Am ajuns la 50 de episoade?! Mi se pare incredibil că am reușit să țin această emisiune în viață 50 de episoade – dar nu aș fi reușit fără sprijinul celor ce o îndrăgesc – oameni care m-au încurajat, care mi-au trimis mesaje de susținere și apreciere și chiar și oameni care au donat bani ca eu să pot realiza noi episoade. Am cumpărat de curând o cameră video nouă dar am făcut și un upgrade la laptop, prin montarea unui SSD, astfel încât montajul să meargă un pic mai cursiv, fără întreruperi enervante.

50 de episoade. Mi se pare un număr atât de frumos! Așa frumos încât, uneori, mă gândeam că aș putea să mă opresc aici. Ar fi o încheiere frumoasă pentru acest proiect, aș lăsa “moștenire” 50 de filme, unele mai reușite, altele mai puțin reușite, dar toate pline de bucuria de a fi pe munte, de imagini frumoase, informații utile și… Ioan Stoenică.

Nu știu dacă și alții observă asta, dar pentru mine a fost important să îmi pot pune amprenta cât mai mult în această emisiune, să pot să o fac într-un fel… așa cum simt eu să o fac. De fapt, așa cum simt eu să fiu. În niciun caz perfect, nu am încercat să fac o emisiune foarte bună. Am încercat să fac o emisiune cât mai naturală, care să poată să atingă privitorul în primul rând prin prezența omului în natură, nu în primul rând prin imagini fantastice sau un montaj deosebit.

Mi-a ieșit foarte bine asta, emisiunea este făcută după chipul și asemănarea mea – cu bune și rele (chiar dacă ceea ce se vede este doar o parte, nu un întreg). Am considerat că asta e ce pot oferi eu – o parte din mine scoasă direct din mijlocul naturii. Fără prea multe artificii sau tehnologii, fără scenarii sau lucruri impuse. De aceea mi-a convenit colaborarea cu TVS Brașov și cu Travel Mix, televiziuni care, deși nu m-au plătit niciodată pentru această emisiune, mi-au oferit libertatea de a o face așa cum simt eu să o fac. Și au difuzat-o ca atare.

Am simțit mereu că emisiunea este în creștere, că reușește să ajungă la tot mai mulți oameni, chiar dacă am avut de multe ori și sentimentul neplăcut de stagnare. Această creștere m-a motivat să nu renunț la ea, deși greutățile întâmpinate cu realizarea ei au fost și încă sunt multe. Nu e ușor să faci totul pe cont propriu (deși momentan chiar nu simt nevoia să măresc „echipa”), mai ales când e vorba de foarte multă muncă și mult timp și efort pentru a face fiecare episod – în condițiile în care destul de rar reușesc să fac rost și de sprijin financiar pentru vreun episod, sau vreo sponsorizare.

Dar când constați că sunt mulți oameni care, datorită acestei emisiuni, se apucă de mers pe munte, sau copii care cer să meargă pe munte pentru că au văzut această emisiune, sau și mai interesant, vezi oameni care reușesc să găsească bucurie în ceva, poate după multă vreme în care nu mai simțiseră bucurie, atunci apare și mulțumirea interioară atât de necesară pentru a te putea implica în așa ceva. Nu poți să faci ceva care să atingă dacă tu nu ești atins de ceea ce faci, dacă nu pui suflet în ce faci. Sau chiar mai mult în cazul meu.

50 de episoade mi se par multe. Am filmat în Bucegi, Ciucaș, Piatra Mare, Baiului, Postăvaru, Grohotis, Siriu, Penteleu, Vrancea, Călimani, Măcin, Făgăraș, Cernei, Mehedinți, Podu Calului, Piatra Craiului, Iezer-Păpușa, Suhard, Leaota, Nemira, Bodoc, pe dealuri frumoase dar și pe creste abrupte, atât vara cât și iarna. M-am bucurat de nopți dormite la cort, la stâne, în hamac, de apusuri și răsărituri fantastice dar și de ceață groasă. Și v-am luat și pe voi cu mine. În special pe cei care simt emisiunea aceasta cu toată inima, privind-o pe îndelete, nu cu repezitorul, uneori chiar și de 2-3 ori în reluare, același episod. Știu că mulți oameni privesc în felul ăsta – și pentru ei mă bucur cel mai tare.

Iar acum, prin episodul cu numărul 50, vă invit în cea mai grea tură din care a rezultat vreodată un episod „Pe poteci spre inima ta!”: traversarea munților Rodnei, în 5 zile geroase de iarnă. Adică 4 nopți dormite în cort, 5 zile la peste 2000 de metri, temperaturi chiar și de -30 de grade, vânt puternic, condiții aproape imposibile de filmat. În același timp, peisaje incredibile și o puternică dorință și capacitate de a merge mai departe, de a-ți depăși limitele.

Montajul a salvat în mare măsură acest episod, dar și aparatul foto – care a înlocuit camera video, înghețată mult prea devreme. Ce a ieșit? Puteți vedea singuri. Dar știu că părerile vor fi mereu împărțite. Nu poți să mulțumești pe toată lumea.

Unii și-ar dori să vadă mai mult creste abrupte și stâncoase, alții se bucură mai mult când văd căsuțe pe dealuri și căpițe de fân. Unii se bucură mai mult de episoadele în care merg singur și și-ar dori să filmez mai mult singur, în timp ce alții îmi spun că nu e bine să merg singur pe munte. De cine să ascult? Unii apreciază mai mult episoadele în care merg alături de grupuri vesele, că se bucură de atmosfera creată în astfel de ture, se bucură să vadă oameni ca și ei, mergând pe poteci, în timp ce alții nu suportă să vadă oameni bucuroși pe munte, oameni care „se hlizesc prea mult” – așa că aceste episoade nu le plac.

Mulți privitori, multe preferințe. Un singur Ioan, o singură emisiune „Pe poteci, spre inima ta!”. De cine să asculți? Pe cine să încerci să mulțumești? Cui să-i faci pe plac? Despre ce este de fapt această emisiune? Scrie undeva cum ar trebui să fie? Ce ar trebui să prezinte și cum? E foarte simplu, scrie și în titlu: emisiunea nu e despre munți, emisiunea nu trebuie să urmeze un anumit tipar, emisiunea e, într-un fel, despre tine!

Dacă ceva reușește să te atingă, să ajungă la inima ta, să producă în tine niște emoții pozitive, să-ți aducă o bucurie, e perfect! Acel episod, acel ceva care face asta, e pentru tine! Dacă nu reușește asta, atunci acel episod nu este pentru tine – oricât ți-ai fi dorit să fie și oricât de mult te dezamăgește faptul că nu este. Nu se poate ca un singur lucru să aducă bucurie absolut tuturor celor ce intră în contact cu el. Nici Dumnezeu nu reușește asta – deși e drept că de cele mai multe ori nu e vorba chiar de un contact evident, nu dai click pe Dumnezeu și ți se deschide o fereastră spre cer. Că dacă ar fi fost așa, poate ar fi fost mai mulți oameni bucuroși decât… ne-bucuroși.

Deși pot ține cont de unele preferințe pe care urmăritorii le exprimă, ceea ce primează e să țin cont de mine. Să păstrez sinceritatea față de mine, față de ceea ce eu simt și îmi doresc de la un anumit episod – iar asta este alegerea mea. Pentru că doar așa pot să păstrez emisiunea naturală, spontană, vie.

Observ că unii urmăritori, prea dornici să le fie satisfăcute dorințele, nu mai știu să privească lucrurile în perspectivă. Să încerce să înțeleagă cum văd alții lucrurile? Că poate nu toți văd ca ei! Și mai ales… cum stau lucrurile pentru mine? Sau nu contează? Oare am genunchi de fier, timp și bani să merg mereu singur pe munte să filmez episoade pentru care nimeni nu mă plătește? Oare genunchii, sănătatea, timpul și banii mei nu au limite? Nu se consumă cu fiecare tură?

Nu ar trebui să fac tot ce pot să țin emisiunea în viață? Combinând, de exemplu, filmarea… cu turele mele cu grup, cu oameni care se bucură să meargă pe munte și care contribuie la realizarea emisiunii mai mult decât cei ce doar comentează pe net când ceva nu le convine. Deși îmi e mai ușor să filmez atunci când sunt singur – și acelea sunt și episoadele mele preferate, uneori voi face efortul de a filma și astfel de ture, cu grup, pentru că au și ele sensul lor în cadrul acestui serial. Plus că nu-s eu mai cu moț, să mă filmez mereu doar pe mine.

Nu voi ține cont de părerea cuiva care nu știe niciodată să spună ceva de bine, nicio încurajare, care nu te susține în niciun fel, dar care, eventual sub anonimat, emite pretenții sau transmite ce nu-i place, ce i se pare urât sau greșit. E dreptul lui să nu-i placă, așa cum e dreptul meu să nu mă intereseze părerea unui astfel de om.

Revenind la episodul 50, acesta s-a bucurat de o premieră pe cinste, la una din întâlnirile clubului alpin Floarea de Colț din București. Au fost în jur de 150 de oameni în sală, iar entuziasmul de la final m-a făcut să îmi doresc să fac și în viitor astfel de prezentări.

In plus, in ianuarie 2017, episodul a castigat Premiul Publicului la Alpin Film Festival!

50 de episoade. Vor mai urma? Are sens? Sigur că are sens, spuneți și voi! Mai pot? Mai am cu ce? Încerc să pot. Vom vedea ce va mai aduce și 2017, ce episoade, ce munți, ce ture… Nu știu cât voi reuși să filmez, cu siguranță nu așa de mult și de des precum mi-aș dori și v-ați dori. Dar voi încerca să urc mai departe Pe Poteci…

Momentan, sunt prins cu examene și cursuri din anul 2 în vederea obținerii atestatului de Lider Montan Internațional – dar printre avalanșe și opriri în piolet lucrez și la montarea unor noi episoade – am deja câteva filmate, care așteaptă să ajungă la voi. Menționez doar urcarea pe vârful Retezat, iarna!

50 de episoade. Deși sunt departe de a simți că emisiunea a ajuns în vreun vârf (ha ha), deși știu că potențial de mai bine și de mai mult există, mă bucur că pot să spun că această emisiune este deja o realizare de care mă simt împlinit. Nu am nevoie să ajungă pe Discovery, nu am nevoie să fie cunoscută în toată lumea, nu am nevoie să mă îmbogățească (deși ar fi bine măcar să nu mă mai sărăcească :)) ) Ar fi frumos și util, desigur.

Dar mă simt deja împlinit cu această emisiune pentru că ea și-a atins principalul scop: a atins oameni într-un mod profund, care a schimbat ceva în bine la ei. A adus bucurie, frumusețe și iubire în oameni – și chiar dacă ar fi fost vorba de un singur om, tot ar fi fost un câștig. Cum spuneam la un moment dat, deși aparent emisiunea este despre munte și natură, de fapt emisiunea este despre iubire, nu despre munți. Subtil, știu – dar sunt destui oameni care au simțit și știu că așa este.

În plus, mă bucur că, deși emisiunea are nevoie de mine ca să existe, eu nu am nevoie de ea – așa cum nici de munți nu am nevoie. E o bucurie să fii aproape de ceva ce iubești, dar nevoia e ceva ce te leagă – ori noi ar trebui să căutăm mai mult să ne eliberăm, nu să fim legați. Iubirea e ceva ce eliberează, nu ceva ce leagă. Dacă poți să iubești ceva fără să fii legat de acel ceva, fără să ai o nevoie (dependentă) de acel ceva, atunci te poți bucura mult mai mult și de iubire, dar și de ceea ce iubești.

Vă doresc și voua ca, mergând pe munte sau privind emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!”, să simțiți o bucurie liberă, venită pur și simplu din voi, din înțelegerea că frumusețe și bine există și merită să iubiți doar pentru asta – fără nevoia de a vi se răspunde.

Ioan Stoenică, 17 ianuarie 2017.

Detalii despre cum puteți și voi să susțineți apariția unor noi episoade, aici:

Sustine emisiunea!

Episodul 50 poate fi vazut aici: Traversarea de iarna a muntilor Rodnei

Abonati-va la canalul de YouTube  pentru a primi notificare despre viitoarele postări.