Ca în orice domeniu, se întâmplă și în domeniul acesta al mersului pe munte să cauți să ajungi pe cele mai înalte culmi. La nivel de amator asta arată cam așa: am urcat prima oară pe Jepii Mici în Bucegi, am descoperit, deci, muntele, așa că următorul pas natural este să urc pe cel mai înalt vârf din țară, pe Moldoveanu. Sau pe unul din cei mai dificili munți din țară, Piatra Craiului.

Mie mi se pare că se sar niște etape în această abordare, chiar multe etape. Traseul pe Valea Jepilor (Jepii Mici) mi se pare departe de a fi potrivit pentru începători, dar cum să le explici oamenilor că NU este pierdere de timp să începi să urci munții treptat? Să începi cu cap, alegând ture și trasee potrivite cu nivelul tău de pregătire, de experiență, de condiție fizică? Mulți oameni se gândesc doar la condiția fizică: dacă am așa ceva, dacă îmi dă condiția fizică pe-afară din tricou de multă ce este, atunci e clar că pot începe cu cele mai grele trasee! Că un traseu montan presupune doar mușchi și plămâni, cap sau inimă mai puțin, nu?

Asta mi se pare că seamănă cu activitatea de a umfla o găină cu hormoni ca să obții mai rapid rezultatul dorit (multă carne să zicem). Adică ajungi la o formă, ajungi pe cel mai înalt vârf, dar conținutul lipsește. Pentru că totul s-a făcut cu repezitorul, nenatural aș zice.

Dar la nivel profesionist, sau avansat, lucrurile nu mai sunt chiar așa (haha). Nu te grăbești să urci pe Everest fără să fi făcut înainte o mulțime de trasee de alpinism – nu doar la noi în țară (unde condițiile nu-s chiar cele mai bune pentru așa ceva). Acolo ajungi după ani de pregătiri, când înțelegi mult mai bine ce înseamnă muntele, ce înseamnă zăpada, altitudinea etc. Sigur, Everestul e plin de pantofari care pun acolo pentru prima oară colțarii în picioare, dar vorbeam despre profesioniști, nu despre Everest. Un profesionist nu ar aborda muntele în felul ăsta, grăbit. Tocmai pentru că vrea să aibă șansa de a ajunge profesionist, nu de a muri ca prostul la început, când doar impresia că e foarte bun există.

Mă întreabă lumea dacă mă gândesc sau dacă am în plan să urc pe Everest în viitorul apropiat.

Pentru că așa suntem noi formați, ca oameni: să vedem și să urmărim ascensiuni, vârfuri. Dacă cineva lucrează foarte bine pe computer, e un bun programator, pentru el ascensiunea ar putea însemna ca într-o zi să ajungă să lucreze la Microsoft, sau eu știu, să creeze o nouă formă de Windows. Acela poate este Everestul lui.

Pentru un medic, ascensiunea ar fi să iasă din spitalul plin de infecții și igrasie și să ajungă mai întâi într-un spital modern, unde să-și poată pune în valoare pregătirea și abilitățile, apoi cine știe, să ajungă pe Everest: să facă vreo operație în premieră mondială, sau să ajungă unul dintre cei mai buni medici din lume. Sau Ministru al Sănătății, să schimbe odată ceva în domeniul ăsta și la noi! Câți oameni, atâtea ascensiuni – atâtea vârfuri Everest.

Pentru cineva care merge pe munte în mod profesionist, Everestul metaforic poate fi rapid considerat chiar vârful Everest, acela din Himalaya. De aceea apare natural întrebarea: ai de gând să urci pe Everest în viitorul apropiat? Pentru că aici ai urcat tot ce se putea urca, ai făcut ture de iarnă destule, ai dormit în zăpadă… următoarea treaptă ar putea fi chiar cel mai înalt vârf din lume, nu? (nu am poză cu Everestul)

E natural să vedem lucrurile așa. Să ne căutăm o țintă, un Everest, spre care să aspirăm, pe care să ni-l dorim. Atât de natural încât de cele mai multe ori, acest vârf devine o nevoie. E ceva ce te cheamă, ceva ce trebuie să faci, pentru că doar în felul ăsta vei putea spune că ești împlinit, că ai realizat cu adevărat ceva, va fi încununarea muncii tale, a anilor de pasiune și de eforturi – care trebuie să ducă undeva! Trebuie să ducă pe un Everest. Sau pe Everest, în cazul unui om de munte.

Ei bine, nu. Și mă bucur să spun că pentru mine, lucrurile nu sunt deloc așa. Și nu e vorba că nu mă simt pregătit (de fapt chiar nu sunt pregătit!) sau nu mi se pare frumos sau interesant acest munte (sau oricare altul). E vorba că pur și simplu am găsit un munte mult mai înalt decât Everestul. Și acela mi se pare mult mai important. Și nu, nu mă refer la Olympus Mons, cel mai înalt munte din sistemul nostru solar.

Să urc pe Everest ar fi, într-un fel, o pierdere de timp și de energie, cu prea puține beneficii comparativ cu urcarea pe muntele acela mai înalt de care spun.

Dacă trăiești cu un sentiment de “trebuie neapărat să fac asta…” – oricare ar fi acel “asta” (munte, job, relație etc), crezând că „asta” te va face fericit sau împlinit, atunci ai toate șansele chiar să ajungi să faci „asta”. Foarte util ca să înțelegi, măcar în acel târziu, că „asta” era doar o chestiune de moment – și nu o sursă reală de împlinire sau fericire (pe termen lung).

Toate aceste cuceriri de vârfuri (reale sau metaforice), aduc bucurie și împlinire și pot fi importante – dar trebuie neapărat pusă întrebarea: unde cobori apoi? Ce urmează după? Nu poți rămâne pe Everest mai mult de câteva minute, unde cobori apoi? Înapoi la grijile și problemele tale, la frământări și neliniști? La un alt gol ce trebuie umplut și pe care, acum că ai ajuns deja pe Everest, nu mai are ce să îl umple?

Cineva foarte înțelept zicea despre Everest că a rămas încă un loc pur, pentru că oamenii stau acolo doar câteva minute. Dacă un om ar sta 3 zile pe Everest, acesta nu ar mai fi un loc pur (pentru el), care să îl umple de bucurie și puritate – pentru că în 3 zile, toate mizeriile lumii, acelea pe care credeai că le-ai lăsat la baza muntelui, vor urca și vor fi alături de tine pe vârful Everest. Mi se pare genială ideea, imaginea: toate mizeriile lumii vor urca pe Everest cu tine, dacă stai acolo mai mult de câteva minute. Pentru că de fapt, mizeriile acelea sunt în tine. Iar cele câteva minute de stat pe vârf nu anulează mizeriile, le fac doar să se dea mai în spate pentru scurtă vreme, când ceva uriaș le acoperă – în acest caz, vârful Everest – dar poate fi vorba de o iubire nouă, de o promovare, de un câștig material etc.

Dar lucrurile exterioare nu pot niciodată să acopere acele mizerii prea mult. Inevitabil ele vor reveni, atâta timp cât ele sunt în tine.

Un job bun, un prieten, o relatie, bani sau obiecte, pasiuni – toate pot avea puterea să te deconecteze de la golul sau mizeriile din tine – și să îți aducă frânturi de bucurii, de fericire. Dar nu vor umple acel gol și nu te vor scăpa de acele mizerii. La care te vei întoarce mereu după fiecare coborâre de la fiecare Everest pe care-l urci.

De aceea, un munte mult mai mare și mai important și mai interesant de urcat decât Everestul mi se pare acesta: tu. Ascensiunea spre un TU mai curat, mai complet, mai plin de bucurie și înțelegere. Este o ascensiune mai grea decât aceea a unui munte, pentru că sunt atât de neclare, la început cel puțin, elementele ajutătoare, colțarii și pioletul, sunt atât de neclare pantele, peșterile, gunoaiele, sunt atâtea avalanșe care să te îngroape și atâta ceață care să te dezorienteze. Poate de aceea apare uneori pe munte… fenomenul Gloria. Pentru a-ți aduce aminte spre ce aspiri. Ce este acel ceva care te-ar putea împlini, chiar și fără să ajungi la vreun vârf.

fenomenul Gloria – spectrul din Brocken.

Și dacă reușești măcar puțin să urci pe acest munte, să îți dai seama de beneficiile lui, de bucuria pe care ți-o poate aduce, atunci orice altă ascensiune rămâne doar o chestiune de dorință de moment. Că vrei, poate, să-ți cumperi și o casă, și-atunci trebuie să urci pe un alt munte. Vrei, poate, să ajungi și pe Everest – și atunci trebuie să te pregătești pentru asta. Dar chiar și acei munți exteriori pot fi urcati mai cu spor și mai cu bucurie, cu cât te afli la o altitudine mai mare pe muntele din tine. Mai ales că… e posibil să nu ajungi pe Everest. Și atunci ce faci, rămâi neîmplinit toată viața?

Muntele din tine este un munte cu vârfuri dar și prăpăstii, desigur, dar este, spre deosebire de absolut orice alt munte, mult mai la îndemână – mult mai aproape, mai accesibil – un munte pentru care nu trebuie să pleci nicăieri pentru a-l urca și pe care poți începe să urci chiar acum. Cu un gând, cu o carte, cu o intenție care să-ți schimbe viața. Cu înțelegerea că lucrurile exterioare pe care ți le dorești atât de tare sunt de multe ori o sursă mai mare de frustrare și tristețe, decât de bucurie – iar obținerea lor, pe lângă bucuria de moment obținută, nu va face decât să scoată la iveală alte surse de frustrare și tristețe, într-un cerc infinit din care nu poți ieși decât urcând, ridicându-te deasupra lui cumva. Iar pentru asta…

– Ce bine că nu trebuie să pleci! Doar să vii!

…

Ioan Stoenică, 20 feb 2017.