Detoxifiere de la „iubire”
Astăzi, la metrou, un băiat și o fată se despărțeau. El voia să o sărute, ea îi întorcea obrazul în mod repetat, cu o urmă de dezgust parcă. Îmi venea să-i spun băiatului că băi, cu forța e oricum degeaba, nu mai insista!
Ea s-a suit în metrou și s-a pus pe scaun, cu spatele spre el. Părea că abia așteaptă să scape, să plece. El a rămas în fața ușilor privind spre ea cu un zâmbet trist. Parcă și ochii stăteau să plângă, mi s-au părut un pic umezi. Stătea în fața ușilor încă deschise cu expresia unui om care se vede pus în fața unui inevitabil sfârșit… pe care nu și-l dorește. Simțea probabil cum pierde printre degete ceva drag și se agăța de orice gest, de orice moment care ar fi putut să schimbe ceva, măcar pe moment. Dar lucrurile nu funcționează așa.
O clipă ea mi s-a părut indiferentă la tristețea lui, dar pentru că s-a anunțat în difuzoare că „trenul stationează 2 minute” (special pentru ei, poate), până la urmă s-a ridicat să mai schimbe două vorbe, citindu-i și ea tristețea de pe față. Nu auzeam ce vorbesc, dar îmi era destul de clar că era vorba de mai mult decât un „pa, ne vedem mâine”. Ea pleca și era clar că vrea să plece, el rămânea și era clar că ar fi vrut să rămână și ea. Nu neapărat pe peron, ci în relație. Care, dacă intuiția mea era corectă, nu avea să mai continue orice ar fi făcut el.
Apoi ea i-a spus pa și a plecat prin metrou în alt vagon. El, cu același zâmbet resemnat și trist, a urmat-o, mergând pe peron. Și s-au dus…
…
(Nu știm cum stăteau de fapt lucrurile pentru cei doi, așa că mai departe o să scriu despre alte situații posibile).
…
A fost o vreme când dependența m-ar fi făcut să alerg după metroul acela prin tunel, dacă era nevoie. Nu știam cum stau de fapt lucrurile, cât de departe eram de înțelegere, sau chiar de iubire. Dar aveam forță, aveam curaj, ba chiar și credință! Acum parcă n-aș da înțelegerea pe toate astea. Din fericire, nici nu e nevoie. Lucrurile merg completate, nu e nevoie să faci schimburi de genul ăsta.
Dacă nu mă grăbeam să prind un tren, aș fi coborât acolo, la Eroilor, să vorbesc un pic cu băiatul respectiv. Pentru că într-un fel, îl cunoșteam și îl înțelegeam atât de bine – și mă gândeam că aș fi putut să-i fiu util cumva.
În acele momente însă, oamenii nu sunt suficient de deschiși pentru a auzi altceva decât ce își doresc să audă. Oricât adevăr ar spune cineva în acele momente, pentru cei mai mulți oameni sunt de preferat cuvintele celui care pleacă (oricare ar fi ele). Este într-un fel comportamentul unui om dependent de un drog, pentru care nu contează să audă adevărul, sau să caute să-și îmbunătățească viața – el își vrea doar drogul, crezând că aceea este fericirea supremă. Dar fericirea nu poate să vină din lucruri care te leagă, ci mult mai mult din lucruri care te eliberează. Iar libertatea nu poate exista în același timp cu o dependență.
Cel care rămâne nu înțelege asta, nu vede (momentan) nepotrivirile, nu vede că relația nu ar fi putut să meargă în condițiile acelea, adică așa cum era el, așa cum era ea. Lui îi lipsește drogul, deci intră în sevraj, are impresia că se prăbușește cerul peste el, că viața nu mai are sens, durerea devine fizică, nevoia de drog e mult mai mare acum, decât atunci când avea doza zilnică necesară. Atunci poate că nici nu o băga în seamă, era de ajuns să știe că e acolo. Acum, că nu mai e, apare disperarea. Observați asemănările?
În acest punct, e inutil să mai insiști, să te rogi, să încerci ceva în ultima clipă. Să crezi că poți schimba ceva profund cu niște soluții de suprafață. De fapt nici nu se folosesc soluții, nici măcar unele superficiale sau mărunte – se folosesc mai mult reproșuri, răutăți, gălăgie. Ca și când astea au dus vreodată la ceva bun.
Devine însă evident după un timp că ce s-a întâmplat, s-a întâmplat pentru că așa era bine să se întâmple – și că nu ar fi putut fi altfel. Nu a fost neapărat vina unui sau a altuia (deși tendința e fie să dai vina pe tine, fie pe celălalt) ci mult mai mult a unei conjuncturi nefericite: niciunul nu era de fapt pregătit să poată susțină acea relație. Iubirea și relațiile au nevoie de mult mai mult decât ceea ce noi oferim de obicei.
E ca și când ai vrea cel mai tare job din lume, să zicem că vrei să pilotezi o navă spre Marte, dar habar n-ai care e accelerația și cum se pornesc senzorii de parcare, să nu cumva să zgârii bunătate de navă. E bun și entuziasmul, sigur, dar ai toate șansele să fii concediat după 3 luni dacă crezi că asta e de ajuns. În privința jobului oamenii mai fac totuși o pregătire, acordă atenție acestui aspect important din viața lor. Dar se așteaptă ca relațiile să meargă de la sine, între doi oameni de multe ori total nepotriviți. Amuzant.
E mai bine să-ți dai seama de asta mai devreme decât mai târziu, pentru că timpul ăla în care stai și plângi (sau orice altceva ai face), nu se mai întoarce. Ceea ce nu înseamnă deloc că e timp pierdut. Depinde cu ce rămâi în urma lui.
…
Nu trebuie confundată iubirea cu nevoia, cu dependența de celălalt. Dacă îți dorești mai mult „obiectul” iubirii decât sentimentul de iubire din interiorul tău, ai toate șansele ca relația să nu meargă. Pentru că nimeni nu vrea să fie obiectul celuilalt. (Asta se întâmplă, totuși, destul de des – atunci când prețul e corect).
Iubirea e bunătate. Dacă nu ai bunătate în tine, atunci nu e vorba de iubire. Poți avea o mulțime de relații, de parteneri, dar nu e vorba de iubire, ci doar de satisfacerea unor nevoi (de orice fel ar fi ele), trecute sub numele iubirii, pentru că așa ni se gâdilă ego-ul mai mult, sună mai bine.
Și dacă ai impresia că iubirea este strict legată de cel ce pleacă, înseamnă că ești un orb și un ignorant. E de ajuns să privești în jur, să vezi câți oameni au trecut prin despărțiri, crezând că nu vor mai iubi niciodată (ăsta e un bun exemplu de cum își pun oamenii singuri bețe-n roate) și au găsit apoi pe cineva mult mai potrivit lor. Sau tu chiar crezi că ești mai prost ca ei și chiar nu vei mai iubi niciodată?
Sigur, asta nu înseamnă că a doua relație va fi mai bună, mai ales când se sare rapid dintr-una în alta. Înseamnă doar că tragedia e de fapt în capul tău, chiar dacă o simți și-n alte părți. Ajungi însă să înțelegi că nu exista potrivire, și-atunci cauți pe cineva mai potrivit. Dar nu de cineva mai potrivit e neapărat nevoie, e nevoie ca tu, în primul rând, să crești. Și din păcate, asta nu se întâmplă automat, cu toți cei care trec prin… viață.
E ca la școală: mulți merg, puțini sunt atenți, puțini își doresc să învețe ceva, puțini chiar rămân cu niște învățături în cap pe care să le și aplice apoi. Dar mulți fac lucruri de mântuială ca să se spună că au fost la școală. Așa e și în viață – participi la cursuri non stop, vrei nu vrei. Că de cele mai multe ori nu-ți dai seama că e ceva de învățat din ceea ce ți se întâmplă, a cui e vina? A vieții, că nu a făcut lecțiile mai clare? Păi nici măcar să citești cursurile nu ți-ai dat interesul! Le avea colegul! Oricine ar fi fost el. Toți au trecut pe la cursurile astea, sigur găsești câțiva care să ți le poată explica, dacă vrei să treci prin viață înțelegând cum stau lucrurile și nu mergând la nimereală. Oricum, nu-ți face griji! Dacă nu ai învățat acum, poți da examenul încă o dată, în relația următoare.
Statistic vorbind, rata celor care „dau în toamnă” și pică este mai mare decât a celor ce dau prima oară. Asta doar în privința relațiilor, nu știu în alte privințe. Adică la a doua căsătorie șans… probabilitatea să ajungi la divorț e cu 20% mai mare. Cu alte cuvinte, oamenii nu învață mare lucru din ce au trăit, dar sunt în continuare conduși de aceleași nevoi care îi fac să acționeze iresponsabil, să meargă pe arătură, dând în același timp vina pe alții că drumul lor nu e asfaltat și mărginit de flori frumoase (scuzați pleonasmul). Și harta se găsește în librării, dar știți cum e cu orgoliul, „las` că știu eu pe unde merg!”. Și bang! Încă o restanță!
E interesant faptul că oamenii nu vor să fie mai bine, vor să fie așa cum știu. Cum sunt obișnuiți. Cum au impresia că e bine. Nu se întreabă niciodată, „oare exista un bine mai mare de-atat?”. Sau au impresia că știu acest răspuns, că nu există bine mai mare precum persoana iubită, care uite-o cum se duce de mult ce mă iubește! Dar impresia aceasta nu e fondată pe nimic uneori – sunt doar chimicale care-și bat joc de tine. Sigur, nu ăsta e scopul lor, dar pentru că nu le înțelegi scopul, modul de funcționare, atunci da, ajung să-și bată joc de tine. Să „gândească” în locul tău, să te împingă să faci ce vor ele. Și tu, prea puțin conștient de asta, crezi că faci lucrurile cu adevărat așa cum vrei tu. De aceea te porți prostește, de aceea alergi după lucruri nepotrivite, de aceea ești agresiv, pentru că asta vrei să faci, nu? Nu pentru că acționezi în mod impulsiv, fără să gândești, fără să înțelegi.
Revenind la băiatul de la metrou, care se afla într-o situație prin care toți am trecut (crezând, desigur, că nimeni n-a mai trecut vreodată prin așa ceva!). Când omul moare de sete, nu ajută prea tare să-i spui că trebuia să își ia apă la el, sau că o să găseasca peste un timp, cu siguranță, o altă sursă de apă. Nu ajută nici măcar să-i arăți fântâna din spatele lui, dacă el e setat pe sticla lui preferată, recent căzută în prăpastie. E la îndemână să mori de sete cu o fântână lângă tine, dacă privești doar spre sticla ce cade în prăpastie.
De fapt problema e că sticla urcă spre vârf, dacă a plecat, nu cade în prăpastie. Ei îi va fi mai bine. Și asta face lucrurile mai grele, în mod interesant: pentru că iubești, ceea ce înseamnă că îți dorești ca celuilalt să-i fie mai rău, nu cumva să-i fie mai bine acolo unde este, nu? De fapt nu iubești, doar suferi. E o diferența. Și suferința nu vine din iubire, ci din altă parte.
Dacă totuși există iubire în tine, atunci va exista și înțelegere, va exista bunătate, în ciuda greutăților – și lucrurile vor merge spre mai bine.
Dacă mori de sete, se întâmplă pentru că nu ai apă în propria fântână, pentru că nu ai îngrijit-o cum trebuia și te-ai bazat prea mult pe sursa de apă a altuia. Și iubirea nu poate trăi între două fântâni goale care așteaptă să se umple reciproc. Iubirea (de cuplu) este bucuria dintre două fântâni (cât mai) pline, care s-au hotărât, din ce motive au considerat ele importante, că merită să se bucure de apa lor împreună.
Ideea „a plecat și a luat iubirea (sau inima) mea cu ea/el” arată cât de puțin se cunosc de fapt oamenii și cât de puțin înțeleg cum stau lucrurile când e vorba de iubire și relații.
Să schimbi însă ceva la propria fântână e atât de posibil, dacă ai vrea… Dacă ar exista acolo măcar puțină înțelegere sau iubire. Dar nu poți să explici ceva unui om care are impresia că știe „mai bine” și care nu vrea să audă nimic diferit de propriile păreri (care oricum nu îl ajută). Cel mult poți fi îngăduitor și cald cu el. Ceea ce e ok, nu e nevoie să stăm prea aproape dacă nu vrem, iar el va fi bine în cele din urmă: cât de curând vine sesiunea din toamnă!
…
Ioan Stoenică, 14 mai 2015. Scris în tren.
De citit si despre: Ioan Stoenică Divorce Photography
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
„Dar fericirea nu poate să vină din lucruri care te leagă, ci mult mai mult din lucruri care te eliberează”. Foarte frumos spus!
Multumesc mult pentru acest articol, a venit exact atunci cand aveam nevoie de el 🙂
ApreciazăApreciază
🙂 Ma bucur daca a picat bine! 🙂 Poate vei gasi pe blogul meu si alte articole care sa te ajute.
ApreciazăApreciază
Frumos spus dar nu in totalitate adevarat. O mama dupa ce naste e legata pe viata de copilulul ei. Vreti sa spuneti ca nu e fericita de aceasta legatura? Sunt si intristari, nu mai are libertate mama, desigur, munceste toate viata pt copiii si apoi nepotii ei. Dar sentimentul fericirii le biruie pe toate. Deci nu putem afirma ca „fericirea nu poate sa vina din lucruri care te leaga”
ApreciazăApreciază
Hei, buna! Ma bucur sa vad comentarii si de la oameni noi 😀
Eu cand vorbesc despre Fericire, in general ma refer la o fericire profunda, de durata, care nu este afectata de lucruri si situatii exterioare noua. Ceva prezent in interior, care nu fluctueaza (prea tare), care este, as putea spune… permanent, stabil. Aceasta fericire nu vine din lucruri de care esti legat (dependent). Pentru ca unde este fericirea cand „obiectul” care ti-o produce, dispare? 🙂 Se transforma in tragedie, nu?
O mama care abia a nascut, poate fi in al 9-lea cer. Poate fi asa si dupa un an sau doi. Va avea multe Momente Fericite, dar nu va fi cu adevarat Fericita doar pentru ca este mama. Mame sunt cele mai multe femei – si cate femei cu adevarat fericite cunosti? 🙂 Multe mame ajung chiar sa-si blesteme zilele din cauza copilului (sigur, copilul nu are nicio vina de fapt), sa spuna lucruri de genul „mai bine nu te nasteam!” – ceea ce nu imi suna a fericire si implinire 🙂 Asta nu inseamna neaparat ca nu iubeste copilul, sau ca nu are momente fericite cu el – inseamna doar ca, oricat de puternica ar fi legatura, aceasta nu este de ajuns pentru o fericire mai mare, mai profunda. In cele mai multe cazuri, in ciuda „legaturii pe viata”, se ajunge mai degraba la depresii si frustrari, decat la o fericire care sa invinga totul 🙂
Cineva ar putea spune ca tot ce facem in viata asta ar trebui sa fie un Mijloc de a ajunge la Dumnezeu, nu un Scop in sine. Daca faci un scop din lucrurile lumesti, chiar si din nasterea/cresterea unui copil, ai toate sansele sa fii neimplinit toata viata. Pentru ca lucrurile acestea, oricata bucurie iti pot aduce, nu te vor umple de o Fericire Mare si Stabila, care poate veni doar din (re)conectarea cu ceva mult mai mare de atat.
Aproape toate femeile ajung mame la un moment dat. Foarte putine sunt insa cu adevarat fericite (si foarte putini oameni de fapt) – iar cele care sunt, sunt nu pentru ca sunt mame, ci pentru ca au reusit sa integreze acest lucru in viata lor, pe langa alte lucruri la fel sau chiar mai importante.
Daca sursa de fericire este ceva care poate sa dispara (bani, droguri, copii, excursii etc), atunci aceea este o fericire trecatoare, de moment. Ceea ce nu e ceva rau, nu spun ca nu sunt necesare sau placute si astfel de fericiri. Doar ca exista ceva mult mai mare de atat, care nu, nu vine din legaturi de genul acesta, care creeaza dependente 🙂
ApreciazăApreciază
Uau!!! Tu ești, fratele meu? 😀 😀 😀 >:D<
ApreciazăApreciază
Ioane, cum le spui tu… nu le spune nimeni! Mi-a placut atat de mult…! Sa fii sanatos si sa mai scrii!
ApreciazăApreciază
Foarte bine observate lucrurile, potrivită (și tristă) asocierea cu drogurile…
Cred că e firesc ca oamenii să se lege sufletește unii de alții, dar în momentul în care despărțirea ne face un mare rău (despărțirea prin moarte / ca cea de la metrou), starea noastră se numește ”pătimașă”. Pentru că starea ne conduce pe noi, în loc să fie invers și să avem stăpânire și control asupra noastră.
Nu-i ușor să fim oameni.. 🙂 avem multe de învățat! Vorba tatei, ”nu primim un manual de a fi părinte ideal, atunci când devenim părinți”. Așa nici noi, nu primim chiar un manual concis pe care să-l aplicăm, ci, așa cum ai spus și tu, trebuie să învățăm. Dacă alegem să învățăm doar din căderile noastre, viața va fi destul de dureroasă și va crește (calitativ) într-un ritm mai greoi. Dacă învățăm și din experiențele, viețile celorlalți, atunci cumva ”urcăm mai multe trepte deodată”, creștem mai cu spor… Dacă vrem să luăm aminte la cum ar trebui să fim la modul ideal, la LUPTA ASTA CU NOI ÎNȘINE, atunci da… e mult de lucru, permanent. Dar cred că și bucuriile se trăiesc altfel, nu trecem prin viață doar ca ”gâsca prin apă” sau, cum ai spus tu, ca unii elevi prin școală.
Cred că o mare diferență s-ar petrece în relațiile oamenilor (cele despre care ai scris în text), dacă cel care ”rămâne pe peron” se întreabă și se preocupă legat de motivele pentru care cealaltă persoană alege să plece. Nu îi e ușor nici ei, și, totuși, pleacă! Vorbesc de relațiile care totuși promiteau ceva, nu la glume/prosteli fără rost. Promiteau ceva, dar una dintre persoane alege să plece. DE CE? La acest răspuns dacă ar lucra (activ, în viața sa) cel de e peron, cred că mult mai multe metrouri ar fi goale. Pentru că oamenii nu sunt predestinați… Dar avem libertatea să alegem dacă trăim în compromisuri sau ne dorim ceva… așa cum trebuie. (iar prin asta nu mă refer la ceva perfect de-a gata, ci perfectibil. Și nu, nu poate fi perfectibil cu oricine. Mai ales dacă acela nu-și pune întrebarea ”De ce?” și ”Ce aș avea eu de făcut?”…)
ApreciazăApreciază
Usor de zis! Dar greu de acceptat, mai ales daca persoana fictiva pleaca fara o explicatie…sensul vine totusi, daca tunelul are capat si daca reusesti sa ajungi pana acolo fara sa te pierzi pe drum
ApreciazăApreciază
Dacă suntem prea realişti nu ne putem pierde „uzul raţiunii” când vedem pe cineva „întâia dată şi pentru prima oară”.
Probabil toţi visăm la o iubire ca în poveşti, dar din păcate am uitat să trăim ca în poveşti.
ApreciazăApreciază
Frumos scris.
ApreciazăApreciază
Si totusi, e mai comod sa pleci decat sa il ajuti pe celalalt sa scape de dependenta afectiva, nu? E mai comod sa intorci spatele si sa pleci. Asta chiar daca esti rugat sa ramai, sa ajuti….
ApreciazăApreciază
Dar de fapt oamenii nu sa fie ajutati vor (in acele momente), ei nu constientizeaza cu adevarat in ce situatie se afla, ei isi vor doar portia de „drog”. Si nu functioneaza daca ii lasi omului drogurile la nas, nu va scapa de dependenta asa. In plus, fiecare e responsabil pentru propriile actiuni si sentimente, nu poti cere nimanui sa fie responsabil pentru ale altcuiva. Poate sa aleaga sa fie, dar in felul asta renunta intr-un fel la propriile sentimente si la propria viata. Si ce faci daca ai 10 „dependenti” care au nevoie de „ajutorul” tau? E o vorba care-mi place mult: „nu ar trebui sa depindem de compasiunea si intelegerea oamenilor. Ar trebui noi sa avem compasiune si intelegere pentru altii”. (Subiectul se poate discuta la infinit, nu voi continua discutia) 🙂
ApreciazăApreciază
Scrieti superb… am mai citit si alte articole, primul care m-a adus intamplator pe acest site fiind „Am cunoscut un om cu potential mare de sinucidere”, preluat de un alt blog. Daca totusi va hotarati sa va publicați colectia aceasta de eseuri, de ganduri, cu siguranta v-as cumpara cartea. Priviti cu mare sensibilitate lumea si scoateti din banalitate orice intamplare.
ApreciazăApreciază
Multumesc de apreciere 🙂 Probabil ca la un moment dat, cand voi avea starea necesara sa ma ocup si de asta, va aparea si o carte scrisa de mine 🙂
ApreciazăApreciază
Foarte dragut 🙂
ApreciazăApreciază
Modul rational in care este privit un eveniment haotic, plin de irational. Multumesc ca mi-ai amintit ca nu sunt sigurul care a patit asta. Aceeasi poveste cu actori diferiti intr-un cadru diferit. Just made my day.
ApreciazăApreciază
Ma bucur ca a fost de folos! 🙂 Mai sunt si alte texte pe blog din aceeasi categorie… https://ioanstoenica.com/2014/10/09/dragostea-nu-doare/
ApreciazăApreciază
Reblogged this on Taina Căsătoriei.
ApreciazăApreciază
Salut Ioan,
Un articol bunisor, de interes 🙂
Si da compasiunea e singura care conteaza si e necesara.
As vrea sa te intreb daca tu ai reactiona altfel decat baiatul in cauza acum daca ai afla ca te pareseste iubita/sotia?
Sunt tare curios cum poti controla emotiile cu logica 🙂 Ba chiar as zice ca atasamentele de lunga durata te-ar face sa reactionez exact la fel cu toata cunoasterea.
Multumesc,
Marian.
ApreciazăApreciază
Salut! E buna intrebarea ta! Dar datele problemei nu se schimba doar pentru ca atasamentul e de mai lunga durata. Daca e vorba de acelasi fel de atasament (dependend, bazat pe nevoie – si nu pe iubire), lucrurile stau fix la fel. Daca ar fi vorba de iubire la mijloc, atunci bunatatea si dorinta de intelegere, dorinta ca celuilalt sa-i fie mai bine, ar fi mai importante decat frica si disperarea ca te paraseste… cine? O persoana care nu te mai iubeste, dar de care tu te simti legat fedeles? 🙂 Daca nu am mai avea impresia ca celalalt e in posesia noastra sau ca e obligat sa fie alaturi de noi toata viata, chiar si cand nu ii e bine cu noi, poate am invata mai multe despre ce inseamna libertatea si iubirea.
Problema e ca, atunci cand esti in mijlocul evenimentelor, nu mai vezi lucrurile limpede. Judecata e intunecata de emotii – deci e deja cam tarziu sa mai intervii cu ratiunea. Intelegerea ar trebui sa existe dinainte de a te implica intr-o relatie – sau de a ajunge in punctul ala. Daca te implici in mod constient si iei lucrurile asa cum sunt – nu asa cum ai vrea tu sa fie, atunci e mult mai usor sa treci prin orice s-ar intampla. Pentru ca daca ceva se intampla, nu se intampla degeaba – sunt motive pentru care se intampla. Si oricat de dureros ar parea, probabil ceea ce se intampla e singurul lucru care se putea si era bine sa se intample. Poate sa fie dureros, dar actiunile noastre ar trebui sa vina din intelegere, iubire si intelepciune, nu din durere. Daca lasi durerea sau emotiile sa iti dicteze actiunile, atunci esti sclavul lor – in loc sa fii stapanul lor.
Emotiile nu trebuie neaparat controlate, trebuie intelese, acceptate si… descurcat cu ele pentru a trece mai departe spre ceva mai bun. Am un alt articol despre asta:
ApreciazăApreciază
Reblogged this on Jurnal Webistic.
ApreciazăApreciază
❦
ApreciazăApreciază
Ce e semnul ala?
ApreciazăApreciază
e o inimă, pentru că articolul tău acolo lovește.
ApreciazăApreciază
Ah, nu se vede inima 😀 :)) Apare ca o mazgalitura.
ApreciazăApreciază
:)) ah. poate merge acum cu o inimă normală ♥
ApreciazăApreciază
Există și un semn cu un… creier? Eu cred că lovește mai degrabă acolo, în rațiunea și în voința noastră (de a ne schimba în bine).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu degeaba povestile mele se cheama „Povesti de trezit adultii”! 😀
ApreciazăApreciază
Unii oameni pot trăi făcând mari compromisuri, poate din cauza dependenței de o persoană, poate „de dragul copiilor”, poate din dorința de a nu face pe plac „adversarei”/ „adversarului” și de a nu-i oferi „pe tavă” persoana iubită. Lupta pentru o persoană care și-a găsit alinare în altă parte dar nu se poate „dezlipi” nici de tine și nu mai știe ce să facă mi se pare inutilă. Chiar și cu mii de scuze și promisiuni de mai bine, unele relații nu se mai pot continua din cauză că apar reproșurile( nu știu cine se poate abține în unele cazuri, cu toate recomandările din lume), neîncrederea, teama că aceeași greșeală se va repeta, poate responsabilități mari în plus. Plus multe, multe complicații apărute de fapt înainte de a te simți a cincea roată la căruță. Așa că, deși ai un dureros „nod în gât”, hotărăști să spui „pa”, să anulezi o hârtie ce a devenit inutilă și să te rogi să rămâi cu mintea limpede. Eu am avut noroc să-i am pe părinți lângă mine( le-am făcut capul calendar), să am o ocupație destul de solicitantă și să-mi aduc aminte și de hobbyurile mele. E complicat să găsești persoana potrivită, cu toate că am niște criterii bine stabilite în ultima vreme. Deși vezi potrivirile, te sperie nepotrivirile. Cred că sunt prea multe criterii și nici eu nu sunt perfecțiunea întruchipată. Sunt de acord că e nevoie în primul rând ca noi înșine să creștem. Dacă voi mai crește, sigur voi alege mai bine.
ApreciazăApreciază