Am participat pe 16 ianuarie la primul modul al scolii de iarna Nahanny din acest an, invitat si in calitate de realizator de emisiune de munte. Am incercat sa adun material pentru un nou episod – pentru ca mi se pare foarte interesant de aflat cam ce se poate invata si experimenta la astfel de actiuni.

Dar pana sa ajung la Baile Herculane, am avut un drum lung de facut cu trenul. La un moment dat, locomotiva trenului s-a defectat si a trebuit sa stam cam o ora in Videle (parca) pentru a astepta o locomotiva noua. Pentru mine a fost foarte relaxant, mai ales ca am avut laptopul si am mai putut rezolva una alta in timpul astfel castigat. Dar n-am putut sa nu ma amuz si sa nu remarc reactiile altor oameni din vagon.

Vreo doua femei au sunat pe rand la CFR sa se planga de faptul ca de 20 de minute asteapta in tren si nu se stie ce se va intampla, cand ajunge locomotiva noua, la ce ora vor ajunge la destinatie etc. In plus, ca sa fie mai emotionant, ele insistau ca in vagon e si un copilas de 5 ani, care si-a intrebat mama cand pleaca trenul! Va dati seama, un copil nerabdator si plictisit, asta chiar era o urgenta – ca nu stii niciodata cum reactioneaza un astfel de copil! :))

Ma gandeam asa, cat le auzeam nervoase la telefon si pregatite parca sa-l injure pe interlocutor pentru ca nu stie ce sa le raspunda, ce ar putea cel de la capatul firului sa le spuna? De unde sa stie acel om care e situatia locomotivei, sau de ce s-a stricat? Ar trebui sa se scuze? Pai si masinile personale se mai strica, de ce nu s-ar strica si o locomotiva din cand in cand? Pentru ca nu primeau cine stie ce raspuns (duhh), se gandeau femeile sa sune la 112. Ca era o mare urgenta ceea ce se intampla si numarul 112 trebuie apelat pentru orice tampenie, nu pentru urgente. Apoi se gandeau sa sune la presa, ca era subiect incredibil, o noutate maxima, un tren care deja stationa de 20 de minute! :)) Cine stie, poate erau obisnuite cu trenuri din Austria sau alte tari…

Intre timp, mie imi venea sa sun la CFR sa fac si eu o reclamatie, sa anunt ca sunt blocat in tren cu doua femei cu gura mare care au impresia ca pot rezolva ceva in felul asta, dar si cu niste oameni care nu au inteles ca degeaba fumeaza la usa trenului, daca tot fumul intra in vagon.

Nu incerc sa scuz CFR-ul, cu siguranta multe lucruri se pot imbunatati (dar cu siguranta nu de cel ce raspunde la un telefon), mai ales daca s-ar fura mai putin si s-ar investi mai mult (ca in orice alt domeniu).

Ceea ce as vrea insa sa subliniez e felul in care oamenii traiesc, zi de zi: vesnic nemultumiti, vesnic gata sa atace, sa critice, sa sara la gat pentru orice lucru care le creeaza un disconfort.

Si stiti de ce? Nu are legatura cu intarzierea unui tren, sau cu faptul ca cineva te-a calcat pe picior sau s-a bagat in fata ta la vreo coada. Nu e vorba niciodata de lucrurile marunte – nu ele ne deranjeaza cu adevarat, nu ele ne calca pe nervi. Problema cand ceva sau cineva te calca pe nervi, e ca tu esti (deja) cu nervii la pamant – de aceea se poate calca pe ei!

Problema e ca oamenii traiesc plini de frustrari acumulate in timp, de nemultumiri – care se revarsa, uneori in mod agresiv sau violent, asupra a tot ce misca in jur.

Daca tu esti bucuros, esti impacat, linistit, multumit… cum reactionezi daca cineva te imbranceste in autobuz? Ii zambesti si ii transmiti ca nu-i nicio problema! Nu ai cum sa fii suparat pe un alt om pentru atata lucru – mai ales cand stii ca tu esti bucuros, sau macar linistit – si realizezi ca el poate trece printr-un iad in perioada din viata in care se afla.

Dar daca treci printr-un iad, solutia pentru a fi mai bine nu e sa incerci cu disperare sa schimbi iadul aparent din jur. In jur nu e neaparat un iad, in jur e fix ceea ce proiectam noi, ce alegem noi sa vedem, ce scoatem noi afara din noi insine. Pentru altii cum de greutatile nu par asa mari? Altii, care se bucura, crezi ca nu au probleme? Nu se lovesc de locomotive stricate?

In loc sa incercam sa rezolvam problemele din exterior, locomotive, cozi, prostie si tampenii (pe care, nu va e clar? – nu le vom putea niciodata schimba suta la suta!) n-ar fi mai bine sa lucram mai intai la ceea ce se poate schimba chiar in noi? In capul nostru care distorsioneaza realitatea?

Poate nervii tai si reclamatia si gura mare vor repara o locomotiva, iti vor deschide o usa, vor pune la punct pe cineva care a gresit. Foarte bine! Lucrurile rele nu trebuie lasate sa continue! Dar in urmatoarele 5 minute, sau poate peste o ora, o alta locomotiva se va strica si altcineva te va imbranci, intr-un fel sau altul. Ce faci, alte reclamatii? Alti nervi varsati? Timp in care, evident, traiesti plin de nervi si de frustrari, fara sa poti vreodata sa fii impacat si multumit – pentru ca niciodata nu vei putea elimina locomotivele care se strica in viata ta. Si am auzit ca nu e prea sanatos sa-ti traiesti viata cu stres si frustrari.

Eu zic ca suntem mult mai capabili de atat. Doar ca trebuie schimbata perspectiva, directia in (din) care alegem sa privim: tot timpul spre exterior… sau macar putin si spre interior? E greu sa accepti ca ai tu o problema, ca ar trebui tu sa schimbi ceva – mai ales cand ai impresia ca totul in jur e defect si doar tu esti cum trebuie. Dar ai putea, cu putina dorinta de intelegere, sa ajungi sa-ti dai seama ca nu e sanatos sa traiesti in felul asta. Si ca starea ta de bine nu depinde de locomotivele din jur – oricare ar fi ele.

Dar… de ce depinde, in cazul asta? 🙂

Dacă locomotiva unui tren e defectă, trenul acela nu mai poate avansa. Dacă locomotiva ta e defectă, de ce crezi că ar ajuta să repari sau să critici locomotivele altor trenuri?

„There is just one problem in the existence: you! If you solve that, then there is no problem in the world!”

(„Exista o singura problema in toata existenta: tu! Daca rezolvi aceasta problema, atunci nu mai exista nicio problema in lumea asta!”

Ioan Stoenică, 17 ianuarie 2016.

PS: la intoarcere, trenul a avut de la Herculane pana la Bucuresti doar 5 minute de intarziere. 

Detalii despre emisiunea pe care o realizez, aici: Pe poteci, spre inima ta!