O portavoce pentru copilul din groapa ta

– Hei, vii maine sa ne plimbam pe undeva frumos impreuna?

– Cu cine vorbesti? Cu cine vrei de fapt sa te plimbi? Cu care dintre mine?

Am strigat frustrat de pe marginea gropii in care stateam. Cum sa ma plimb sau sa vad ceva frumos, cand sunt intr-o groapa plina de tepi si noroi si nimeni nu ma ajuta sa ies? Crezi ca de asta am nevoie? Crezi ca pot bate din palme si gata, sunt afara? Si mai mult, sa fiu si vesel si bine, ca sa ma pot plimba cum ai vrea? De ce nu vii sa ma ajuti sa ies de aici intai? Sa vezi ce-i cu mine!

Strigatele mele ramaneau mereu fara raspuns si atunci volumul crestea, intensitatea si frustrarea la fel… cum sa ma plimb, nu ma vezi in ce hal sunt? Cu cine vorbesti? Cu cine vrei de fapt sa te plimbi? Nu ma vezi?? Acel om pe care il stiai si il voiai, e intr-o groapa, nu de plimbari are nevoie in acest moment, ci de ajutor! Chiar nu-ti pasa? Chiar nu-l vezi si nu-l auzi?

Atata durere adunata in groapa aceea, o groapa ce a scos la suprafata tot ce era mai rau din mine. Iar eu atat de blocat… pe marginea ei. O portavoce. O marioneta la dispozitia celui ce am fost candva, ramas blocat intr-o groapa. Cata putere are copilul acela, adolescentul acela, adultul acela afectat de tot ce l-a durut candva si l-a daramat in acea groapa. Are puterea de a te transforma, pe tine cel din prezent, intr-o portavoce. O papusa. Care striga in locul lui durerea si frustrarea. Am stat pe marginea gropii simtindu-ma atat de puternic in fundul gropii, incat chiar credeam ca e real. Ca sunt in acea groapa. O puteam descrie detaliat, ii intelegeam aproape fiecare tep, fiecare colt ascutit de piatra si palma de noroi – doar am fost cu adevarat acolo candva. Am crezut ca sunt inca in groapa, ma vedeam atat de clar si detaliat acolo, asa ca am strigat… spre cineva pe care-l voiam aproape, despre care credeam ca ar trebui sa vrea sa ma auda, sa ma vada, sa ma ajute. Dar nimeni nu putea sa vada ce era in groapa aceea. Lumea vedea doar adultul care statea pe margine. Si care părea bine, nu părea intr-o groapa. Uneori mai striga din senin, nu se stie de ce, dar daca ignorai suficient strigatele, pana la urma dispareau. Si poate si el cu ele.

Dar m-am oprit la un moment dat din strigat. Devenise in mod clar inutil, nu era nimeni in jur care sa vina sa ma ajute… sa scot copilul acela cazut in groapa, in numele caruia strigam eu dupa ajutor. Cine era de fapt in groapa si cine era pe mal?

Multa vreme am simtit atat de puternic ca eu sunt cel din groapa, ca strig pentru mine. Dar nu e asa. Abia cand te opresti din strigat si cautat disperat ajutor undeva afara, cand te asezi un pic in fund si privesti in groapa ta, abia atunci ai putea ajunge sa intelegi. In groapa era un trecut al meu, un eu trecut, prea putin iubit si inteles, el striga disperat dupa ajutor – dar nu prea avea cum sa-l auda cineva. Doar eu il auzeam si, recunoscandu-i vocea – ca era a mea – am crezut ca Eu strig si ca Eu sunt in groapa. Mi s-a strecurat atat de intens sub piele incat ii simteam foarte real durerea. Ii gaseam si destule motive prezente care sa o faca reala. Dar nu era asa. Eu eram de fapt pe mal. Un adult prea putin in control si prea putin constient sa poata separa groapa de prezent. O papusa care, ca la comanda, a preluat toata durerea gropii si si-a insusit-o.

„Nu-ti face griji, pana la urma va veni cineva…”. „Deja a venit cineva!”

Cat de util poate fi sa realizezi la un moment dat ca tu de fapt esti pe mal… pe marginea gropii, nu in ea. Da, o parte din tine e acolo si striga, dar nu de tine ca o portavoce sau marioneta are nevoie. Nu de o voce spre lume are nevoie, nu intereseaza pe nimeni groapa ta, fiecare o are pe a lui. Nu, in loc de portavoce, ai putea sa fii chiar tu mana intinsa pe care o astepta copilul din groapa. Pentru ca pana la urma, tu esti pe marginea gropii. Si… ai mâini. Altfel cum ai fi ajuns sa citesti acest text? Si esti mult mai capabil decat copilul din groapa. Si spre deosebire de oricine altcineva pe lumea asta, tie ar putea sa-ti pese cel mai mult de acel copil. De strigatele lui. Tu ai putea sa le auzi si sa le intelegi si, realizand ca ele vin de undeva din adancul tau, dar nu mai sunt ale tale de fapt, ai putea schimba ceva.

Nu tu, cel de pe mal si din prezent urli, deși ce ți se întâmplă în prezent poate fi real si poate părea dureros. Nu, îți urlă trecutul, neînțeles și neiubit, nebăgat în seama de nimeni… pentru că tu ai pierdut timpul crezând că ești în groapă, când de fapt erai pe mal. Si de acolo… ai putea sa intinzi tu o mana… Sa iti intorci privirea dinspre orizontul gol de unde nu vine niciun raspuns, niciun ajutor, nicio imbratisare suficient de cuprinzatoare, spre groapa aceea. Sa te asezi pe marginea ei, cu picioarele spre interior si, pentru prima oara in mod constient, sa-i raspunzi TU copilului care striga. Nu sa-i preiei strigatele si sa le trimiti mai departe spre exterior, ci sa le auzi tu, cand nimeni nu o poate face. Să plângi pentru ele, pentru durerea lui, dar și pentru faptul că atât de ușor și inconștient ți-ai asumat-o, în loc să îți asumi oferirea propriului ajutor. Ai putea sa-i raspunzi tu, cand nimanui nu-i pasa. Sa il vezi, ca pe o parte mai veche a ta, care prea mult s-a chinuit sa fie auzita. Întelegand ca tu nu mai esti acea parte, iar ceea ce traiesti acum nu trebuie sa mai fie atat de influentat de ce a fost.

Singura mână ce se poate intinde prin tepi spre copilul din groapa, e mâna ta. Si ai pierdut destul timp asteptand mâini prea străine și prea ocupate cu propriile gropi. Nu te poate scoate nimeni de acolo si nici nu e nevoie. Pentru ca tot ce ai nevoie, e deja la tine. Tu esti deja acolo, pe margine, capabil si dotat cu tot ce e nevoie ca sa imblanzesti un pic copilul acela furios si indurerat. Imbratisarea si mana salvatoare nu vor veni din afara, pot veni doar de la tine – cel ce realizezi ca esti de fapt pe marginea gropii in care te-ai adancit atat.

Iar toata aceasta scena… nu poate fi auzita sau vazuta de afara. Pentru ca e inchisa intr-un glob de sticla. Transparent doar pentru cine chiar vrea sa vada. Un glob de pus in brad, in care sunt inchise atatea povesti si dureri si lupte, un glob unde doar tu existi – in toate formele tale. In acel glob e o groapa cu tepi, in acea groapa e un tu ce-a suferit prea mult, langa groapa esti tu, cel ce-ai putea sa te ajuti privind spre groapa ta, nu spre exteriorul globului. Iar dupa aceea, cand conexiunea intre cel de pe marginea gropii si cel din interior devine ceva stabil, iar prezența de pe margine devine un ajutor pentru cea din groapa si in glob se face o oarecare liniste… Atunci poti lua globul cu tine in buzunar oriunde ai merge. Pentru ca tu, cel real, ai iesit de fapt din glob. Si esti dincolo de toate acele existente ale tale, pe care le vei duce cu tine mereu, dar nu in tine, ci intr-un glob. Fragil si suficient de mare astfel incat fragilitatea lui sa fie evidenta. Pentru a nu uita niciodata ce este in el si cat de greu a fost sa traiesti închis in acel glob limitat, dar mai ales, sa iesi din el. Să ieși, pentru a merge mai departe… altfel. Strigând doar bucuria de a fi ieșit din glob, nu durerile adunate acolo.

Si daca globul se sparge intr-o zi? Vei avea cateva cioburi in buzunar poate. Si poate te vei taia putin la o mana. Globul va fi spart, dar continutul lui se va pierde in aer si in tine, ramanand ca o mica parte din ce ai fost candva. Tu in acel glob nu mai poti intra. Daca nu uiti de el si de continutul lui. De copilul din groapa si de cel de pe margine, ce striga disperat dupa ajutor, in loc sa se intoarca si sa-si intinda singur o mana. Ei vor avea nevoie sa ii vezi mereu si sa-i asculti. Dar nu din glob, ci din afara lui.

Sa nu va mirati daca ma veti vedea uneori ducand cu mine un glob transparent de sticla. Si daca va voi zambi atunci cand ma veti intreba ce-i cu el, sa stiti ca duc in el cel mai valoros lucru: realizarea ca orice s-ar intampla in acel glob, cu acei copii care-am fost, eu am globul in mână, nu mai sunt în el.

Si dacă într-o zi în locul meu veți găsi doar un glob…

PS – o sa copiez aici si postarea de pe facebook aferenta acestui text, poate prinde bine cuiva:

Dacă tot e perioada de urări și bucurii de arătat pe Facebook, am și eu un cadou de dat, după atâtea urări primite și văzute în jur.Toată lumea urează fericire, alături de cei dragi, normal, sănătate și bucurie și numai bine.. Dar nimeni nu e cu adevărat interesat de ce e de fapt în sufletul celor ce primesc urările. Intenția e buna, sigur, dar efectul nu e neapărat cel dorit.

Poate ca mulți oameni sunt singuri și triști, poate sunt în pragul depresiei sau dincolo de prag, poate familia e departe și poate zâmbetul de pe net e doar din politețe sau dintr-o lupta crâncenă de a nu se scufunda de tot… Atâtea motive sa fii dărâmat nu pot fi, din păcate, combătute cu urări frumoase, chiar dacă unele poate chiar sunt din suflet – și nu doar ca asa e la moda pe Facebook. Uneori ajuta sa asculți, sa vorbești, sa fii alături, când cuiva ii e greu. Și poți face asta în multe feluri. Dar e mai greu când jumătate din timp ești la coada în magazin și jumătate în bucătărie.

Asa ca m-am gândit sa fac o chestie. Dacă simțiți ca sunteți pe o margine de prăpastie și urările de bine nu va ajuta, daca acest text v-a atins cumva si credeti ca v-ar putea fi de folos sa va asculte cineva, eventual sa va și spună câteva vorbe, dați-mi un mail. Anonim sau nu, scrieti-mi o pagina despre ce va frământă și, dacă voi considera ca pot spune ceva util și voi avea timp, o sa răspund. Dar nu răspunsul meu ar fi oricum principalul ajutor (sper sa nu primesc o mie de mailuri, ca să pot răspunde totuși la mare parte din ele). Ci faptul ca lași sa iasă din tine ce te apasă, ca faci un mic pas pentru tine, din dorința de a îți fi mai bine. Ca și când ai merge la psiholog. Pe urma ar putea veni și alți pași, primul e mai greu de făcut. Asa ca: un mail (poate fi anonim, oricum ramane intre noi,) cu ce va apasă, cât mai detaliat si gândul ca lucrurile ar putea fi mai bune când exprimi ce e în tine, nu când ții ascuns ce te doare și lași asta sa te macine constant. Adresa mea e Ioan.romania@hotmail.com

Sa fie de folos!

Ioan Stoenică, decembrie 2020.

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la O portavoce pentru copilul din groapa ta

  1. Nicu Dan Petrescu zice:

    Ioane este crunt dar adevărat articolul tău…Problema este de ce suntem în groapă. Eu care am fost în Țara Sfântă pe urmele lui Isus Hristos și ale apostolilor, urcând și pe muntele Tabor.. când m-am înttors acasă am citit cu simț de răspundere evanghelile celor 4 aopstoli, pentru a remenora pelerinajul.. În scrierile lor apospoli, aceștia povestesc că odată pe când Iisus prpăvăduia în templu un mare grup de copii se ănghesuia în jurul lui pentru al asculta și atinge. Apostolii au vrut să-i gonească. Iisus i-a mustrat spunând că atunci când oamenii vor fi curați precum acești copii,,,,atunci vor moșteni Împărăția Cerurilor. În consecință atunci când ne vom curăți de păcate, vom ieși din această groapă !. Tu care ai urcat pe multe vârfuri de munte și ai fost mai aproape de Dumnezeu, care probabil de multe ori te-a scos din situații dificile , ar trebui să ști mai bine decât mine…care te admir în călătoriile pe care le facem împreună pe site..

    Apreciat de 1 persoană

  2. Calin zice:

    Jale !
    Gandire adanca !
    Vom gasi oare candva resurse, sa uitam ,sa ne revenim ?

    Apreciat de 1 persoană

  3. Cristina Marinache zice:

    E un cadou deosebit cel oferit de tine. Pe Facebook sigur n-am mai vazut pe altcineva sa ofere un asemenea cadou. Si mai ales sa arate disponibilitate sufleteasca nu doar pentru 2-3 raniti cunoscuti, ci poate pentru mai multi, relativ necunoscuti. Cu siguranta vei sti sa gestionezi situatia. Uneori, m-am simtit si eu ca Mama Ranitilor, ba cred ca cineva m-a si intrebat odata cine sunt. Era vorba mai mult despre diversi copii. Dupa un timp, cred ca am cam obosit in aceasta postura, probabil n-am stiut sa gestionez situatia. M-am luptat mai mult pentru propriul echilibru.
    Dar mi-aduc aminte si ca altcineva mi-a explicat odata cum poti fi nu doar cel mai mare dusman al tau, ci si cel mai bun prieten. Iar explicatia a fost insotita de exemplul personal. O mana de ajutor la momentul potrivit e foarte importanta, dar, mai departe, fiecare trebuie sa se ajute singur. Sau ajutat mai mult sau mai putin sa se ajute singur, sa se cunoasca. Iti urez sa ajuti cat mai multi oameni, dar fara sa te neglijezi pe tine!:)

    Apreciat de 1 persoană

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s