Bucegii – mereu surprinzatori! Bran – Omu – Batrana – Pestera – Sinaia

Din categoria “Bucegii, mereu surprinzatori!”, dati-mi voie sa va port pasii imaginari prin unele din cele mai frumoase zone din muntii Bucegi! E ceva vreme de cand spun ca partea dinspre Bran a Bucegilor imi place mai mult decat cea dinspre Prahova, iar aceasta excursie a vrut parca sa-mi confirme aceasta idee.

Motto: nu toata lumea a fost in Bucegi!

Excursia a avut loc in perioada 2-3 iunie 2012 si s-a desfasurat pe traseul: ziua 1: Bran – Ciubotea – vf Scara – vf Omu (triunghi galben) – refugiul Batrana (banda rosie). Ziua 2: ref Batrana – valea Doamnele – Pestera (triunghi Rosu) – Piatra Arsa – Piciorul Pietrei Arse – Sinaia (banda albastra).

(puteti vedea traseul si pe site-ul trasee-marcate.ro, unde va puteti configura si voi propriul traseu: configurator trasee Bucegi )

Participanti am fost destui, dar sa-i amintim doar pe cei mai importanti: surorile mele (Irina si Maria), apoi in ordine alfabetica: Andrei, Catalin, eu (Ioan), Ionut si Octav. Astia am fost de fapt toti, 7 oameni dornici sa descoperim abruptul… branean al Bucegilor. Mereu m-a amuzat formula “abruptul prahovean”, asa ca pe cel dinspre vest l-am numit “abruptul branean”. Nu stiu daca chiar se cheama asa, ar putea sa fie de fapt “abruptul moecian” :)) Desi corect ar fi… abruptul brasovean – dupa judet.

In Bran am ajuns pe la ora 12, asta dupa ce in Brasov am prins la fix autobuzul care pleaca din autogara Bartolomeu spre Moeciu. Daca veniti din Bucuresti cu personalul 3001, trebuie sa va grabiti sa ajungeti in statia autobuzului 23 sau 23B (statia nu e chiar la iesirea din gara, ci un pic mai incolo, la strada principala). Cu acel autobuz mergeti 4 statii pana la autogara Bartolomeu si de acolo pleaca masini spre Bran (biletul costa parca 5 sau 6 lei).

Lasam castelul si aglomeratia in urma, nu ne prea intereseaza asta – dar nu ma mai mira ca e plin de turisti in zona – inclusiv straini. Intram pe strada de pe valea Poarta – pe care avem de mers cativa km pana sa incepem efectiv traseul.

Cel putin admiram case si gradini de tot felul, ba si o pensiune cu o mansarda super interesanta, cu un balcon mare cu privelisti spre Piatra Craiului. In fata vedem crestele Bucegilor si e interesant gandul ca mai tarziu vom fi si noi deasupra acelor stanci.

Dupa aproape o ora ajungem la indicatorul ce anunta separarea traseului Banda Rosie, care urca tot la Omu dar face stanga pentru a merge pe culmea Clincea. Desi mi se pare o varianta un pic mai lunga, este si el un traseu super frumos. In plus, pe culmea Tiganesti (cam la 5 ore de mers) se afla un refugiu nou, util in caz ca efortul e prea mare si nu mai poti ajunge la Omu in aceeasi zi. Tot pe acel traseu se poate ajunge si la cabana Mălăiești.

Noi ramanem tot pe firul vaii, iar drumul devine de acum drum forestier. Dupa alte 20 de minute ne paraseste si marcajul Cruce Rosie, acesta face dreapta si urca la vf Omu pe valea Gaura. Dintre aceste 3 variante de a ajunge la Omu, noi am ales-o pe cea din mijloc, pe Ciubotea – pe unde nici unul din noi nu mai fusese (eu fusesem pe Clincea).

Am stat un pic in dubiu pe portiunea urmatoare, stiam ca trebuie sa parasim valea spre stanga, dar nu stiam daca locul va fi bine marcat. Insa este marcat, asa ca dupa circa o ora si 40 de minute de mers pe teren plat, incepem in sfarsit sa urcam.

Ajungem astfel langa o cladire Salvamont ascunsa in padure, unde ne oprim sa alimentam cu apa dar si sa mancam ceva. De aici nu vom mai gasi apa deloc pana la Omu – unde curge doar contra cost, asa ca trebuie luata destula.

Lui Catalin ii cade sticla cu apa de pe masuta si se rostogoleste la vale printre copacei inapoi in drumul forestier (vreo 5-7 metri mai jos). Pentru a o recupera coboara pe o varianta un pic ocolitoare, pe dupa niste brazi, asa ca eu profit si cobor pe scurtatura, mai abrupt, iau sticla si urc inapoi la masuta – fara ca el sa apuce sa observe. Cand ajunge jos, ia sticla de unde nu-i! Iata ca sticlele de plastic de pe marginea potecilor pot si sa dispara, nu doar sa apara – atunci cand trec turisti!

Daca pana aici am mers lejer pe forestier, urcusul care urmeaza e unul solicitant. Panta e foarte accentuata la inceput, pana cand iese intr-o poiana mai mare, unde gasim si o cladire darapanata. In spate se zareste creasta Pietrei Craiului.

Marcajele sunt foarte bune, ba gasim uimiti chiar si stalpi in aceasta poiana. S-au refacut multe trasee turistice in Bucegi, cred ca acum sunt intre cei mai bine marcati munti de la noi (chiar si pe ceață) – poate si pentru ca sunt foarte multi turisti. Pe partea aceasta insa, dinspre Bran, nu urca prea multa lume – asa ca noi ne bucuram de linistea padurii in care am intrat.

Traseul urca destul de abrupt, ceea ce, desi poate fi foarte obositor, ne face sa castigam rapid altitudine. Asta inseamna ca destul de repede vom ajunge la golul alpin. A fost o singura portiune un pic mai dificila, unde Irina a preferat sa scoata rucsacul ca sa poata sa treaca mai usor pe sub un copac cazut – in rest, singura dificultate e data de urcusul accentuat.

Dupa acest urcus abrupt printr-o zona destul de inchisa, de strampta, urmeaza o zona un pic mai deschisa. Padurea se largeste, panta se mai domoleste si ne lasa sa intuim ca nu mai avem mult pana sa iesim la lumina.

Un ultim urcus si… surpriza! Suntem intampinati de stancile impunatoare ale Bucegilor, care se inalta ametitor deasupra poienii in care am iesit.

In aceasta poiana am stat cam 30 de minute sa ne tragem sufletul, mai ales ca peisajul devenise dintr-o data… spectaculos. Am ajuns aici dupa circa 3 ore si 20 de minute de cand am plecat din Bran (circa o ora si 20 de urcat de la cladirea Salvamont).

Facem si poza de grup inainte sa mergem mai departe. De la stanga: Octav, eu in spatele lui, Maria, Ionut, Irina, Andrei si Catalin.

Traseul continua sa urce prin poiana, apoi printre braduti – o ultima portiune impadurita inainte de golul alpin.

Tare frumoasa aceasta prima poiana, un loc retras, linistit si… spre bucuria noastra, scaldat de un soare bun si acoperit de un cer din ce in ce mai albastru. Erau si ramasitele unei stane in zona.

Cerul cu adevarat albastru a aparut insa in urmatoarea etapa a traseului nostru. Atat de frumos si de albastru era, cu norisorii albi inclusi in pret, incat am apelat si la filtrul de polarizare ca sa pun mai bine in evidenta peisajul.

Am depasit de acum nivelul padurii si am intrat pe firul vaii Ciubotea. Aici valea are deja aspectul unei caldari glaciare si chiar gasim pete de zapada in unele zone. Traseul urca pe partea dreapta, pe la marginea umbrei (in poza de deasupra).

In spatele nostru se vede putin din zona Branului, dar si din creasta de stanca a Pietrei Craiului.

Urcusul e destul de abrupt, pe pietre, grohotis sau… pentru cine prefera, pe zapada!

Rucsacii grei ne-au cam incetinit si pe-aici, dar curand avem parte de o noua surpriza placuta: iesim in caldarea superioara, chiar sub Turnurile Tiganesti!

Practic sunt doua “etaje” pe aceasta vale – ca si pe altele de altfel din Bucegi. Interesant e ca venind de jos, dai de prima caldare – si nu te astepti ca urcand, sa iesi intr-o a doua, chiar mai frumoasa! Peretii de stanca arata incredibil!

Pe mine ma bucura sa vad ca inca pot fi atat de surprins de frumusetea Bucegilor – ca si cand e prima oara cand merg pe traseele lor. E drept ca pe acest traseu nu mai fusesem, dar la fel am simtit si pe creasta Tiganesti, aflata si ea in zona – dar si in alte parti unde nu umbla prea multi oameni in pantofi si cu posete.

Cine a fost doar in zona Babele nu a vazut nimic din frumusetea si salbaticia acestor munti. Iar acest traseu e ideal sa ne arate o față incredibil de frumoasa a Bucegilor (sau asta este spatele?).

In urma noastra ramane destul de larga partea superioara a vaii…

In vale, sub peretii de piatra se auzea susur de apa, sub zapada, dar desi nu ne-ar fi stricat sa reumplem sticlele, consideram ca ar dura  prea mult sa ajungem la ea – nici nu eram siguri ca am putea sa luam. Asa ca incepem sa urcam pentru a iesi in creasta. Un urcus foarte frumos, mai scurt decat parea vazut de jos.

Dupa circa o ora si jumatate de cand am iesit din padure, ajungem acum pe creasta luminata de soare – de unde se deschid peisaje vaste spre vest – spre satele branene si Piatra Craiului.

Peisajele sunt fantastice iar sentimentul de abrupt si salbatic e prezent si el, desigur.

Un loc incredibil de frumos, mai ales ca el venea dupa o portiune lunga de mers prin padure sau pe vale. De aici se schimbase radical perspectiva si asa avea sa fie si pe urmatoarea portiune.

Urmatoarea portiune a fost, cred, cea mai obositoare. Deja se acumulase oboseala urcusului de pana aici, iar panta parea sa fie si mai solicitanta – ea ducandu-ne in cele din urma pe varful Scara – la 2422 metri altitudine.

Pentru mine a fost mai usor acest urcus datorita antrenamentului pe care-l am, asa ca am putut sa ma minunez de orice margine de prapastie pe care ajungeam sau de tot ce se vedea in departari. La picioarele noastre, valea pe care am urcat.

Pentru unii insa efortul depus a fost mult mai mare, lipsa de antrenament se simte in astfel de situatii – dar sper ca si in cazul asta ramane bucuria de a fi inconjurat de atata munte si frumos!

Dincolo de culmea Tiganesti (frumoasa culme!) se vad in departare muntii Postavaru (stanga) si Piatra Mare (dreapta).

Iar in apropiere, turnurile Tiganesti, care mi se par atat de frumoase, mai ales din acest unghi luminat de soare! Si dinspre nord arata foarte bine, dar lumina e mai proasta din acea parte.

Ne apropiem de varful Scara si curand avem privelisti mai largi si spre sud – unde zarim mai multe elemente interesante: in apropiere, stancile care marginesc valea Gaura. Deasupra lor, platoul Bucegilor, partea vestica a acestui – si pe el se zareste chiar si refugiul din Saua Batrana, la care voiam noi sa ajungem sa dormim. Iar departe in dreapta, varful Leaota – din masivul cu acelasi nume. Un varf pe care am urcat de mai multe ori vara asta, pentru un proiect foto in care sunt implicat.

Panta s-a mai domolit, asa ca mergem un pic mai usor pe-aici – chiar daca zapada inca prezenta ne cam ingreuneaza traseul. Cine nu avea bocancii impermeabili sau nu avea parazapezi a simtit diferenta pe aici.

Iar in caz ca va intrebati de ce e nevoie de atat de multi stalpi (care nu arata prea bine, e drept), ei bine ei sunt incredibil de utili atunci cand muntele este invaluit in nori. Uneori, stand langa un astfel de stalp, nu-l vezi pe urmatorul! Asa ca e foarte util ca, mergand doar cativa metri de la unul din stalpi, sa-l poti vedea pe urmatorul. Riscul sa te ratacesti si sa ramai blocat in ceata ar fi foarte mare fara acesti stalpi de marcaj. Iar pe creasta Bucegilor e usor sa ai capul complet in nori.

Ce sentimente trebuie sa ai cand te afli in astfel de locuri incredibil de frumoase? Cine stie? Doar cei foarte curajosi, care au echipament scump si sunt super antrenati, care se incumeta intr-o astfel de aventura super dificila si periculoasa si inaccesibila, nu? Ei na! Nu-i deloc asa! Cu putina vointa, oricine ar putea sa se bucure de aceste peisaje! Vointa combinata cu putina ratiune, astfel incat sa nu pleci neinformat si complet nepregatit la drum. Dar e de fapt nevoie de atat de putin pentru a ajunge acolo… Informati-va si incercati!

Am ajuns pe varful Scara, de pe marginea caruia avem vedere spre nord, spre valea Tiganesti – marginita in stanga de culmea cu acelasi nume.

Spre est vedem alte formatiuni stancoase, o multime de turnuri de piatra – si intuim si varful Omu – care e singurul acoperit de nori, dar si varful Bucsoiu in partea stanga.

Pare ca mai avem mult pana acolo, dar e doar o iluzie. Pana pe varful Scara am facut in total 6 ore si jumatate (cu tot cu pauze), iar pana la Omu mai avem mai putin de o ora jumate. Oricum, traseul s-a dovedit a fi foarte solicitant pentru unii dintre noi, este totusi un urcus sustinut si destul de lung – de aceea noi am facut nitel mai mult decat scria pe indicatoare.

Coboram de pe Scara fara lift si ajungem la intersectia cu traseul Banda Albastra. Acesta vine de la cabana Malaiesti, din valea cu acelasi nume – pe care o vedem sub noi pe partea stanga.

In partea dreapta se deschide enormă valea Gaura, unde zarim si doua corturi si dincolo de care vrem sa ajungem si noi.

Ca sa ajungem in partea cealalta a văii Gaura nu vrem sa coboram in ea si sa urcam iar, ci vrem sa o ocolim pe la capat – adica pe la vârful Omu. Se vede bine de aici capatul ei, forma circulara atat de interesanta si chiar cabana Omu undeva deasupra.

Stancile de pe fundal mi se par atat de frumoase, multa lume poate nu ar crede ca un astfel de peisaj exista in Romania. Aceea e creasta pe care vom merge si noi spre refugiu, dupa ce plecam de la varful Omu (aflat in afara imaginii, in partea stanga).

In spatele nostru ramane impunator varful Scara, cu ale lui turnuri ce stau de veghe asupra vailor. Noi am venit de dincolo de el. Zona aceea zimtata care merge spre dreapta e dotata si cu cateva cabluri metalice, menite sa ajute turistii la inaintarea pe culmea Tiganesti, pe traseul Banda Rosie (am un album si de acolo). Traseul nu e chiar asa dificil cum pare de aici.

Ultima parte a traseului pana la varful Omu a fost, asa cum o asteptam, prin nori. Aici si-au dovedit utilitatea marcajele dese – care chiar si prin ceață, ne-au scos direct la cabana – dupa aproape 8 ore de cand am plecat din Bran (cu tot cu pauze). Indicatorul din Bran anunta ca pe acest traseu se fac 7-8 ore (existau si indicatoare mai vechi care erau mai optimiste), asa ca ne-am incadrat in grafic. Cum o fi sa mergi atatea ore?

La cabana e destul de aglomerat si peisaje nu se vad. Daca ajungeti insa cand e senin, aveti ce vedea! Dar nu stati numai in fata cabanei, trebuie mers de jur imprejur,  pentru ca in 3 parti diferite vezi 3 vai imense diferite (Valea Cerbului spre est, Valea Morarului spre nord si Valea Gaura spre vest).

Noi bem un ceai cald – sau chiar doua – si incerc sa prind semnal la telefon sa vorbesc cu cativa cunoscuti – care stiam ca se afla in zona. Cu Irina n-am reusit sa vorbesc, am aflat pe urma ca era in camera, dar pe Dorin Bofan si Laurentiu Pavel, doi amici fotografi, m-am bucurat sa-i intalnesc. Ei erau pe varful Bucura, sperau sa se ridice norii sa faca niste poze – dar au coborat sa ne salute cand am ajuns. Dorin ne-a facut si o poza de grup in fata cabanei.

Era deja ora 20, dar din fericire vara ziua e lunga si traseul pana in Saua Batrana nu e greu – asa ca pornim mai departe ca sa ajungem la refugiu. Dorin si Laurentiu urca inapoi pe Bucura, dar noi il ocolim pe marcaj si mergem spre varful Gavanele – pe care il ocolim deasemenea pe marcaj.

E tare interesant pe munte acest fenomen, de a fi nu doar cu capul, ci cu tot corpul in nori. Ai putea spune “poate daca mai stam 10 minute, se imprastie norii” – dar uneori nu e vorba de o perioada de timp care sa schimbe lucrurile, ci de distanta! Adica pe varful Omu norul acela a rezistat poate toata noaptea, dar 100 de metri mai jos, norul se termina. Asa cum vazusem si in timp ce ne apropiam de Omu, asa ne-am bucurat sa constatam si la coborare. Ajunsi sub varful Gavanele, unde traseul nostru (Banda Rosie) face dreapta spre Saua Batrana, avem parte de o bucurie enorma!

Norul a ramas in urma noastra, pe varful Omu, iar noi putem admira toata valea Ialomitei, chiar si cu o raza de soare ce se pregateste sa apuna!

Spre vest vedem poteca noastra ce duce spre varful Doamnele (ultimul urcus) si lumina e fantastica! In acele momente ma gandeam oarecum cu tristete la faptul ca baietii care au ramas pe Bucura nu se… bucură de aceasta lumina ideala pentru fotografii. Voiam sa-l sun pe Dorin sa-i spun sa coboare 100 de metri, dar parca nu era semnal la telefon.

Spre est vedem si Costila dar si zona numita Mecetul Turcesc – iar traseul, usor in coborare, iti permite sa mergi relaxat si sa te bucuri de ceea ce te inconjoara!

Urmeaza ultimul urcus, spre varful Doamnele (2402m), de unde avem parte de un spectacol incredibil, care venea parca drept rasplata pentru tot efortul de a ajunge pana aici! In urma noastra, potecuta de pe care am venit de la varful Omu – se vede clar cum varful a ramas in nori.

Spre sud-vest, restul de culme ce ne ramane de parcurs pana la refugiu – o portiune destul de lejera, usor in coborare si bine marcata.

Dar cel mai interesant e spre vest, unde soarele apune dincolo de Piatra Craiului. A contat mult ca am ajuns si pe niste margini de prapastie, care sa dea si mai mult farmec peisajului. Cu un trepied si mai mult timp la dispozitie, fotografiile ar fi fost mult mai reusite – dar sunt multumit chiar si asa ca am reusit sa iau acasa putin din frumusetea acelor momente…

Incredibil cum sunt luminati norii…

Si cei 3 frati Stoenică: Irina, Maria si Ioan (cred ca terenul era nitel in panta, nu sunt chiar asa inalt fata de ele).

Au mers foarte bine fetele, chiar daca Irinei ii mai scapa cate-un gand negativist care pe mine ma zgarie pe creier. Se simte ca au antrenamentul acela de fond – adica desi nu merg foarte mult pe munte sau nu fac sport regulat, se simte ca macar din cand in cand o fac. Si in plus, ca au fost de mici pe deal, pe munte, ca au alergat, s-au suit in copaci etc. Irina la 10 ani urca pe cele mai inalte varfuri din Retezat. Maria pe la 14 urca pe Moldoveanu si Negoiu, cele mai inalte varfuri din tara. Cat de mult conteaza sa ai pe cineva care sa te duca! (in cazul nostru, tata). O copilarie activa (din punct de vedere sportiv) dar si iesiri din cand in cand, pot contribui la crearea unui antrenament de fond – care este desigur usor de pierdut stand zilnic 8 ore la birou si nefacand niciun fel de miscare.

Sunt insa foarte multi oameni care descopera muntele mai tarziu, ceea ce nu e deloc “prea tarziu”!

A urmat o portiune interesanta prin jnepeni foarte inalti, portiune pe care am apelat si la ajutorul frontalelor, caci se facuse deja cam intuneric.  Asta daca nu cumva unii nu-si mai gaseau frontala asortata cu geaca sau o uitasera acasa. (whisteling)

Astfel, dupa aproape 2 ore de la Omu (circa 10 ore din Bran) am ajuns la refugiul Batrana, punctul final al acestei zile atat de pline! O zi in care am avut parte de atat de multe elemente incredibil de frumoase: linistea unei paduri putin umblate si fara gunoaie, pereti de stanca deasupra noastra, pereti de stanca sub noi, cer albastru cu norisori, peisaje vaste, vai glaciare, zapada in iunie, sentimentul de a fi inconjurat de munte – ca si cand muntele incearca sa te stranga in bratele lui. Mers prin ceață, mers pe margine de prapastie, ceai cald la cabana si apoi… iesirea din nori, revenirea cu picioarele pe pamant pentru portocala de pe tort – un apus fantastic vazut de pe margine de prapastie. Nu stiu pentru ceilalti, dar pentru mine se adauga si sentimentul fizic, senzatia aceea placuta de oboseala – efortul pe care corpul il resimte intr-un mod placut, atat de util pentru el, pentru sanatatea lui.

Da, a fost greu, un traseu lung si obositor. In refugiu unii nici nu au mai stat sa manance, au adormit imediat. A fost epuizant si traseul poate nu era adecvat pentru toti membri grupului – dar se pare ca vointa a contat mai mult in cele din urma.

Multi s-ar putea intreba pentru ce atata efort? Merita? Eu consider aceste intrebari inutile, daca nu cumva jignitoare, asa ca nu voi raspunde. Raspunsul se afla din plin in acest jurnal!

Am mentionat efortul doar pentru ca el a fost parte din aceasta excursie, din ceea ce e nevoie pentru ceea ce am facut noi – si nimeni nu trebuie sa creada ca e floare la ureche sa faci un astfel de traseu – nu trebuie tratat superficial acest aspect – care tine de pregatire (fizica si psihica, echipament etc).

Traseul poate fi configurat si altfel, de exemplu cu oprire la cabana Omu – ceea ce l-ar face mai scurt cu 2 ore. Acest lucru trebuie ales in functie de antrenamentul fiecarui membru al grupului si e bine sa plecati pe traseu cat mai de dimineata, ca sa fiti siguri ca aveti timp suficient si pentru situatii neprevazute. Nu e placut sa te prinda noaptea pe munte nepregatit (fara saci de dormit sau frontale de exemplu).

Dar, asa cum am mentionat de multe ori, dupa ce ajungi acasa, chiar si in aceeasi zi, dar mai ales dupa mai multe zile, ceea ce-ti amintesti referitor la o excursie nu e deloc efortul depus. Nu sunt lucrurile grele, ci, mult mai puternic, lucrurile frumoase! Ele raman undeva in tine si contribuie cumva la cresterea ta, la crearea unei identitati si la umplerea unui cufăr destul de incapator si in acelasi timp, mult prea gol pentru capacitatea pe care o are. Un cufar al lucrurilor frumoase pe care le-am trait – pentru ca noi ne-am creat aceasta sansa. Si, de ce nu, un cufar al locurilor minunate pe care le-am vazut, locuri pe care tara noastra le are din plin – si pe care prea putin le cunoastem.

In refugiu am pus primusurile in actiune, ne-am gatit orez cu ton sau supe instant, ne-am rasfatat cu jeleuri multe si alte dulciuri si ne-am grabit sa intram in sacii de dormit – mai ales ca afara era un vant aprig care nu te lasa sa te uiti prea mult la stele. Si astfel s-a incheiat o zi lunga si plina, o zi pe cararile Bucegilor – un munte mereu surprinzator!

Ziua 2.

La rasarit nu a iesit toata lumea din refugiu, fetele mele se trezesc mai greu dimineata. Le e de ajuns insa sa arunce un ochi pe usa refugiului/cortului, apoi sa se mai culce un pic. Cativa dintre noi insa am iesit sa intampinam ziua frumoasa pe la 5 jumate, cu toate cele 3 diafragme pregatite (doi ochi si unul de sticla).

Am zis ca am dormit in refugiu, dar oare cum arata refugiul asta nou din Bucegi? Ca o nava spatiala, ce-a aterizat intr-un loc atat de frumos! Pe fundal se vede varful Scara, pe care mersesem si noi in ziua precedenta.

Sub noi, spre vest, dealurile din zona Moeciu – Fundata. Deasupra lor, spre dreapta, creasta Pietrei Craiului, iar mai in stanga, departe, masivul Iezer-Papusa.

Varful Leaota este printre primele luminate de soare, avand peste 2000 de metri si fiind un varf mai izolat, neumbrit de alte varfuri.

Pe la ora 8 suntem si noi gata de drum si de poza de grup. De la stanga: Ioan, Maria, Irina, Octav, Andrei, Catalin si Ionut. Imi pare rau ca nu pot scrie mai multe detalii legate si de ceilalti participanti, dar chiar nu mai stiu care ce zicea si ce facea. Asa ca ii las sa se exprime ei despre cum s-au simtit si cum li s-a parut, printr-un comentariu la acest jurnal.

Motivul pentru care am fost gata atat de devreme a fost unul foarte obisnuit pe munte: slujba de duminica! Irina si Octav voiau sa ajunga la slujba la schitul Pestera, aflat chiar in centrul Bucegilor pe valea Ialomitei. Asa ca am plecat destul de devreme pe traseu. Dar ce traseu puteam face spre schitul Pestera? Erau mai multe variante, dar am ales una pe unde nici eu nu mai fusesem: pe valea Doamnele (marcaj triunghi rosu).

Cu siguranta a contat mult ca eram la inceput de iunie, cand era plin de flori, cert e ca aceasta vale mi s-a parut mult mai frumoasa decat ma asteptam sa fie.  La inceput zona are aspect alpin, cu iarba galbena si stanci – pana cand valea Tapului (alta, nu cea de sub Costila) se uneste cu valea Spinarii.

De acolo incepe valea Doamnele si ne bucuram sa gasim apa proaspata – sa ne invioram dar si sa bem.

Curand ajungem la zona un pic mai abrupta a vaii, de unde vedem mai bine unde vrem sa coboram – in zona larga de pe valea Ialomitei. Potecuta noastra se vede printre jnepeni in dreapta, iar pe culmile acelea din spate se afla de fapt cota 2000 din Sinaia si zona Babele. In centrul imaginii se vede in poiana verde si hotelul Pestera.

Pe acest traseu se gasesc si cateva cascade, dar mi-a fost cam greu sa le pozez. Nici nu stiu daca ele exista in tot timpul anului, sau doar acum, cand topirea zapezilor face sa creasca debitul apei. Uneori nu e apa deloc pe aceste vai secundare, gen in august sau septembrie.

Terminam cu zona abrupta si intram pe teren lin, plin de brandușe si viorele – ultimele pe care le vom vedea in acest an probabil. Ah, dar sa nu uitam ca exista si branduse de toamna!

Ajungem astfel chiar pe malul Ialomitei – care inca de aici e un raulet vijelios pe care nu-l putem traversa. Stam putin in dubiu, trebuie sa-l traversam, dar marcajele nu ne spun pe unde. Asa ca lasam marcajele in pace si mergem spre stanga, la deal putin, pana la un podet (care nu se vedea, dar pe care l-am sperat acolo).

Eu ma bucur mult de faptul ca nu am trecut mai pe jos, pentru ca ajunsi un pic mai sus, avem privelisti spre partea superioara a vaii Ialomita, adica cea pe deasupra careia trecusem in seara precedenta.

Desi pe harta nu aparea, pe culmea din stanga (in imaginea de sus, muchia Doamnele), exista un traseu marcat Punct Rosu care in 4 ore duce la Omu. E o alternativa pentru traseul pe valea Ialomitei (circa 3h), pe care l-am parcurs si care e chiar frumos.

Traversam asadar raul Ialomita – si cu aceasta imagine pot sa exemplific cat de mult conteaza perspectiva, unghiul in care Alegi sa vezi lucrurile. Pare ca Irina traversa pe un podet spectaculos, aflat undeva in mijlocul naturii salbatice, departe de oameni si de influentele lor…

De fapt podetul iesea intr-un drum de masina pietruit, plin de praf, langa el se aflau niste conducte de beton destul de mari, chiar pe malul apei si de fapt podetul parca facea legatura intre zona frumoasa, naturala, neatinsa de om de pana acolo, si zona Pestera – invadata de oameni, masini, gunoaie, gratare si alte asemenea. Dar, spre surprinderea noastra, momentan era destul de liniste – iar oamenii pe care i-am intalnit pareau plecati in drumetie – chiar daca era vorba de trasee scurte in jurul hotelului.

Ne grabim spre manastire, dar, trecand pe langa o balta numai buna de scaldat (pentru porci mistreti), arunc o noua privire in urma (e tare important sa faci asta macar din cand in cand). Muchia Doamnele in stanga, Valea Ialomitei pe mijloc si o balta aparent neinteresanta. Depinde cine o priveste si din ce unghi.

Si astfel, dupa mai putin de 2 ore de la refugiu, ajungem in zona hotelului Pestera si a telecabinei care urca la Babele. Aparatul cred ca s-a revoltat sa-i pun in fata asa peisaj, asa ca poza a iesit neclara (altfel nu-mi explic de ce).

Schitul se afla undeva in padure, dincolo de aceste cladiri. Cabana Padina e si ea undeva in partea dreapta dincolo de o portiune impadurita, iar raul Ialomita merge pe centru, spre lacul Bolboci – aflat inainte de acele varfuri stancoase (vf Zanoaga).

Iata si schitul Pestera – care are de fapt doua bisericute. Aceasta, unde s-a tinut slujba, dar si una aflata chiar in gura pesterii Ialomitei.

Cativa dintre noi au ramas astfel la slujba…

Iar nemernicii ceilalti, mult mai pacatosi, s-au dus sa-si spele pacatele pe malul raului, intr-o poienita frumoasa. Ah, stati, si eu eram intre ei? Atunci sa sterg cuvantul “nemernicii” de mai sus. Cum se da delete?

Noi nu am mai fost si la pesteră, ca fusesem de curand, dar daca ajungeti in zona, chiar merita sa vizitati pestera Ialomitei. Pun o poza facuta in 2010 asa, ca sa dea o idee despre acest loc celor ce n-au fost. Nu uitati sa aveti la voi o geaca sau un pulover daca intrati, pestera e destul de lunga si racoroasa – dar foarte frumoasa.

Apa din râu era prea rece pentru scaldat, dar sa ne spalam nu am ezitat, mai ales ca te puteai usca imediat in soarele arzator. Un alt aspect de care trebuie tinut cont este protectia solara. Noi am avut creme speciale, eu am cu factor 50, adica foarte mare, luata cu 20 de lei de la Decathlon. Daca uiti sa-ti dai dimineata – si apoi din cand in cand si pe parcursul zilei, risti sa te trezesti ca te ustura pielea. Oricum e posibil sa simti vreo arsura in vreun locsor ascuns pe unde tu n-ai dat cu crema, dar unde soarele a reusit sa ajunga.

Multa lume uita acest aspect, mai ales primavara (incepand de prin martie) – cand pe munte soarele poate fi arzator – si mai ales din cauza zapezii care reflecta lumina, te trezesti cu arsuri neplacute pe fata sau pe maini. Vara nu stiu ce scuza poti avea sa nu iti dai seama ca e nevoie de crema si la munte, nu doar la mare.

La fel de important mi se pare si sa ai ceva pe cap (asta e mai usor decat sa ai ceva “in cap”). Eu sunt multumit ca de curand mi-am luat o bentita/bandana Buff – foarte practica pe munte, in diferite situatii. In cazul asta, avand-o pe cap, ea opreste soarele sa-ti bata drept in crestet (scade riscul de insolatie), absoarbe transpiratia – care nu mai imi curge enervant pe față si racoreste astfel capul. Desigur, orice sapca e mai buna decat nimic, dar eu am ajuns sa indragesc tare mult buff-ul, e foarte, foarte practic si mie mi-e foarte util. Am si unul de iarna.

Dupa ce grupul s-a reunit, am mai stat putin pe iarba sa se bucure si ceilalti de apa si de soare, am mancat o ciocolata, apoi am pornit iar pe traseu. De data asta urcam din spatele hotelului Pestera pe traseul marcat Banda Albastra spre Piatra Arsa – adica inapoi pe platoul Bucegilor, dar de data asta pe partea estica a lui.

Traseul nu e deloc greu – doar la inceput e un urcus un pic mai obositor, dar apoi merge destul de lin pana pe platou. Tin minte ca si prima oara cand am mers pe-aici, acum mai multi ani, mi s-a parut foarte frumos. Destul de repede iesi deasupra padurii si poti vedea culmile muntilor.

Un aspect mai putin placut e zona de copaci uscati prin care poteca trece – rezultatul unei furtuni din cate am inteles. In spate se vede culmea unde vrem sa ajungem – nu pare diferenta mare de nivel.

Gasim, asa cum imi aminteam, si cateva fire de apa ce traverseaza poteca – asa ca ne racorim si mai umplem sticlele, mai ales ca jos la schit a trebuit sa cautam nitel o sursa de apa (dar exista ceva amenajat).

Depasim complet ultimii braduti si iesim iar la golul alpin. In urma noastra se vad culmile dinspre est, chiar si valea Doamnele, pe care am coborat de la refugiu.

Iata o imagine care mie mi se pare interesanta, cu platoul Bucegilor. Senzatia e ca te afli pe o campie intinsa, inconjurata de munti – dar de fapt esti la vreo 2000 de metri altitudine.

Daca tot suntem la vreo 2000 de metri altitudine pe platoul Bucegilor, imediat facem o curba mica, trecem un delusor si ne iese in fata un alt element distinctiv al zonei in care ne aflam.

De fapt nu m-au zgariat asa mult pe ochi masinile (carora asfaltul cel nou le faciliteaza accesul), cat tăblăria de la hotelul Piatra Arsa – care parea de la distanță tabla de pe vreun palat tiganesc – asa stralucea in soare. Foarte natural integrata in peisaj, n-am ce zice.

Legat de noua sosea ce ajunge pe platoul Bucegilor, eu pot sa-i inteleg si utilitatea – si nu ii critic pe cei care urca pe platou cu masina. Am fost de curand cu parintii si cu un nepotel cu masina  – in felul asta s-au putut bucura si ei de peisajele si aerul de munte – altfel nu ar fi putut (decat cu telecabina, care e mult mai scumpa).

Ceea ce mi se pare de criticat e lipsa de educatie a multora din oamenii ce ajung astfel mult mai usor aici sus. In urma unora raman o multime de gunoaie, galagia si fumul lor nu te lasa sa te bucuri de natura prea mult si atat muntele cat si oamenii au de suferit. Pentru ca unii nu stiu sa se bucure respectand si locul unde se afla, dar si pe ceilalti oameni din jurul lor. A cui o fi vina? Si oare nu ne aflam si noi printre ei? Pe principiul: “iti place sa iesi la iarba verde la gratar cu prietenii? Esti român! Lasi gunoaie in urma ta, dai muzica la maxim? Esti cocalar!” Si cum s-ar spune mai nou, “vrei sa vii la munte sa-ti faci de cap? CĂRȚI! Tu-s ceapa mătii!”

Trecem in graba de zona cu Piatra Arsa, apoi de stadionul aflat la inaltime si intram pe traseul care coboara spre Sinaia, pe Piciorul Pietrei Arse (Banda Albastra). Ajungem pe marginea vaii, a abruptului prahovean – care aici e mai putin stancos decat in alte parti.

In vale vedem orasul Sinaia, dar si Stana Regala in padure in stanga (pe langa ea vom trece si noi) sau cota 1400 undeva in dreapta.

Traseul de coborare este frumos – chiar daca solicitant pentru talpi si genunchi. Prima portiune ne ofera si privelisti frumoase in jur, dar apoi se intra in padure.

Trecem in viteza si pe langa Stana Regala, apoi ne grabim pe ultima coborare spre Sinaia – pentru ca aveam un tren de prins. Pe care, dupa ce ne-am tocit la maxim talpile, am reusit sa-l prindem, incheind astfel o noua zi neasteptat de frumoasa!

De la hotel Pestera pana la Piatra Arsa am facut cam o ora si 40 de minute, apoi coborarea pana la gara ne-a mai luat inca vreo 2 ore si 20 de minute.

Desi in aceasta zi am trecut si prin zonele prea populate ale Bucegilor (Pestera si Piatra Arsa), traseul a cuprins si zone mai naturale, in care am putut sa ne bucuram de frumusetea acestor munti – si nu de peisaje cu aspect urban in varful muntelui. Ma refer la valea Doamnele, urcusul din Pestera pana pe Platou sau coborarea in Sinaia – toate sunt zone foarte frumoase ce merita vizitate.

In incheiere nu pot decat sa va indemn si pe voi sa faceti ceea ce e necesar ca sa ajungeti PE munte. Sa va informati un pic in privinta unui traseu – potrivit pentru antrenamentul vostru, sa luati un rucsac, o pereche de bocanci si sa porniti la drum. Intr-o excursie care va avea mult mai mult sa va ofere decat peisaje frumoase! (aici gasiti sfaturi pentru incepatori).

Cand aveam vreo 3-4 ani coboram de la Babele la Bolboci pe jos, cu un rucsacel in spate. O experienta ce poate fi incredibil de frumoasa si utila pentru un copil, aviz parintilor!

Iar despre Bucegi… mie imi place sa spun ca Romania nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral (zonele poate cele mai cunoscute si umblate din tara noastra). Dar daca e sa restrangem, atunci Valea Prahovei nu se rezuma la Sinaia si nici Bucegii la zona Babele. Sper ca prin acest jurnal sa descopere si alti oameni cate locuri frumoase au acesti munti, cat de mari si inalti sunt si cum, stand frumos in curtea unei pensiuni din Sinaia sau urcand cu telecabina la Babele, nu vezi de fapt decat foarte, foarte putin din ceea ce ei au de oferit.

Si daca tot e vorba de ce au muntii sa ne ofere noua, nu pot sa nu ma intreb iar, ce anume putem noi sa le oferim lor? Dar altor oameni?

Ioan Stoenică, 21 iulie 2012.

Albumul cu mai multe imagini e aici:

https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/BucegiiMereuSurprinzatoriBranOmuBatranaSinaia#

S-ar putea sa-ti placa si: Bucegii, mereu surprinzatori! Valea Morarului si Valea Cerbului.

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Bucegii – mereu surprinzatori! Bran – Omu – Batrana – Pestera – Sinaia

  1. Larisa zice:

    Intr-adevar Bucegii pot fi mereu surprinzatori si au multe de aratat dincolo de traseele clasice si foarte cunoscute. Oricum partea dintrespre Bran este foarte faina si ceva mai putin umblata, traseele fiind si putin mai lungi, cred ca nu se incumeta oricine pe acolo. Sau cel putin se incumeta mai putini decat pe partea prahoveana :p.
    Mi-a pacut traseul ales de voi, mi-au placut si fotografiile, mai ales cele cu apusul de soare de la Omu si fireste ca mi-a placut si descrierea ;)!
    Ture frumoase in continuare iti doresc!

    Apreciază

  2. Adriana zice:

    Desi fac parte din categoria celor care au ,, descoperit muntele mai tarziu, ceea ce nu e deloc “prea tarziu” 🙂 , imi doresc sa umplu acel ,, cufar al locurilor minunate” macar pe jumatate, cu locuri pe care sa le vad ,,pe viu””, sau cu ajutorul tau (si al altora) prin fotografiile si jurnalele pe care le impartasesti cu noi.Multumesc, IOAN si ma bucur ca te cunosc!!! (cu siguranta am sa fac tot posibilul ca acel,, cufar al locurilor minunate” pentru Maria sa fie mereu plin :))!!!

    Apreciază

  3. Relu zice:

    Dintr-o dorinta mai veche care inca nu mi-am indeplinit-o cu un singur click pe Google am descoperit acest minunat site , de fapt incarcatura emotionala descrisa de tine , Ioan , este destul de convingatoare si determinanta in a dori sa fii acolo ,dar din pacate de 2 ani caut un partener de drum sau o echipa de actiune ca sa pot merge pe munte. As putea sa plec si singur dar as fi prea egoist si nu m-as putea bucura de minunatia muntelui .Imi puteam doar inchipui aceste frumuseti si cu siguranta sunt peisaje si satisfactii unice ce le poti trai pe acele vai, stanci si creste .Iti multumesc ca impartasesti si celorlalti experientele tale si poate imi recomanzi un forum unde poate imi pot gasi parteneri de drum pentru a evada in aceste locuri minunate. Numai bine si asteptam sa ne impartasesti din noile tale excursii . 😉

    Apreciază

    • Multumesc pentru aprecieri, ma bucur sa vad ca pot contribui si eu cumva la dragostea oamenilor pt munte si natura. Pentru a gasi oamenii potriviti pentru mers pe munte iti recomand site-ul carpati.org. Acolo se organizeaza destul de multe iesiri (gratuite), dar poti cunoaste oameni faini si prin jurnalele sau fotografiile pe care le posteaza. Fa-ti cont si… fii activ! 🙂

      Apreciază

  4. SUPERB!!!!
    Fara alte cuvinte.

    Apreciază

  5. criscar50 zice:

    Un convingator indemn de a porni la drum pentru incepatori,dar chiar si pentru unii mai umblati cu tendinta de lenevire,ori in cautare de idei! Cine nu se misca,rugineste!

    Apreciază

  6. Dumitrache Andrei zice:

    Salut! Am vazut acest jurnal jurnal acum cateva zile si mi-am propus sa fac si eu acest traseu. Sambata(06.10) am reusit acest lucru, insa de la Vf Omu am fost nevoit sa ma intorc, timpul nepermitandu-mi sa-l duc la bun sfarsit…duminca aveam programat cv de mai mult timp:(. Un traseu minunat cu niste peisaje superbe. Am avut noroc si de cer senin si de o zi calduroasa. M-au ajutat informatiile date de tn in cele scrise mai sus. Ms mult. Bft!

    Apreciază

    • Ma bucur sa aud asta! Felicitari pentru reusita! De la vf Omu sunt multe variante de a continua, se poate merge in toate partile practic. Se poate si cobori spre Busteni. Oricum, traseul de la urcare era partea cea mai frumoasa cred! 🙂

      Apreciază

  7. Ivan zice:

    Frumos … in Bucegi nu am ajuns inca , am preferat muntii mai greu accesibili unde nu ajung acei oameni de care scriai tu mai sus.Dar sper ca vara asta sa cunosc si M-tii Bucegi pt ca am convingerea ca ei (muntii)nu poarta nici o vina ca uneori pasesc pe spinarea lor si oameni care nu ne fac cinste.

    Apreciază

  8. mihaela piciorang zice:

    Bucegii sunt si muntii nostri de suflet si ma bucur de fotografiile atat de graitoare.Am urcat intr-o vara pe abruptul moecian pe la Piciorul Boului .Am gasit cabana Omu plina asa ca ne-am grabit sa coboram spre Pestera si am inoptat la Doru la Salvamont.A doua zi ne-am intors in Moeciu prin saua Strunga.Respect pentru familia dv!

    Apreciază

    • Multumim! Cred ca multi oameni considera Bucegii muntii de suflet – pentru ca sunt atat de frumosi! Iar pentru multi, ei reprezinta muntii in care au urcat prima oara (fiind asa aproape de Bucuresti si Brasov). Asa ca se creaza o legatura stransa uneori…

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s