(acesta NU este un text despre moarte, despre tragedii, despre proteste etc. Este un text despre VIAȚĂ! Mai greu de înțeles pentru unii, dar fac și eu ce pot.)

motto: Mai important e felul în care trăim. De murit murim toți.

…

Ca orice om grijuliu și prevăzător, am început și eu să mă gândesc la lucruri mai importante ale vieții, cărora ar trebui să le acordăm mai multă atenție. Și care e unul din cele mai importante aspecte ale vieții? Moartea! Așa că stau și mă gândesc acum când e mai bine să mor?

Ca lună, m-am gândit la luna mai – că e natura mai colorată, mai înveselește atmosfera din cimitir și sunt și copacii înfloriti. Însă cu anul am o mică problemă! M-aș programa pentru 2059, dar s-ar putea să fiu plecat din țara în anul ăla și n-aș vrea să îi complic pe viitorii mei copii cu transportatul corpului neînsuflețit de peste mări și țări. Cred că o să aleg 2063, să fi împlinit și eu o vârstă rotundă, 80 de ani. Da, pare ok așa, să-mi notez în agendă.

Gata! Acum că am stabilit că voi muri abia în 2063, pot să-mi văd liniștit de viață ca și până acum – făcând aceleași lucruri mărunte, evitând mereu lucrurile importante, lucrurile care țin de suflet, de interior – că doar știu că am timp! Mă voi ocupa și de astea mai încolo, că doar n-are rost să mă gândesc la suflet cu 50 de ani înainte de moarte!

Minunată e senzația de om nemuritor! Cred că toată lumea trăiește cu ea – cu impresia că moartea este ceva distant, care se va întâmpla peste ani și ani – cel mai probabil nu nouă, ci altora. E amuzant. Cum adică să fii șocat de faptul că a murit un tânăr pe care îl cunoșteai? „Nu-mi vine să cred! A murit X? Sunt șocat!”

Cum adică?? Dar tu ce credeai? Că oamenii sunt nemuritori? Că doar de bătrânețe se poate muri? Cât de lipsit de înțelegere îți trăiești viața? Înțeleg să fii întristat, dar șocat? Știi, nu suntem făcuți din piatră și fier, suntem extrem de fragili! Uneori, de multe ori, ne mai și rupem și mai și murim. Asta nu e o noutate, oricât ai vrea tu să nu vezi acest adevăr și oricât te-ai ascunde de el.

În incendiul de la clubul din București a murit și o fostă colega de clasa, din liceu. Nu eram apropiati, dar mi-am amintit foarte clar când am vorbit ultima dată cu ea. Era acum câțiva ani, când un alt coleg de clasa decedase (alt șoc, evident – și el tot nemuritor era!). Ea organiza o întâlnire cu ceilalți colegi, în ideea să fim mai aproape unii de alții, cât suntem încă în viață, nu să apărem hop, atunci când unul moare. Ce idee ciudată, nu?

Deși nu am putut să ajung la acea întâlnire, i-am apreciat intenția și i-am trimis un mesaj cu propria părere despre aceste aspecte. Despre cum oamenii uită de tine cât trăiești, dar după ce mori apar să te plângă (nu știu de ce?), despre cum mai important mi se pare felul în care ai trăit decât faptul că ai murit și i-am spus și că nu aveam de gând să merg la înmormântare doar din complezență. Am căutat acum răspunsul ei la mesajul meu, pentru că mi se pare relevant:

„Buna, Nici nu stii cat ma bucura mesajul tau, mai ales ca am impresia ca suntem pe aceeasi lungime de unda referitor la povestea cu viata si moartea. Nu am fost la G. acasa si nici nu simt ca ar trebui sa merg, nici la inmormantare nu voi merge, insa asta nu inseamna ca nu regret moartea lui. Ideea mea a fost, asa cum spuneai si tu sa ne vedem, pentru a ne apropia, aprecia si poate reinnoda unele legaturi, tocmai pentru a nu ajunge sa ne plangem la moartea unuia sau altuia fara a stii mare lucru despre viata respectivului… Prefer sa apreciez oamenii cand sunt printre noi, nu dupa ce nu mai sunt, cand, dupa parearea mea oricum nu mai conteaza.”

Spre deosebire de multi oameni, ea avea o viziune mult mai sănătoasă despre viata si moarte – una care are relevanta in viata de zi cu zi, care te face să fii mai apropiat de oameni, mai atent. Nu știam prea multe despre viața ei, dar ceva despre ea uite că știam.

E interesant că oamenii se tem de moarte mult mai mult decât se tem de felul în care trăiesc. Felul în care trăiesc nu-i sperie, că e comod, cu greutățile și bucuriile lui, cu stresul și agitația, graba, neliniștea, frustrările și neîmplinirile – toate astea nu-i sperie, că sunt obișnuiți cu ele. Dar moartea, pe care o ignoră cu succes, apare ca ceva șocant atunci când se întâmplă fie cuiva apropiat, fie în situații cumva deosebite (care ajung să fie mult mai mediatizate decât altele).

De exemplu, faptul că în fiecare zi în România mor circa 500-700 de oameni, nu reprezintă o tragedie, ci doar statistică. Asta nu ni se pare șocant, nu ne revoltă, că oamenii ăștia erau oricum programați să moară – de-aia e statistică. Probabil au murit de bătrânețe, în patul lor, bucuroși și împliniți după o viață plină.

Dar surpriză, cei mai mulți oameni mor de boli, mor în accidente de tot felul, nu mor neapărat de bătrânețe. Mor foarte mulți tineri, zilnic – dar nu e o tragedie atâta timp cât nu e cineva cunoscut sau nu au murit toți în aceeași clădire. Pe ăștia îi ignorăm, pentru că așa putem mai ușor să ignorăm faptul că suntem vulnerabili – că am putea și noi să murim oricând. Nu peste ani și ani, ci acum, sau mâine – când, la trecerea de pietoni, un șofer nu ne observă.

Dar viața știe să dea palme care să trezească, oh, știe foarte bine! Și astfel trimite o boală, un deces, o „tragedie”. Nu ca o pedeapsă „divină”, ci ca o urmare naturală a modului inconștient în care ne trăim viața. Pai și cu mașina dacă mergi uitându-te în telefon, cine e de vină că ai intrat în șanț? Nu e nicio pedeapsă, lucrurile funcționează după niște legi stabilite.

Oamenii trăiesc cu impresia că moartea e ceva distant, ce se întâmplă altora – nu lor sau celor dragi lor. De aceea șocul e mare când balonașul de săpun în care trăiesc le este spart. Poc! „Vai, nu pot să cred, sunt șocat!”

Atunci disperarea interioară apare, pentru că hei, ai putea și tu să mori – deci ce trebuie făcut dacă și tu s-ar putea să mori? Trebuie căutați vinovați, trebuie luate măsuri, să nu cumva să mai moară alți tineri sau alți oameni. Să mai construim niște ziduri în jurul corpului nostru fragil. Dar statistica nu se va schimba prea mult, tot sute de oameni vor muri zilnic – și între ei, chiar mâine, ai putea fi tu sau aș putea fi eu.

Crezi că există o schimbare exterioară care ar putea vreodată să elimine complet frica de moarte? Poate dacă se schimbă prim-ministrul, vom trăi mai în siguranță! Sau poate Patriarhul, atunci sigur nu vom mai muri! Doar nu crezi că se va crea un antidot pentru moarte!? 🙂

Ca orice altă frică, și frica de moarte vine de multe ori tot dintr-o uriașă lipsă de înțelegere. Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg – și în loc să încerce să înțeleagă mai multe, preferă cumva să încerce să oprească… moartea! Să elimine cauzele morții cât mai mult, să facă drumuri mai sigure, clădiri mai sigure, ca să putem cu și mai mare succes să evităm gândul că și noi oricum vom muri. Să amânăm tot mai mult momentul de care ne e frică. Pentru că ne e mai frică de moarte decât de modul în care trăim. Pentru că nu am îndrăznit să încercăm să privim un pic dincolo de moarte.

Da, e nevoie să ne protejăm sănătatea, corpul, să construim un mediu mai sigur și mai sănătos în care să trăim – dar e degeaba – dacă interiorul e complet ignorat! Pentru că, așa cum ziceam, corpul este atât de fragil! Și nu va aștepta să împlinești 80 de ani ca să cedeze, o poate face oricând – din cauza unor factori care țin sau nu țin de noi. Nu putem controla 100% aceste aspecte, oricâte demisii am cere și oricâte măsuri de siguranță am lua! Deci frica este inutilă – dacă devine evident că și tu o să mori.

Și în fața morții ce ai face? Ai căuta vinovați pentru situația ta? Încă ai da vina pe alții pentru ce ți se întâmplă? Sau ai încerca, în ultima clipă măcar, să înțelegi un pic mai mult despre tine și despre viață? Despre ce era cu adevărat important…

Era o fază într-un film: „- nu cred să fi spus cineva pe patul de moarte că și-ar fi dorit să iubească mai puțin”. La fel, nu cred că în acea situație, cel mai important lucru la care se poate gândi cineva e că și-ar fi dorit politicieni mai buni. Asta faci cât timp trăiești, când încerci să construiești ceva bun în jurul tău. Dar pus față în față cu moartea ajungi să-ți dai seama ce era cu adevărat important. Sau măcar încerci să te întrebi. Dar de ce să aștepți acea ultimă clipă? De ce să nu cauți răspunsuri acum, când încă, teoretic, ai timp!?

Nu este inutil să luptăm pentru un mediu mai sigur, este însă inutil și stupid să trăim cu frică. Propun să încercăm să schimbăm frica… pe înțelegere!

Toată lumea moare, moartea e neimportantă în cazul ăsta. Dar felul în care trăim este foarte important! Trăim cu frică? Trăim plini de ură? Reci? Morți în interior? Nu degeaba în multe filme de groază apăreau „morții cei vii” (sau invers), pentru că mult mai înfricoșător decât moartea este modul în care mulți oameni trăiesc! Și frica de moarte vine tocmai pe acest fond: e frica de neîmplinire, frica pentru o viață irosită, incompletă, lipsită de fericire și de înțelegere. Și frica de ceea ce va urma – un necunoscut aparent înfricoșător pentru cei mai mulți.

Dacă după moarte ar exista în mod cert un rai, ți s-ar mai părea moartea așa rea? Ai putea muri cu zâmbetul pe buze dacă ai ști că într-adevăr te duci într-un loc mai bun! Problema nu e că nu știi ce va fi, problema e că fie trăiești în nepăsare față de aceste aspecte, fie ai ales să crezi (fără să cercetezi) varianta cea mai comodă: viața e doar ce trăiești acum – doar job, familie, prieteni, știri de tot felul, distracții și multă neîmplinire. Succes cu asta! Și să te ții bine când va muri cineva apropiat ție și asta te va lua prin surprindere.

Dar apare un avantaj atunci când realizezi că și tu poți muri oricând, chiar curând! (nu degeaba se zice Memento Mori!). Începi să te gândești la lucruri mai importante! Oare viața asta chiar se rezumă la agitația de zi cu zi? La job, la familie, la televizor si întâmplări de tot felul? La ce face X sau Y? Nu cumva e ceva mai mult, ceva ce noi am ignorat, crezând că avem timp și dând atâta importanță aspectelor mărunte din viața noastră?

Dacă ai impresia că nu există nimic mai mult, nimic mai mare de atât, atunci succes în continuare cu modul în care ai ales să trăiești. Zero șanse la o împăcare și fericire reale și de durată, dar cel puțin vei trăi comod, fără să fie nevoie să schimbi ceva. Dacă însă simți undeva în tine că viața e mai mare de atât și că sunt lucruri pe care încă nu le-ai înțeles (și care apropo, ar putea să schimbe toată viziunea ta asupra lumii și a vieții!), atunci ar fi cazul să începi să-ți pui niște întrebări și să cauți niște răspunsuri. Nu ironic, nu retoric, ci cu dorință reală de cunoaștere!

Și când își pune omul mai multe întrebări dacă nu atunci când e față în față cu moartea? Asta dacă apucă să fie față în față cu ea, că de cele mai multe ori ea vine pe la spate.

E interesant că atunci când se confruntă într-un fel sau altul cu moartea, oamenii își aduc aminte că există ceva mai mare decât ei. E amuzant: fie ajung să dea vina pe acel ceva mai mare pentru neputințele și greșelile lor, fie ajung să caute alinare la acel ceva mai mare (sa-i spunem Dumnezeu, deși acest termen a căpătat o conotație atât de denaturată în oameni încât mi-e teamă să-l folosesc, pentru că voi fi înțeles greșit).

Cât trăiești, îți vezi liniștit (sau agitat) de viață, Dumnezeu e ceva distant, o fi existând sau nu, nu știm prea bine, dar am auzit că ar fi prin biserici sau pe undeva pe deasupra, cu ochii pe noi. Neinteresant. (sună cunoscut?) Când ne lovește moartea într-un fel sau altul, oh Doamne! Iartă-ne! Miluiește-ne! Ajută-ne!

Deși în viața de zi cu zi oamenii uită de Dumnezeu, uită să aibă grijă de aspecte mai mari și mai importante decât jobul pe care-l au sau alte întâmplări de zi cu zi, atunci când moare cineva, hop! Scoatem ignoranța și ipocrizia în față. Nu că o eventuală întoarcere la Dumnezeu nu ar putea avea efect, ba chiar ar avea! Dar nu asta se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este respectarea unor tradiții pe care nu le înțelegem: să spunem „Dumnezeu să-l ierte!”, de exemplu.

Ce înseamnă asta? Dacă spui asta, înseamnă că tu crezi că există Dumnezeu, adică ceva Uriaș care are puterea să ierte păcatele celui ce a murit, nu? Care poate influența viața noastră de după moarte – deci crezi și în viața de după moarte. Altfel, dacă nu crezi asta dar spui aceste cuvinte, sunt vorbe în vânt, nu au nicio valoare, ești doar un papagal care repetă niște sunete auzite în jur! Nici măcar poezie nu e, e spirit de turmă care nu gândește – să spui vorbe care nu au de fapt temei în tine.

Dacă însă chiar crezi ce spui (știu că nu te-ai gândit niciodată cu adevărat la asta), dacă chiar crezi că există un Dumnezeu care ține cont de păcatele noastre în vreun fel și are și putere asupra noastră, atunci cum poți trăi în ignoranță față de acest aspect zi de zi?

Dacă există, crezi că el e redus la câteva exemple negative dintr-o biserică sau alta? Și asta e de ajuns pentru tine ca să trăiești în negare? Crezi că e Ceva sau Cineva care apare doar atunci când ai nevoie, ca un bun milostiv, ca să te ajute? Crezi că poți ignora mereu aspectele care țin de acest ceva mai mare decât tine și să nu fii afectat la un moment dat de asta? E ca și când ai ști că o cometă se îndreaptă spre Pământ și tu îți vezi de mărunțișurile tale. Unde e sensul în asta? Într-o viață trăită în frică și ignoranță?

Ideea de a trăi „cu frică de Dumnezeu” este prost înțeleasă – sau poate chiar prost exprimată. Cum ar fi să trăim cu dragoste de Dumnezeu? Sau dacă asta e prea complicat, măcar… cu Dragoste! În câte feluri s-ar schimba viața noastră și a celor din jurul nostru, în câte feluri s-ar schimba impactul nostru (negativ) asupra lumii, dacă în noi ar exista iubire – și nu teamă? Frica aduce cu ea neîncredere, dezbinare, violență. Iubirea e singura care poate să unească! Și singura care poate pune moartea într-o altă lumină.

Dar pentru noi nu există iubire, decât în modul mărunt pe care-l cunoaștem. Iubire pentru ceea ce ne face nouă bine. Dar bine nu vom fi niciodată cu adevărat în felul ăsta – cu atât de puțină iubire și înțelegere. E nevoie de mult mai mult! Să trezim în noi o conștiință și o iubire mult mai mari decât ce am știut și trăit până acum! Și sunt destui oameni care au înțeles asta și sunt exemple vii că se poate.

Dar problema cu exemplele, fie ele chiar și vii, e că oamenii nu cred dacă nu văd. Și ghinion, s-ar putea să nu vezi niciodată o prăjitură delicioasă (că poate trăiești în raionul de covrigi) și să ratezi astfel bucuria de a o mânca doar pentru că ai așteptat întâi să o vezi. Și nevăzând-o, nici măcar nu te-ai întrebat dacă nu cumva ar putea să existe ceva mai bun decât covrigii ăia. Dar cred că oricine ar putea intui existența unei astfel de prăjituri – și asta să fie de ajuns că să pornească în căutarea ei. 

Dar cum? Dacă nu crezi în nimic, e ușor – nimic nu se va schimba pentru tine (până la prima palmă mai serioasă a vieții, când ți se oferă șansa unei schimbări). E interesant însă că oamenii care nu cred își caută scuze sau motivații pentru lipsa de credință (în orice), scoțând în față câteva exemple negative și râzând de ele. Vezi de exemplu atacurile la adresa preotilor – facute de oameni care știu foarte bine să generalizeze unele probleme ca să poată să trăiască ei în continuare împăcați cu faptul că nu cred în nimic. De parcă preoții nu sunt și ei oameni – și ca orice oameni, unii s-au dezvoltat într-un fel, alții în alt fel.

E trist că din cauza unora, a prea multe sau prea puține vorbe, oamenii se îndepărtează de esențial. Se atrage atenția asupra unor oameni și se îndepărtează astfel atenția dinspre ce e esențial! E ca și când ai refuza să te mai educi, pentru că unii profesori sunt idioți și sistemul merge prost. Asta nu înseamnă că e o problemă cu ideea de a fi educat!

Problema mai mare nu e că unii greșesc, problema cu adevărat mare e lipsa de discernământ a oamenilor – incapacitatea de a căuta răspunsuri, de a încerca să se apropie de adevăr, de ceva mai mare! Vezi pe cineva că a greșit? Dă-i în cap, scoate-l în față! În felul ăsta ne simțim mai bine cu noi înșine, dar la fel de departe de a înțelege ceva suntem. Or fi profesori proști, dar asta nu e o scuză pentru noi să rămânem departe de educație. Dar succes cu asta, poți trăi și needucat. Până la prima „palmă”.

Există însă la fel de bine oameni care cred în Dumnezeu, dar care sunt atât de pierduți în propriile concepții încât au uitat complet să fie “pe placul lui Dumnezu”. Când lipsa de înțelegere se unește cu ideea că cea mai importantă este propria credință, apar tot felul de abuzuri. Și noi și noi motive pentru cei ce privesc cu bun simț din exterior, să se îndepărteze și ei de esențial. Unii nu au înțeles esențialul dar cred, alții se sperie de credința acestora și se îndepărtează de esențial…

Oamenii vor schimbări în exterior. În locul celor din jur vor veni mereu alți și alți oameni, noi miniștri, noi preoți etc. Oameni sunt și ei. Unii s-au dezvoltat într-un fel, alții în alt fel. Ceva în jur cu siguranță se va schimba. Dar ceva în noi nu se va schimba neapărat din acest motiv. Vom avea mereu motive de nemulțumire față de cei din jur. Și dacă o schimbare interioară nu are loc, vom trăi mereu de la un protest la altul, de la o tragedie la alta, mereu cu frică, nemulțumire și lipsiți de liniște și fericire. Pentru că avem impresia că liniștea și fericirea vor veni când totul în jur va fi „cum ar trebui să fie”. Deci niciodată.

Da, se întâmplă în jur multe rele și nenorociri. Multe interese care distrug vieți, multă lăcomie care distruge popoare etc. Trebuie luptat pentru o societate și o viață mai bune, mai corecte. Dar în toată această luptă, manifestată într-un fel sau altul în fiecare zi în viața noastră, nu trebuie neglijat esențialul. „Toți oamenii mor. Nu toți trăiesc însă cu adevărat!”.

Iar să trăiești cu adevărat nu înseamnă să te bucuri cât mai mult de lucrurile mărunte cumpărate cu bani. Să trăiești cu adevărat ar putea să însemne, mai bine, să trăiești cu Adevăr. Să cauți să te apropii mai mult de o înțelegere mai mare, de ceva mult mai din adâncul nostru, ceva care să schimbe și să îmbunătățească în mod uriaș ceea ce noi trăim.

Și unde simți tot ceea ce trăiești? Unde simți ce mănânci, unde simți ce respiri, unde simți ce iubești sau urăști? Tot ceea ce trăim se simte doar în interiorul nostru! Și dacă acolo ceva e în neregulă, nu ajută să faci schimbări în exterior. Că dacă te doare capul, nu-i dai altuia un nurofen. Aveți grijă de toate aspectele vieții voastre, nu doar de corp și nu doar de exterior. Pentru că acestea sunt atât de fragile…

…

Și pentru că am tot vorbit despre moarte și a mea e programată pentru 2063, aș vrea să fac câteva precizări: vă rog să nu veniți după ce mor cu tot felul de aprecieri și păreri de rău, dacă toată viața nu mi-ați dat niciun mesaj. Nu-mi vor folosi la nimic atunci. De asemenea, vă rog să nu care cumva să îmi aduceți flori la mormânt!! Sunt complet împotriva ruperii/tăierii/cumpărării de flori pentru lucruri inutile! De ce să moară și ele în aceeași zi cu mine? Am avut destule flori pe dealuri și pe munți, nu-mi mai trebuie! Ca să nu mai spun de cheltuiala inutilă ce ar putea fi redirecționată spre ceva mai bun. Așa că în loc să dați banii pe flori, cumpărați mai bine niște haine sau ceva de mâncare cuiva care nu are, unor copii sau bătrâni. (veniți cu flori și riscați să fiți bântuiți!). Și în loc să stați să plângeți după mine (dacă se va găsi cineva să facă asta!), mai bine încercați să aduceți bucurie și alinare cuiva care trăiește. Oh, sunt atâția oameni care au nevoie! Eu voi avea treburi mai importante de făcut atunci decât să vă ascult pe voi plângându-vă în primul rând lipsa de înțelegere.

Și dacă ați vrea să nu vă mai șocheze moartea și să nu vă ia așa pe nepregătite, vă recomand metoda mea: mergeți cât mai des într-un loc luminos, cu multă verdeață!

…

Deci, după atâta moarte, ar fi cazul să mai și trăim, nu?

…

Ioan Stoenică,

3-4 noiembrie 2015.