(Textul scris in urma unei experiente de voluntariat din decembrie 2006. Ma face sa-mi amintesc dorinte si idei si sentimente pe care si eu le-am pierdut putin din cauza Drumului… Dar pe care le vreau inapoi!)

Daca exista limite, atunci ele sunt facute in asa fel incat sa le poti depasi! Doua zile. O aventura greu de uitat, cu atat de multe lucruri de invatat din ea…

 Un numar de 8 voluntari (4 nemti, 1 francez si 3 romani)… cate unul pentru fiecare copil… Cu ajutor de nepretuit din partea a 2 “mame” si a medicului centrului de plasament din care fac parte… 8 copii “speciali”, care pana nu de mult, nu vazusera decat peretii carantinei care i-a tinut prizonieri din calea oricarui fel de dezvoltare… copii considerati fara nici un fel de sansa in calea vietii, din cauza dezabilitatilor fizice si mentale grave pe care le au…

 Doua zile intr-o tabara la munte. Prima oara cand acesti copii primesc atata atentie, prima oara cand sunt inconjurati de atatia oameni veniti special pentru ei, pentru ca au vazut ceea ce altii nu au avut curajul sa vada, posibilitatea dezvoltarii, posibilitatea obtinerii unor rezultate cat de mici, cu eforturi uneori greu de suportat… Prima oara cand realizeaza ca exista si alti oameni in afara de cele cateva “mame” angajate in urma cu 16 ani sa aiba grija de ei si cei cativa voluntari implicati recent in proiect…

 Pentru unii dintre voluntarii care s-au incumetat sa participe la aceasta actiune, era primul contact cu niste copii cu nevoi speciale… Cu o zi inainte de plecare au vazut cu ce avem de-a face…

 Copiii nu vorbesc. Poate cativa reusesc sa spuna “apa” sau “da” si “nu”, rezultat obtinut tot in urma implicarii unor voluntari, dar mai mult ar insemna poate un miracol (ceea ce nu e deloc imposibil). Desigur, faptul ca nu vorbesc nu ii impiedica sa se exprime prin tipete uneori asurzitoare, tipete destul de infricosatoare la inceput…

De inteles ceea ce spui, unii inteleg. Nu inseamna ca si asculta de asta… Nu poti sa le spui “nu mai face asta” sau “nu e bine asta”… Unii te vor trage in continuare de par, daca faci imprudenta sa intorci spatele pentru o secunda… Unii vor continua sa (te) loveasca si sa darame tot ceea ce e in jur, daca nu sunt tinuti de maini si de picioare… Sigur, e amuzant sa arunce caciula pe acoperisul casei, dar sa traga fata de masa cand castroanele cu ciorba sunt pline, sau sa arunce direct cu castronul cu ciorba in ce directie nimereste, sau sa loveasca cu forta persoana cea mai apropiata, lucru care lui Adrian ii face placere, te face sa devii mult mai atent la ce se intampla in jur… te poti astepta la orice, desi culmea, sunt considerati extrem de limitati…

Unii sunt mai linistiti, prefera sa stea sprijiniti de un zid de care sa se loveasca cu spatele sau cu capul, in timp ce scot niste sunete ciudate… Unii, foarte activi, alearga dintr-o parte in alta, fie in cautarea unui par lung de mangaiat sau de tras, fie pentru a analiza si mai bine persoanele, peretii, cosurile de gunoi, masina cu care au venit, a carei usa e incuiata, sau o geaca pe care inca nu au rupt-o… Uneori, se opresc pentru a tipa… Tipete cu care te obisnuiesti dupa un timp, mai ales cand realizezi ca spre deosebire de tipetele pe care le scoteau in centru, acestea sunt tipete de bucurie… Deranjeaza, mai ales ca mai sunt si oameni straini prin jur, dar sunt tipete de bucurie! Confortul nostru nu mai e deloc o prioritate…

Uneori, Elena, fetita din caruciorul cu rotile, devine nelinistita… isi pune picioarele intre roti si astfel inaintarea devine imposibila, un efort in plus pentru cel care impinge caruciorul…    parca vrea sa se arunce din el… lucru pe care uneori il si face, coborand pe asfaltul din fata camerelor, tarandu-se pe jos intr-un spatiu ce-i ofera o libertate mult mai mare decat cea permisa de caruciorul acela…

Daniela e foarte entuziasmata de noua experienta pe care o traieste…. Se cunoaste clar, dupa felul in care tipa si isi musca mainile… Se poate citi un zambet pe fata ei acoperita de rani… Si e chiar frumusica, chiar daca si-a smuls aproape tot parul din cap… Interesant… aproape toti zambesc…

O alta fata, Cristina, ma invita la dans… am dansat cu ea si ziua precedenta, prinde repede orice miscare si ii e usor sa imite… nu conteaza ca dansam pe manele, nici macar pentru mine…

Ţuţu, copilul meu adoptiv (fiecare voluntar s-a ocupat de un copil mai mult decat de ceilalti) are o afinitate pentru par. Desi am un par destul de mare, cred ca a inteles ca nu prea imi place sa se joace cu el… asa ca fugea mereu dintr-o parte in alta in cautare de par… nu ducea lipsa… avea unde sa gaseasca, spre exasperarea celor din jur… mai ales ca pe al lui il cam terminase… Cred ca era fericit. Mereu cu zambetul pe buze, uneori facand zgomote ciudate de bucurie si batand din picioare brusc ca si cand ar vrea sa sperie cainii din preajma, avea mereu o sclipire in ochi… Nu, nu in ochiul stang cu care nu vede si in care cristalinul are o culoare aurie care straluceste si iese in evidenta imediat, de parca ar fi de metal… ci in ochiul sanatos… Nu ii poti spune ce sa faca, si daca nu vrea sa mearga undeva, nu merge… In schimb, cu lucrurile cu care e obisnuit e mult mai primitor… daca trebuie sa ii pun geaca sau pantofii, sta foarte linistit si asteapta pana termin… chiar se descurca sa traga el fermoarul… (asta inainte sa il fi rupt cu tot cu bluza de trening de pe el…). Sta cuminte si cand il spal pe dinti, desi cred ca il cam plictiseste asta… sau poate e doar de la apa rece… Ii place sa il ridic si sa il invart, dar e destul de greu, asa ca obosesc repede… hey, mai sunt si altii prin jur, asa, du-te si la ei!  

 La masa, desi unii se descurca singuri, efortul nostru mi se pare mai mare decat in rest…

Unora le place cacaoa de dimineata cu paine, unt si branza… toate amestecate la un loc in cana! Macar a mancat-o… Majoritatea pun multa paine in ciorba… felii de paine zboara fericite dintr-o parte in alta a camerei… Iar printre tipete, lovituri cu piciorul in masa sau in podea, ridicari bruste si trantiri pe scaun, priviri zambitoare sau pierdute, care de multe ori te sperie, reusim sa mancam si noi cate ceva… o lingura ei, o alta lingura noi… Si se face seara…

Speram cu totii ca ei sa fie mai obositi decat noi (daca asa ceva e posibil) si sa doarma linistiti pana dimineata… ca sa putem dormi si noi… O zi extenuanta… ma uit razand la fetele celor din jur si vad o oboseala profund instalata acolo… dupa ce copiii adorm, reusim sa ne relaxam nitel inainte de culcare, umfland baloane si agatandu-le in sala unde vom avea petrecerea de Craciun, si povestind la un gratar in fata casei, incercand fara “special juice” sa facem fata frigului… Doamne, ce zi!

 Unii din noi reusesc sa doarma, intr-o camera de unde sa nu auzi tipetele copiilor peste noapte… Daca nu erau “mamele” sa se ocupe de asta, nimeni nu ar fi dormit… Unii insa dorm aproape in aceeasi camera cu o parte dintre copii… Dorm? E mult spus…

 Dimineata ne gaseste pe toti cu ideea ca “mai avem putin…”

 Dupa micul dejun, mergem in camera de petrecere, pregatita cu baloane, colinde, lumanarele si prajitura…  Imi pun pe mine costumul de Mos Craciun tanar si slab, iau sacul cu cadouri in spate si intru in camera… Nu stiu daca datorita “ho ho ho-ului” meu sau din alt motiv, dar cred ca se bucura… Incep sa impart cadouri, incercand sa o fac intr-un mod cat de cat amuzant, macar pentru voluntari… Ma simt bine ca Mos Craciun… desi nu vad nimic din cauza glugii de pe ochi, reusesc sa nu ma impiedic prea tare de scaunele din jur… Cristina, probabil cea mai constienta de feminitatea ei, a primit printre altele un sutien rosu… “sper ca l-am nimerit pe masura ta, ho ho ho”… Doamne, era chiar fericita!! Ii dau cadoul si lui Adrian, atentionandu-l ca  “asta nu tre’ sa il arunci pe acoperis, ho ho ho!”. Desigur, cadoul ajunge imediat pe sub masa…

Apoi trecem la spart baloane, activitate foarte indragita… Dupa ce terminam de devastat camera, iesim afara pentru o plimbare prin padure… nu, pe asta nu as fi permis sa o devastam asa usor… mi-era de-ajuns sa vad cum moare muntele din fata din cauza unei cariere de piatra aflate acolo…

 Pentru ultima oara, luam masa impreuna… pe fuga, pentru ca avem un microbuz de prins, noi voluntarii… Asa ca plecam, lasand in urma copiii care ne fac cu mana sau darama ceva…

 Voi folosi pluralul acum, pentru ca suna mai bine, dar astea sunt gandurile mele, nu imi place si nici nu vreau sa vorbesc in numele altora…

 Asadar, concluzii…

 To the hell and back…

 Am supravietuit… Am scapat… Am invins… AM REUSIT!! Da, cred ca asta e ceea ce simt acum… Am reusit sa facem ceva incredibil de greu, ceva ce nimeni nu mai facuse pentru acesti copii… ceva ce noi nu mai facusem… Am reusit sa ne depasim limitele in atatea feluri, facand ceva de care poate nici nu ne stiam in stare… am reusit sa ii punem pe ei inaintea nevoilor noastre, am reusit sa vedem ca desi pare imposibil, intotdeauna se poate face ceva, mereu se poate sa fie mai bine, atata timp cat TU lupti pentru asta! Am vazut ca poate exista intelegere, compasiune, sprijin, rabdare, forta de a merge mai departe, atunci cand simti ca nu mai poti… Am vazut inca o data ca mai exista oameni buni, desi multa lume prefera sa se planga de cat de rai sunt oamenii… Mi-am confirmat iar faptul ca lumea poate fi mai buna, si ca acest lucru depinde doar de NOI… iar asteptand ca altii sa faca ceva, mi se pare mult mai ineficient decat daca TU ai face ceva… pentru tine si pentru altii…

 Copiii astia nu au uitat sa zambeasca… nu au uitat cum e sa te bucuri de chestii aparent neinteresante… o poleiala de la o punga de biscuiti cu care sa adoarma in mana, sau o sticla goala umpluta cu orez… Chiar daca poate asta e singura lor bucurie de cele mai multe ori,  am vazut in ei ceva ce nu reusesc sa vad in multi oameni… puterea de a zambi si de a te bucura in ciuda imprejurarilor atat de dure de care ai parte (chiar daca poate ei nu sunt constienti de ele)… Am mentionat ca au HIV? Mai conteaza? De fapt, asta e un alt motiv pe langa atatea altele pentru care  sa pot spune acum, fara nici un fel de modestie, ca suntem cei mai tari!!!

 Si totusi, astea doua zile m-au marcat… intr-un fel, ma simt ca si cand as fi fost in Vietnam sau undeva… am vazut atatea lucruri acolo si m-am intors… eu am supravietuit, dar… vorba uneia din “mame”: “cum ar fi fost sa mai stati o saptamana?”

Desi voi face si acum asa cum fac mereu, si anume sa pun in fata partile bune, care mi se par atat de multe in cazul asta… nu stiu… parca ceva lipseste… sau e ceva in plus… ceva care ma impiedica sa fac lucrul care ma caracterizeaza poate cel mai mult… da… ceva ma impiedica sa rad… Poate faptul ca vad cat de putini oameni se implica si fac ceva pentru cei din jur, si cat de multi ignoranti exista… Si, desi acolo am ras la fel de mult ca de obicei, pentru ca m-am simtit totusi atat de bine, cred ca pana maine nu o sa pot sa fac asta… si, chiar daca peste 2 ore ma culc, 2 ore fara ras, pentru mine e prea mult…

 …

Ioan Stoenica, 17 decembrie 2006