Acum vreo 8 ani am făcut o traversare din Bucegi în Piatra Craiului și apoi în Iezer Păpușa. Când am ajuns într-unul din satele de la Poalele Pietrei Craiului, am zis să trec pe la o veche cunoștință a tatălui meu – femeie în vârstă, al cărei nume îl țineam minte din copilărie: tanti Marița. Îmi aminteam cu aproximație casa dânsei așa că, atunci când am ajuns în apropiere și am văzut o femeie pe poiană, am întrebat-o dacă ea este tanti Marița. Ea era. I-am spus cine sunt, i-am spus de tatăl meu și, când a auzit, a venit bucuroasă la mine, m-a invitat în casă, mi-a adus un scaun și m-a întrebat dacă vreau o cană de lapte prins. Am zis să nu refuz, că eram după 2 zile de excursie și mai aveam de mers, te saturi la un moment dat de mâncare uscată.

Se înțelege că era o casă sărăcăcioasă, nu una dintre vilele apărute în ultima vreme prin zonă. Ea avea batic pe cap, mâinile muncite, fustă de lucru la grădină și ceva galoși de cauciuc în picioare. Adică port tradițional al satelor de la munte – portul de muncă, de zi cu zi, nu cel de sărbătoare. Avea, desigur, și bucuria aceea pe care de multe ori o văd la oamenii din aceste sate – bucuria unui om bun, simplu, deschis chiar și față de un… aproape străin.

Când a venit cu laptele, a pus mâna pe spatele meu, părintește așa și a constatat că tricoul meu era ud leoarcă, de la căldură și efort. Așa că mi-a zis foarte îngrijorată să îmi aducă un prosop, să mă șteargă pe spate.

I-am spus să stea liniștită, că nu e nevoie, că tricoul de pe mine este X-Bionic, mă simt foarte bine cu el, chiar dacă e ud! Când am zis de X-Bionic, s-a luminat și mai tare la față și a zis: Aaa, x-bionic, am și eu două tricouri, le port pe sub puloverul ăsta când merg la sapă, că îmi reglează foarte bine temperatura corpului!

…

Evident, niciunul dintre noi nu a pomenit de tricourile acestea tehnice. Dar întâmplarea m-a făcut să realizez și mai tare cât de mare este diferența între noi, oamenii care venim de la oraș să urcăm pe munte, să ne bucurăm de peisaje și de liniște…

și ei… oamenii care trăiesc la munte în fiecare zi.

Care au de înfruntat altfel de greutăți decât noi, de cele mai multe ori cu mult mai puțin sprijin – financiar, tehnic, dar chiar și emoțional, psihic… sau educațional.

De multe ori ei nu știu să mai aprecieze locul unde se află, așa cum îl apreciem noi – pentru că ei nu l-au ales. Ei s-au născut acolo și, trăind acolo zi de zi, văd mai mult greutățile vieții decât frumusețea care-i înconjoară.

Dacă un om nu respectă și nu apreciază muntele, atunci nici nu-i va păsa prea mult să-l protejeze. Asta la ce duce?

Cred că ați văzut și voi efectele: La exploatări și distrugeri de tot felul: copaci tăiați aiurea, gunoaie aruncate peste tot, animale sălbatice omorâte sau chinuite, cuiburi distruse, pașuni arse sau lăsate în paragină, râuri poluate, braconaj etc.

Ei chiar nu își dau seama de efectul pe care îl pot avea asupra naturii – pe ei îi interesează să aibă ce mânca. Bocancul meu nu era prea bun de mâncat…

Nu e vorba de a da vina pe oamenii din sat pentru aceste lucruri – mai ales că, evident, ei nu sunt toți la fel. Și nici nu sunt singurii care fac astfel de probleme – sunt și turiști care fac, sau muncitori forestieri – oameni care vin pe munte cu treaba, din obligație, din nevoie – nu din dragoste. Pe ei nu-i interesează de efectul nociv pe care îl pot avea, ci doar de propriul interes. Dar nu e vorba de a da vina. E vorba de a identifica o parte din cauzele care duc la astfel de atitudine sau activitați – prin care și natura, dar și oamenii, au de suferit.

Ca să te bucuri de munte trebuie să ai deja împlinite nevoile elementare, care să-ți asigure supraviețuirea: hrană și adăpost. Altfel, e greu să-ți pese de munte când tu n-ai ce mânca. Nu degeaba primii oameni care au urcat pe munte în scop… turistic, adică de plăcere, erau oameni înstăriți și educați – care, ajungând la un nivel de trai mai ridicat, au căutat să descopere și altceva în afară de mâncare, haine sau alte lucruri comode de la oraș.

Oamenii din sate sunt, în general, oameni săraci – nu trebuie să vă spun eu asta, probabil ați observat și voi.

Dar nu sunt oameni răi. Pentru ei este, de cele mai multe ori, vorba doar de supraviețuire, de a trăi de pe o zi pe alta. Când ăsta e nivelul la care trăiești, atunci e prea greu să-ți mai pese că mormanul de gunoi pe care-l verși lângă râu arată oribil sau poluează apa. Nu e rea intenție, este neștiință, neînțelegere!

De ce nu își aruncă gunoiul în fântâna din care scot apă? Pentru că efectul este direct, îi afectează – dar mai important, ei realizează acest efect, realizează că dacă fac asta, îi afectează în mod direct! Cu multe alte aspecte, lucrurile nu stau așa. Nu își dau seama de efect pentru că efectul este fie în altă parte, fie prea îndepărtat în timp – și în plus, ei au doar grija zilei de mâine, nu stau să gândească dacă ce fac e bine sau rău.

Și aici putem interveni noi: cei care mergem pe munte în mod profesionist, cu clienți, aici putem interveni noi, ca turiști, aici poate interveni însăși ideea de turism – că altfel ce înseamnă vorba aia, că „Romania e așa frumoasă că ar putea trăi doar din turism!”?

Adica noi putem face ca legătura dintre acești oameni și munte să fie una mult mai bună, mai benefică pentru toată lumea: pentru munte, că ar fi mai puțin devastat de acțiunile oamenilor, pentru noi, că nu ne mai lovim de maldăre de gunoaie lângă râu și nu mai găsim ursul mort lângă potecă în spatele curții (mi s-a întâmplat) …

Și pentru acești oameni, care ar putea să aibă o viața… măcar un pic mai bună. Datorită muntelui, a turismului, a noastră. Oamenii, adică inclusiv oamenii de la munte, trebuie să poată sa castige sau chiar să trăiască de pe urma turismului, a turiștilor.

Dar nici noi nu suntem neapărat mai cu moț. Că noi, de multe ori, vedem frumusețea munților, mergem spre ei, vrem să ne bucurăm de ei, dar uităm să vedem oamenii care ne înconjoară.

Oamenii de la poalele muntelui. Lor nu le acordăm suficientă importanță. Asa ca hai sa o facem macar acum, un pic.

Există o legătură între munte și oameni: Ea are forma unui munte, am putea spune.

Există relatia săteni – munte și turiști – munte. Pe astea le știm mai bine, efectele acestor relații îl cunoaștem mai bine ca ne lovim de ele mai des. Dar doar cu aceste două relații, triunghiul nu este complet. E nevoie și de o relație turiști – săteni – care ar putea fi cheia care să ducă la o mult mai benefică relație săteni – munte. Seamănă și cu semnul acela de reciclare – legătura nu poate fi completă dacă noi îi ignorăm pe cei ce trăiesc acolo.

E greu să explici uneori cauza și efectul lucrurilor, acțiunilor noastre. Oamenii acționează mai bine sau mai rău în funcție și de cât de mult își dau seama de consecințele acțiunilor lor. Dar dacă asta e mai greu, există ceva mult mai ușor de înțeles: propriul interes. Propriul câștig. Dacă oamenii de la munte ar avea de câștigat de pe urma muntelui, dacă le-ar face cumva viața mai bună, atunci poate că altfel l-ar trata!

Și cum ar putea ei să câștige de pe urma muntelui, dacă nu tăind, furând, distrugand? Ei bine… prin turism! Prin intermediul nostru, al celor care ajung lângă sau chiar în curtea lor atunci când trecem spre munte.

Drumul spre munte trece printr-un sat cu siguranță – și, în loc să trecem val vârtej, urmărindu-ne doar propriul interes, am putea face lucrurile un pic diferit data viitoare.

Am putea să ne oprim un pic și în sat. Să îl cunoaștem mai bine. Să îi înțelegem nevoile și greutățile, dar și să-i descoperim frumusețile. Și mai ales, să-i cunoaștem măcar puțin… oamenii – și să ne gândim dacă nu cumva am putea face ceva pentru ei.

Ce putem face noi? Atenție la intonație, e foarte importantă! De obicei ne întrebăm asta retoric, ca și când nu există nimic ce putem face – tot timpul avem impresia că altcineva ar trebui sau poate să facă ceva.

Dar dacă schimbăm un pic intonația și ne întrebăm sincer ce am putea face ca să-i ajutăm, atunci am putea găsi și răspunsuri!

Noi putem să le arătăm că muntele poate fi pentru ei o sursă de venit, care să ducă la o viață mai bună – altfel decât făcând rău muntelui! Cum? Prin turism! Adică… prin noi! Faptul că noi suntem acolo ar trebui să le aducă și lor un câștig cât mai direct și cât mai rapid – ca de promisiuni sunt, probabil, satui si ei! În felul ăsta ei vor aprecia prezența turiștilor în zona lor, dacă au ceva de câștigat. Iar în scurtă vreme, ar putea înțelege că prezența turiștilor acolo este dată de frumusețea pe care ei o găsesc pe munte, în acele locuri.

Iar dacă acea frumusețe dispare, dispar și turiștii, deci și câștigul lor. Acesta este un efect direct, pe care ei îl pot înțelege: avem munte, vin turiști – vin turiști, câștigăm și noi ceva. Nu mai avem munte frumos, nu mai vin turiști, revenim la vai de noi.

E foarte importantă această legătură dintre munte, turiști și săteni, toate sunt legate între ele și se influențează (pozitiv sau negativ) reciproc.

Problema este că, de multe ori, turiștii nu văd decât propriul interes direct – la fel ca și sătenii: să le fie lor mai bine. Cum? Urcând pe munte. Nu văd faptul că dacă oamenii care trăiesc acolo nu o duc bine, atunci nici muntele nu o duce prea bine. Deci nici ei nu se vor putea bucura pe deplin de el. Ceva trebuie schimbat în acest cerc vicios, dar cine să schimbe ceva? Vreo autoritate care nici măcar nu apare în acest cerc? Sigur, sunt multe care se pot face la nivel local, la nivel înalt… Dar hai să nu mai așteptăm mereu de la alții și să vedem dacă nu cumva am putea noi, foarte simplu, să facem ceva.

Muntele tace și rabdă, nu-i putem cere lui să dea o inundație care să-i facă pe oameni să înțeleagă cum stau lucrurile. Mai ales că, fără prea multă educație, e posibil ca ei să nu înțeleagă oricum. Nu ne putem aștepta nici de la săteni să aibă inițiativa de a schimba ceva – pentru că, așa cum ziceam, pentru cei mai mulți importantă este doar ziua de mâine. Deci cine, dintre cele 3 părți ale triunghiului, ar putea fi suficient de atent și inteligent încât să inițieze o schimbare? Noi! Cei care mergem acolo și vrem să ne bucurăm de natură, de munte.

Ce putem face? Ei bine… am putea să schimbăm un pic modul de abordare. În loc să ne gândim „ce să ne luăm de acești 50 de lei, cum să ne bucurăm mai bine de banii pe care-i avem?”, să ne gândim: „cum facem ca din banii pe care-i avem, să se bucure și cineva de-aici din sat, nu doar noi?”. Unde se duc acei bani, nu doar „pe ce se duc!”. Se duc la vreo corporație uriașa, la niște oameni deja plini de bani? Sau ajung la o familie care are nevoie de ei pentru a supraviețui?

Nu e vorba de a da bani de pomană. E vorba de a căuta produse și servicii locale – care să-i încurajeze pe acei oameni să muncească într-un anumit fel. Să încerce să valorifice ceva bun, eco, fără să distrugă. Cum putem face asta? Eu am identificat în excursiile mele câteva variante, dar sper să găsiți și voi altele – sigur există mai multe!

• cumpărând produse locale, făcute de ei. Brânză, lapte, ouă, poate niște ciorapi de lână sau vreun suvenir de lemn lucrat manual… Toate aceste produse, luate direct de la producători (sau mici magazine de desfacere), ne aduc și nouă un folos – dar, mai important, motivează oamenii care le produc să le producă în continuare – să meargă și mai mult în această direcție – în detrimentul unora mai nocive.

• solicitând servicii locale – transport, cazare, ghidaj. Chiar și noi, în calitate de ghizi, putem beneficia de ajutorul local. De exemplu, sătenii pot să știe mai bine o potecă secretă, locul unei peșteri sau al vreunui adăpost. Țin minte o excursie în Apuseni în care singurul om pe care l-am întâlnit într-un cătun aproape părăsit s-a oferit să ne însoțească pe o potecă mai bună decât cea pe care o știam eu – care ne-a scos mai rapid și cu mai puțin efort acolo unde ne doream. Nu toate potecile apar pe hărți! El nu a cerut niciun ban pentru că a mers 15 minute cu noi, dar am considerat un lucru bun să îi dau 10 lei. Nu neapărat pentru că ne-a ajutat pe noi, ci mai mult pentru a-l ajuta pe el. Și pentru a-i transmite ideea că turiștii îi pot aduce un beneficiu dacă ajung în zonă, dacă el este cumsecade, primitor sau de folos cumva. Astfel de experiențe repetate între un sătean și turiști îl vor ajuta cu siguranță – nu doar prin bănuții aceia primiți în dar, cât prin schimbarea mentalității!

• incluzând în excursiile noastre activități care aduc un câștig și celor din zonă. Plimbări cu căruța, o masă copioasă cu produse din grădină, o plimbare cu pluta, dacă e posibil. Să le arătăm, de exemplu, că ne interesează mai mult să vedem animale sălbatice, decât să le împușcăm – și am fi dispuși să dăm și un ban pentru asta. Un atelier sau o drumeție fotografică într-o astfel de zonă ar trebui să le aducă și oamenilor de acolo niște beneficii – de exemplu, pentru 5 sau 10 lei am putea monta corturile pe terenul unui localnic.

• și, un alt lucru foarte important pe care l-am putea face, ar fi să vorbim cu ei. Să le transmitem de ce venim noi acolo, să le spunem ce ne place să vedem, dar și ce nu ne place, ce ne-am dori – inclusiv de la ei. Și să încercăm mereu să le scoatem în evidență faptul că și ei ar putea să câștige de pe urma muntelui și a noastră. Să contribuim la rostogolirea unui bulgăre bun (delicios), care să crească spre ceva și mai bun.

Chiar și oferind o ciocolățică unui copil de-acolo, putem contribui la o schimbare în bine – pentru că el ar putea înțelege că turiștii îi aduc și lui un beneficiu – și la un moment dat se va gândi – sau cineva îi va spune ce ar putea face ca să atragă turiști acolo.

Astfel ar putea să înțeleagă mai ușor că în loc să arunce gunoiul lângă râu, ar putea mai bine să monteze acolo o băncuță pentru trecători… și lângă, poate o măsuță unde ar putea să vândă niște mere, sau ceva brânză, sau ce au si ei pe-acolo.

Evident, este important ca noi să fim deschiși spre asta, spre a găsi niște variante de a-i ajuta, să ne dorim ca și ei să o ducă mai bine, nu doar noi! Bucurându-ne și noi de asta. Adică nu dând de pomană, un pește, ci învățându-i cumva să pescuiască: cu bun simț și respect față de natură și turiști. Noi le putem transmite asta!

Poate ei nu-și dau seama că ar putea să beneficieze de pe urma turiștilor dacă ar avea ceva să le ofere – cu asta noi putem să le atragem atenția: „Tanti, dacă vin cu 5 persoane la matale, ne poți pregăti ceva de mâncare? O mămăligă aburindă, niște brânză dacă ai, ouă ochiuri sau ciuperci, ceva natural, proaspat – ca stiti ca orasenilor le plac produsele astea ale dvs… Și dă fiecare 20 de lei acolo, vă rămân și dvs niște bănuți”. Sigur, e mai ușor să vii cu brânza luată din Carefour, dar nu e deloc același lucru.

Am observat, cu grupurile pe care le-am dus pe munte, că oamenii se bucură să dea 20 de lei, sau chiar mai mult, depinde de fiecare, pe o astfel de masă, care la oraș ar costa oricum mai mult. Nu doar pentru mâncare, cât pentru bucuria de a simți că ajuți niște oameni care o duc greu… Și care, cu toate greutățile lor, nu uită să îți zâmbească și să te trateze ca pe cineva drag – dacă le dai ocazia.

Concluzii.

Sunt multe de spus, multe feluri în care și noi, dar și sătenii, afectăm natura. Sunt multe feluri însă și în care putem să schimbăm ceva. Evident, cel mai ușor e să schimbăm ceva la noi. Poate la modul nostru de a privi lucrurile – să integrăm în privirea noastră și oamenii mai mult, nu doar muntele. Să ne întrebăm nu doar „ce sa-mi iau de 50 de lei?”, ci și „cine ar putea să se mai bucure de acești 50 de lei pe care-i am?”. Adică să fim atenți la „Circuitul banului (nostru) în natură”

Nu uitați de triunghiul acela, de reația Om – Munte – Om – care trebuie să aibă 3 laturi, nu doar 2 laturi egoiste. Poate că și asta înseamnă Comuniunea omului cu natura, o relație din care toți cei implicați au de câștigat – o relație prin care să găsești… comoara de la capătul curcubeului – ascunsă nu neaparat pe munte, ci poate mult mai mult… într-o casă.

Ioan Stoenică, septembrie 2017 (material prezentat si la Centrul de Vizitare al Pietrei Craiului, la Zarnesti, cu ocazia absolvirii cursului de Lider Montan International si obtinerea atestatului de Ghid Montan)