Pe strazile oraselor s-au aprins luminitele sarbatorilor. Pe munte se aprind alte mii de luminite, mai frumoase (as zice eu). Dar sunt si case unde nu se aprinde nicio luminita (daca cerul e innorat). La astfel de case am mers in acest weekend, alaturi de Asociatia FreeMiorita (http://www.freemiorita.ro/ ) , pentru a aduce putina lumina unor oameni care, de cand s-au nascut, traiesc fara curent electric (cu lumanari sau lanterne pentru a face putina lumina seara, inainte de culcare)
Actiunile Free Miorita (parte a proiectului „Lumina pentru Romania”) au insemnat pana acum circa 30 de gospodarii si cateva scoli pe care s-au montat panouri solare, pentru a produce putin curent electric, cat sa aprinzi 3-4 becuri si un televizor o ora pe seara si sa nu trebuiasca sa mergi 30 de minute pana la cineva in sat, ca sa incarci telefonul mobil.
Si Iulian Angheluță (initiatorul proiectului) dar si eu simtim insa, pe langa bucuria de a fi contribuit macar putin la binele unor oameni, ca aceasta contributie ramane totusi o picatura mica intr-o mare de nevoi si de greutati cu care se confrunta multa lume…
Nu e de ajuns ca din cand in cand, cativa oameni sa se gandeasca si la cei din jur. E nevoie ca tot mai des, fiecare dintre noi sa faca asta!
Iar principala schimbare incepe prin educatie! A noastra in primul rand, a copiilor nostri si apoi, evident, a celor de acolo – din varful dealurilor. A copiilor care traiesc acolo si pentru care orice interventie din exterior poate fi un mare pas inainte.
Dar educatie nu inseamna in primul rand matematica, geografie sau alte materii. Ma refer la o educatie care sa faca din noi niste oameni mai deschisi, mai atenti si mai calzi fata de cei din jur – sa nu ne mai simtim mereu in competitie cu oricine, ci sa ne dorim binele tuturor! Un bine la care sa incercam si noi macar un pic sa contribuim.
Un fel de… „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” – dar cine sa ne invete sau sa faca asta? Nu prea are cine, ca daca ar avea, l-am răstigni într-un fel sau altul.
S-au aprins luminitele pe străzile gălăgioase, dar și pe cerul liniștit de pe dealuri și de pe munți. Unele luminițe au mai multe să ne învețe – și privindu-le… începi încet încet să înțelegi mai mult. Câte sarmale să faci sau ce cadouri să cumperi cuiva care are oricum tot ce-i trebuie, astea sunt probleme atât de mărunte…
Dacă în noi înșine e atât de greu să privim, măcar în jur să privim mai cu atenție. Sunt oameni care au mult mai multă nevoie de noi decât „cei dragi”.
Ioan Stoenică, 7 decembrie 2015.
Later edit: Colegii de la TVS Brasov au facut si o stire despre aceasta actiune, pe baza imaginilor filmate de mine. Eu lucrez deja la montaj pentru a realiza si un episod din seria „Pe poteci, spre inima ta!”, care sa prezinte mai bine cum e viata in varful dealului, fara curent electric si ce a insemnat aceasta actiune de voluntariat. Stirea este aici (de la min 3.35)
Si am adaugat pe net si episodul 37 al emisiunii „Pe poteci, spre inima ta!”, realizat cu ocazia acestei actiuni.
Ioan Stoenică - pe potecile vieții 
Ioan said:
Un fel de… „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” – dar cine sa ne invete sau sa faca asta? Nu prea are cine, ca daca ar avea, l-am răstigni într-un fel sau altul.
Amin!
ApreciazăApreciază
Pe mine m-a intrebat Cris acum cateva zile de ce se aprind luminite de Craciun, pe strazi. I-am spus ca in amintirea stelei care a condus magii spre ieslea din Betleem. S-a mirat putin: „dar ce, acum nu mai sunt stele (la care sa ne uitam si sa ne amintim)”? M-a rascolit putin intrebarea lui. Intr-adevar, cu cat suntem mai putin ATENTI (la viata celorlalti, la viata noastra…. la viata), cu atat avem nevoie de mai multa si mai stridenta stralucire. Doar-doar se mai zgaltaie putin niste simtiri f amortite sau f suprastimulate (imi vine din nou in minte exemplul ala cu dulcele din ciocolata vs dulcele din fructe)…
Si invers, cu cat dam atentie vietii, cu atat gasim motive fine sa ne minunam si sa ne bucuram si sa iubim. Ca sunt atatea! Si-s toate gratis, in dar 🙂 Numai ca niciodata astea nu „tipa” la fel de tare precum cele pe care ni le propun surogatele. Chiar daca „au mai multe sa ne invete” (sau, poate, tocmai de aceea), ne respecta dreptul de a refuza lectiile. Asa ca, de multe ori, trec neobservate.
(Ceea ce e ok… pana la urma, cineva trebuie sa numere si sarmalele :)) )
Iar cei care ne invata (si, obligatoriu, si practica, altfel invatatura le-ar cadea f repede) sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, SUNT mereu rastigniti, intr-un fel sau altul. Dar, cum mi-a spus cineva, candva, cu ochii la stele: „da, cei care-s cu un cap peste multime sunt si o tinta mai sigura. Dar ei nu-s acolo ca sa demonstreze ceva, ci pt ca, intelegand ce au avut de inteles, NU MAI POT fi altfel” 🙂
Multumesc. A prins tare bine azi reamintirea asta! Ca o confirmare a unor ganduri rumegate tot weekendul 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Emotionant eseul tau!…Magia sarbatorilor ne cuprinde pe toti….dar nu trebuie sa uitam ca aceste sarbatori sunt pentru cei sarmani…pentru copii…
Cata armonie ar fi pe Pamant daca am pastra Spiritul Craciunului pe toata perioada anului….De multe ori se intampla ca dupa ce trec sarbatorile sa uitam sa mai fim plini de iubire si compasiune fata de cei din jurul nostru. Bunatatea pe care o simtim de Craciun ar trebui sa ne insoteasca mereu pentru ca armonia din viata noastra sa se reflecte si asupra existentei celorlalti….Cu totii ne bucuram de cadourile pe care le primim de Craciun. Cu toate acestea, este mai important sa ne deschidem sufletul atat atunci cand primim cat si atunci cand daruim…. Dorinta de a primi cadouri nu ar trebui sa insemne mai mult pentru noi decat dorinta de a fi mai buni cu ceilalti…
Oricat de mic ar fi cadoul pe care il facem celor sarmani, ceea ce conteaza cu adevarat este faptul ca daruim din inima; atunci cand facem acest lucru, cei din jurul nostru simt caldura cu care incercam sa ne apropiem de ei. Aceasta apropiere le umple sufletul cu bucurie, gestul nostru devenind o amintire frumoasa care ii ajuta sa treaca peste greutatile vietii cu speranta.
Un dar micut de Craciun pentr-un sarman poate-aduce veselie timp de-un an…
Cand dau la cei sarmani…fie ceva de imbracat….macare….dulciuri la copilasi…si vezi bucuria de pe chipul lor si stralucirea din ochi nu egaleaza cu niciun dar primit de Craciun!!!…Acolo este Magia Craciunului!!!
Multumesc Ioan pt ca ne reamintesti adevarata semnificatie a sarbatorilor!
Iti doresc atatea bucurii si ganduri frumoase cati fulgi de nea sunt intr-o iarna ca-n basme!!!
ApreciazăApreciază
Eu am devenit mizantrop în ultima vreme aşa că postarea asta îmi oferă o splendidă senzaţie de greaţă…
Nu încercaţi să mă convingeţi că sunt şi oameni frumoşi în lume. Lângă mine, în cea mai mare parte a timpului, tot oamenii neiubibili/ urâbili rămân…
ApreciazăApreciază
Adrian, nu incearca nimeni sa te convinga de nimic – mai ales ca, pornind cu afirmatia aceea in minte (cum ca in jurul tau sunt doar oameni neiubibili), nu vei putea niciodata sa-i vezi pe aceia iubibili. Mie imi pare rau ca asa vezi lucrurile, dar daca altii le vad altfel, inseamna ca si varianta lor e corecta. Intreaba-te de ce tu traiesti cu aceasta varianta 🙂 Si oricum, cat de iubibil este un om nu tine de trasaturile lui, ci de capacitatea noastra de a iubi (chiar si trasaturi aparent neplacute).
ApreciazăApreciază
adriannegoita2005 spune-mi te rog,ai incercat sa ii schimbi intr-un fel daca sunt asa de ”neiubibili” cum le spui tu.?
ApreciazăApreciază
Nu are cum sa se intample asta….pentru ca exista fenomenul oglinzii……..totul pleaca din interior….am o povestioara in acest sens…
Casa Celor 1000 de oglinzi
Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.
Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai o inima mare.
Am 57 de ani , sint aproape epuizat , secatuit ,sufleteste de ce vad pe potecile muntilor.
Financiar posbilitattile de a va ajuta sint spre 0 .
Voluntar operator foto -video.
EXCLUSIVITATE PTR TRAVEL MIX : – AM FOST LA KIEV UKRAINA in 1987.
Nu am vazut toate filmele tale dar potecile de munte duc spre ceva …
Poate fii ceea ce cautam si nu gasim…
As fii onorat sa ma consideri un prieten care iubste si simte muntele.
ApreciazăApreciază