult mai bine tot ce s-a intamplat pana atunci…
Mda, ar trebui sa pun si metafora asta intr-un text, pentru ca multa lume e in cadere libera si are impresia ca a ajuns la fundul prapastiei. Nu ai ajuns cu adevarat acolo decat cand ai reusit sa treci pe partea cealalta. Iar partea cealalta nu inseamna sa te cateri inapoi pe ziduri ca sa poti apoi sa cazi iar in prapastie.
ApreciazăApreciază
Of! Da ma Ioan, stiu ca nu te-ai lasat afectat si ca ai facut si comentarii decente. Dar eu faceam si un fel de haz pe tema. De aceea am si zis de urcatul pe poteci si de mancarea pe munte, ca sa intelegi ca glumesc. Nu am vrut sa fie nici ironie, caci nu asta urmaream. M-a amuzat toata situatia, atat.
Comentariul l-am scris pe masura ce citeam discutiile dintre voi, pentru ca imi veneau ideile de scris si nu vroiam sa le pierd. Am citit si ulterior comentariile tale in care ai fost clar cu privire la disputele create, dar nici nu ar fi fost nevoie sa le citesc ca sa stiu ca nu te-ai apris din cauza lor.
Iar cu lamurile si explicatiile, vorbeam si la modul general, daca ai observat. Nu ma adresam exclusiv tie. De aceea am si spus de fiecare data ca stiu ca nu dai lamuriri si justificari, pentru imi e clar deja cum gandesti si cum te raportezi la oameni si situatii.
In fine! 🙂
Cu prapastia.. eu nu m-am gandit la fundul ei. Cand plonjezi in gol si te eliberezi, cand intelegi ce s-a intamplat si redevii tu insuti, tot tu preiei si controlul propriului zbor. Si atunci, sansele sa cazi in praspastie sunt mai mici. Mai degraba aterizezi pe picioarele tale. Dar da, nici atunci cand cazi pe fundul prapastiei, acela nu e chiar capatul ei! 🙂
Hai, astept textul pe tema asta, si promit sa citesc toate comentariile pana la capat. 😀
ApreciazăApreciază