La sfarsit de ianuarie (2017) a avut loc a doua ediție a Alpin Film Festival – un festival care incearcă să aducă mai aproape de oameni munții, filmele despre munți dar și oamenii care urcă pe munți – mai cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Au fost organizate mai multe proiecții de film, expoziții, prezentări – în mai multe orașe de pe Valea Prahovei, dar și în Brașov.
Deși aflasem de acest festival, nu m-am gândit prea mult să încerc să intru cumva în el, am zis că dacă e potrivit să particip în vreun fel, lucrurile se vor întâmpla natural – fără să le forțez eu. Sau poate, ca mulți oameni, mă gândeam că ceea ce fac eu nu e destul de bun pentru așa ceva.
Dar într-o zi am primit un mesaj de la unul din organizatorii festivalului, care mă întreba dacă vreau să particip. M-am bucurat, evident, având în vedere că cei ce se ocupă de acest festival au mai mult contact cu lumea filmelor de munte decât mine – era din start o apreciere la adresa emisiunii pe care o fac – „Pe poteci, spre inima ta!”.
Așa că am hotărât să trimit cel mai nou episod, episodul filmat de revelion în munții Rodnei – episod care avusese premiera tot printr-o proiecție cu public în sală, la una dintre întâlnirile Clubului Alpin Floarea de Colț din București.
Din păcate, eu nu puteam să fiu prezent la proiecție, fiind prins timp de 5 zile prin munți, la evaluarea de iarnă din cadrul cursului de Lider Montan Internațional pe care-l urmez. (A fost bine la evaluare, am trecut în anul 2! 😀 )
Așa că, întors la civilizație, eram curios cum au decurs lucrurile la Festival, daca a fost proiectat cu bine și episodul meu, dacă au fost oameni în sală și, eventual, cum li s-a părut. Înainte să apuc să întreb eu ceva, primesc un mesaj… cumva ireal: am câștigat Premiul Publicului la Festival! Uh?!? Ce?! Cine, eu? Un premiu? Cu episodul din munții Rodnei? Ăla cu imagini tremurate, cu vâjâit de vânt?
Ei bine, da! În urma vizionării filmelor înscrise și proiectate la această ediție a Alpin Film Festival, publicul a votat filmul meu ca fiind preferatul lor. Pff, cât de tare e asta?! E prima oară când particip la vreun concurs sau festival cu unul din episoadele emisiunii și iată ce surpriză!
Îmi pare rău că nu am fost acolo, să pot să le mulțumesc celor prezenți pentru această bucurie, dar vreau să spun acum câteva lucruri, legat de asta.
Emisiunea mea, făcută cu bani foarte puțini, cu echipament tehnic invechit și precar, muncită doar de mine (filmare, montare etc) – nu are prea mare valoare din punct de vedere tehnic. Deși în timp am reușit să mai îmbunătățesc atât imaginea cât și montajul sau sunetul, toate acestea sunt la un nivel destul de scăzut față de ce ar însemna un film bine realizat. Sunt conștient de asta, mereu am fost. Am încercat să îmbunătățesc cât mai mult lucrurile și o voi mai face, dar am și eu limitele mele.
De aceea am știut că nu voi putea niciodată să concurez, când vine vorba de imagine sau montaj, cu alte filme, emisiuni sau persoane – care au dotări mult mai bune decât mine, poate și fonduri sau echipă. Și nici nu mi-am dorit asta. Să concurez cu cineva, adică.
Sistemul pe bază de concurență uneori taie aripile, alteori le face să crească. Eu am simțit că nu vreau să concurez cu nimeni – nu m-a interesat niciodată o comparație cu altcineva. Am vrut să fiu eu, să încerc să fac ceva cu ceea ce am, cu ce sunt și ce pot. Și am simțit că „ce-i al meu e pus de-o parte” în vreun fel.
Important e să găsești acel ceva care chiar îți place, care te bucură – și să te ții de el. Nu e deloc ușor! Dar, inevitabil, vei învăța tot mai mult despre acel domeniu, te vei dezvolta, vei crește. Și, poate, vor veni și niște recunoașteri sau chiar recompense. Care pot fi utile uneori, pentru că te ajută să mergi mai departe în momente când ai impresia că nimic nu merge… (oho, de câte ori ar fi trebuit să renunț până acum dacă ascultam de gândul că „nimic nu merge”… )
Sunt din ce în ce mai mulți oameni care încearcă (și mulți chiar reușesc) să prezinte frumusețile naturii și ale munților. Prin fotografii sau filme, cărți, albume – munții sunt spectaculoși – și unii reușesc foarte bine să-i prezinte ca atare. Dar frumusețea este în ochii privitorului – iar unii ochi sunt atât de închiși, încât nimic nu li se pare frumos. La fel cum unele imagini sunt atât de frumoase, încât foarte ușor sunt apreciate ca atare de multă lume.
Da, mi-am dorit să prezint frumusețea munților prin emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” și, neavând la dispoziție prea multe mijloace tehnice care să mă ajute să o scot în evidență, am pus atunci mai mult accent pe… „ochii privitorului”. Dacă frumusețea e acolo, în cel care privește, cum o poți scoate în evidență? Arătând ceva care nu e în el? Cum îi poți face și pe alții să o descopere?
Am simțit-o cumva de la început și mi-a fost confirmat pe parcurs: era nevoie să scot în evidență mai mult „ochii privitorului” decât munții! În cazul ăsta, ochii mei. Nu neapărat la propriu, oricât de frumoși ar fi ochii mei (pfiu pfiu pfiu).
E vorba de bucuria pe care mersul pe munte ți-o poate da, bucurie mult mai greu de redat în imagini, în poze, în filme, bucurie lăsată de multe ori la voia întâmplării, să se piardă. Pentru că da, munții sunt frumoși, dar asta nu e de ajuns pentru a-i face pe oameni să-i vadă ca atare, sau mai mult, să ajungă acolo și mai apoi… să-i iubească. Eu am crezut că un ajutor în acest sens ar fi ca oamenii să vadă și chiar să simtă cumva bucuria aceea – și asta am încercat să fac prin emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!”.
Nu e deloc ușor să reușești să faci lucrurile așa cum vrei și simți tu să le faci, mai ales când e vorba de o emisiune care se difuzează și la tv. Dar eu nu mi-am dorit să fac o emisiune de televiziune, mi-am dorit să scot ceva din mine și din ceea ce-mi place. Altfel, e foarte ușor să-ți pierzi bucuria – care și-așa are de luptat cu o grămadă de piedici.
Iar faptul că un astfel de film a fost atât de apreciat de public îmi dovedește că într-adevăr poți ajunge uneori la inima oamenilor mai mult prin sinceritate, naturalețe și pasiune decât prin imagini și tehnică deosebite. Adică scoțând OMUL în față, un lucru care rar se mai întâmplă – să punem oamenii pe primul plan.
Dacă ar fi fost vorba de un concurs cu juriu de specialitate, probabil filmul meu nu ar fi avut nicio șansă. Dar filmele mele nu sunt pentru cei pasionați și profesioniști în domeniul filmelor sau filmărilor. Filmele mele sunt despre găsirea bucuriei din noi, prin mersul pe munte.
Cred că e foarte mare nevoie de exemple pozitive – și nu neapărat de exemple dintr-un domeniu sau altul. Adică în orice domeniu există oameni pasionați, dedicați, foarte buni, doctori, profesori, polițiști etc. E mare nevoie să-i vedem, pentru a nu judeca doar după câteva exemple negative văzute pe net sau la tv. Dar cred că am ajuns atât de rău, ca societate dar și ca indivizi, mulți dintre noi, încât avem nevoie să vedem în primul rând că mai există în jur… bucurie! Ați văzut așa ceva?
E prea multă răutate, tristețe, agitație, încât a devenit prea rară bucuria! Și atunci când o descoperi la cineva, e imposibil să nu te atingă! Mie asta îmi sugerează că în loc să ne zbatem să devenim… o meserie (doctor, avocat etc), ar trebui să luăm măsuri cât mai multe pentru a deveni în primul rând… bucuroși!
De aceea cred că, dacă voi reuși să-mi mențin această bucurie, în ciuda greutăților de tot felul pe care și eu le am, emisiunea are șanse să meargă mai departe.
Și să ajungă la și mai mulți oameni, care să-și amintească astfel un lucru atât de simplu: nu merită să fii trist, stresat, agitat, nervos. Chiar nu merită! E pierdere de timp, de energie, de viață! Merită însă din plin să fii bucuros! Și, desigur, să mergi pe munte! 🙂 Fie pentru că ești bucuros și munții scot și mai mult în evidență această bucurie, sau îți oferă un decor frumos pentru a-ți manifesta bucuria, fie pentru că ai nevoie să fii bucuros, iar munții te pot ajuta cu asta. Un fel de „nu vine muntele la Mahomed…”: dacă nu vine omul bucuros la munte, atunci măcar să vină bucuria muntelui la om.
Despre episodul 50 (Traversarea de iarnă a munților Rodnei) am mai scris. A fost cel mai greu de filmat episod, nici nu stiam daca voi reusi sa incropesc un episod din ce imagini am surprins în acele zile geroase. Și iată că acum filmul primește Premiul Publicului la un festival de film montan! Mulțumesc! Pentru exprimare, susținere, pentru că nu ați uitat să apreciați bucuria și oamenii.
Ioan Stoenică, 31 ianuarie 2017.
Detalii despre cum puteti sustine si voi aceasta emisiune, dar si lista cu toate episoadele, aici: https://ioanstoenica.com/2014/10/07/pe-poteci-spre-inima-ta/
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Felicitari! Premiul asta ti-a mai incarcat putin bateriile 🙂
ApreciazăApreciază
Felicitari,Ioan! Un premiu binemeritat care incununeaza cu succes munca ta…daruirea…pasiunea si dragostea ta pentru munte, pentru natura! Sint sigura ca vor urma multe alte premii pt ca efortul tau va fi rasplatit …iar mesajele din episoadele tale ajung acolo unde trebuie….sunt minunate….originale…pline de bucurie….originale…nici nu simti cum trece timpul vizionandu- le! Tine- o tot asa si- doresc sanatate !…pt ca e nevoie!
ApreciazăApreciază
Amice Ioan,
Este nemaipomenit ce faci, crezi in CEVA si acest CEVA iti da puterea si pasiunea de a ne lumina noua sufletul cu minunatele reportaje si imagini furate de la mama natura.
Romania este bogata,natura o rasfata, numai ca trebuie ,daca avem pasiune si dragoste alaturi de tine s-o descoperim! Iti multumim!
Sanatate ,putere si voie buna cat cuprinde.!
PS. Te astept, invitatia ramane permanent deschisa!
Georgica
ApreciazăApreciază
Pana la jumatatea lunii oct.2016,aproape zilnic,am tot cautat pe internet filme despre munti,zone cu peisaje frumoase.Am gasit,este f adevarat,filme cu locuri minunate ca doar avem o tara frumoasa!Intamplarea a facut sa dau de un film ,,PE POTECI, SPRE INIMA TA,,Desi era f tarziu,cred ca am vazut trei sau patru episoade.Acum ma uit zilnic,le revad si de fiecare data mai descopar ceva nou,nu ma plictisesc.Bucuria,sinceritatea ta,entuziasmul,comentariile pe care le faci,ma fac sa uit de toate problemele.Cred ca toate astea, dau farmec acestor filme.Tu faci si o banala balta(ramasa dupa o ploaie)sa para un frumos lac,o stana parasita sa para o vila si multe altele.Dupa ce am vazut primele episoade,am fost foarte revoltata.Cum,sa nu se spuna nimic despre tine,la nici un post TV?Sunt mediatizati niste oameni care nu au facut NIMIC deosebit,doar ca au tupeu sau platesc sa apara la diferite posturi TV.Si acum sunt revoltata dar,nu prea stiu ce sa fac,poate doar,sa te plictisesc pe tine cu comentariile mele(poate puerile cateodata)Ce vreau sa-ti mai spun,apreciez modestia ta,dar uneori este nevoie sa o mai lasi,poate undeva pe munte.Am citit si textul tau despre scuze(am ctit tot ce am gasit)dar, scuze daca iti rapesc prea mult timp sa citesti comentariul meu(dac il citesti,stiu ca primesti multe)
ApreciazăApreciază
Orice lucru făcut cu pasiune se ridica la standarde la care nu poate ajunge cel ce are la îndemână cele mai performante mijloace tehnice fara a avea insa acea flacăra interioara. Lăsa modestia la o parte. Eu te-as trimite să ne reprezinti tara și la târgurile de turism. Ai fi un bun ambasador.
ApreciazăApreciază
BRAVO ! acum după felicitări spune-ne ce tip de cort ai folosit ( am văzut că este Marmot ) dar ce model : mi s-a părut asa de încăpător … si rachetele de zăpadă ce model TSL sînt ?
multumesc
ApreciazăApreciază
Draga Ioan,ma bucur sincer ca munca ta si stradania ta au generat acest premiu!pe deplin meritat!Ramai simplu,ramai original…poate prea mult profesionalism te-ar trage in jos.Ai facut o treaba buna si cu camera inghetata…doar cu aparatul foto!!!
ApreciazăApreciază
„E prea multă răutate, tristețe, agitație, încât a devenit prea rară bucuria! Și atunci când o descoperi la cineva, e imposibil să nu te atingă! Mie asta îmi sugerează că în loc să ne zbatem să devenim… o meserie (doctor, avocat etc), ar trebui să luăm măsuri cât mai multe pentru a deveni în primul rând… bucuroși! ” – Ioan Stoenică
Frumos spus !
ApreciazăApreciază
Felicitari!
ApreciazăApreciază
Primul episod pe care l-am văzut eu a fost cel realizat la Holbav. Bucuria ta era într-adevăr molipsitoare. După ce butonasem destul de mult telecomanda și nu găseam nimic interesant, eram aproape gata să închid televizorul. Când am ajuns la Travel Mix mi s-a părut că văd o transmisiune în direct. Pentru că te comportai firesc, vorbele veneau de la sine. Peisajul acela de primăvară, cu leagăn și bătrânei simpatici mi-a adus aminte de vremurile când eram la țară și bunicul meu îmi pusese un leagăn din acela mic, artizanal, de la librărie cred, într-un măr de lângă casă. M-a uimit atenția ta la detalii frumoase din natură. Și acele detalii te avantajează. De fapt e vorba despre felul în care le pui în lumină.
ApreciazăApreciază
Felicitari si sa ai parte de multe bucurii!
ApreciazăApreciază
Felicitari .
Acest premiu este o recunoastere minima a efortului si sacrficilor. tale.
Felicitari.
ApreciazăApreciază
Pe vremuri, câd am început să merg pe poteci…când puțiin se aventurau pe traseele montane..în principal pentru că nu aveau timp și echipament adecvat,Îîntr-o traversare de la Rânca la Păltiniș, după ce am trecut de Obârșia Lotrului, urcând în pasuul Urdele ne-a apucat ploaia , așa că grupul de 14 persoane, majoritatea fiind la primele excursii de acest gen.. rapid am instalat corturile hotărând să tâbărâm și pentru a mânca. De pe munte ne-a văzut un cioban, care din curiozitate a venit la noi să vadă ce hram purtăm pe acolo, mai ales că pe aici în acele vremuri nu prea treceau turiști. Între tipm ieșise soarele și pregăteam masa.. Majoritate aveau ca hrană conserve în cuti metalice care atârnau greu în rucsac, și le puneau la bătaie pentru a scăpa de ele…. Din acest motiv am hotărăt să le scotă fiecare din rucsac. La final după ce mâncam, din grămada de conserve le împărțeam echitabil între noi..De la Obârșia Lotrului, unul din noi a cumpărat o sticlă de țuică din prune( DOI OCHI ALBSTRI), pentru a ne deschide pofta când tăbăram pentru masă. Când a juns ciobanul, tocmai apelasem la țuică, așa că l-am învitat și pe el. El care nu avea așa ceva la stână s-a bucurat..și a stat mai mult la taină cu noi, deoarece hotărăsem să stăm acolo și peste noapte. Era un loc minunat ântrucât de acolo se vedea , lacul Vidra, munții din prejur și ceva urme din orașul Petroșani..Ne-a povestit despre stâna lui, fiind tot oltean ca noi, din TG.JIU. Am profit și l-am rugat să ne permită șă luăm micul dejun la stâna lui. A acceptat cu bucurie. Întrucât stâna era ceva mai departe, a zis că să meargă cineva să arate locul unde este amplasată. Eu m-am oferit, mai ales că auzisem despre jintiță dar nu gustasem. Stâna era ca o adevărată gospodărie în vârf de munte. Când am ajuns eu la stână erau două femei și o copilă de cca1,2 ani care plesnea de sănătate.Jn jur erau găini, purcei și o vacă.restul ciobanilor erau cu oile la păscut, Cel care ne-a adus era proprietarul stânei..Femeile mi-au dat jintiță și mi-au povestit cum se face. Mi-au arătat și restul muncii de la o stână. A doua zi după ce am uscat corturile de roua dimineții, am strâns totul, inclusiv deșeurile și ne-am înfințat la stână. Aici se făceau pregătirile pentru micul dejun ce urma să ne fie oferit. Într-un ceaun uriaș un ciobam mesteca o mămăligă, ținând ceaunul între picioare. Am fost invitați să ne așezăm la o masă lungă din interiorul stânei unde de pe un pat din lemn așezâtă îe un cojoc mițos ne privea curioasă drăgălașa fetițiă despre care cioabanul ne-a pvestit că este nepoata lui, fica unui locotenent militat din Tg Jiu. pe care o ia vara cu ei la munte. Pe masă deja ne aștepta, brânza, unt și smântână din belșug. Când a fost gata mămăliga ceaunul a fost golit pe un platou din lemn în centrul mesei. Mămăliga a fost tăiat în bucăți cu o ață..Ne-am ospătat din belșug, iar la final am vrut să plătim..Ciobanul nici nu a vrut să aduă de plată. Cineva din grup cărare de acasă o plasă de roși, care nu se putea pune într-un rucsac așa că o căra în mână.. Pe munte este greu să mai cari ceva în mână, așa că o lăsa pe poptecă, Cum nu ne înduram să aruncăm roșile, deorece le foloseam cănd făceam o ciorbă caldă care după o zi obositoare seara te făcea să te încălzești pentru somnul la cort. Am Am propus femeilor de la stână să primească roșile..Bucuria lor a fost mare, deoarece nu apucaseră să vadă roși în acel an în vârf de munte. Eu am mărturisit că mi-a plăcut la stână. În glumă mi-au spus că mă opresc acolo. Eu am zis că nu mă pricep să mulg oile..Tot în glumă mi-au zis că mă opresc pentru oile sterpe !!Înainte de plecare am făcut împreună o pză de grup, pentru care au fost foarte încântați și ne-au rugat să le tritem la o adresă pe care ne-au dat-o.Am luat rucsacurile în spinare și am pornit la drum. Nu am mers prea mult, deoarece cam uflasem burțile, fapt care ne-a obligat să stăm câteva minute pe pajisete pentru a se dezumfla !!?Amintirile sunt și acum vi în mințile noastre…Sunt momente de viață care îți oferă posibilitatea să realizezi ce înseamnă întorcerea la natură , să vezi și să întâlnești,,locuri și oameni pe care le arată ca creați ale lui ,Dumnezeu.
Eu unul îi mulțumesc..
ApreciazăApreciază