Ploua infernal si eu colindam… prin padureeeee. Singur in Penteleu.

Am ramas in urma cu jurnalele pe anul asta, dar sunt bucuros ca au fost o multime de excursii despre care merita sa scriu – asa ca asta mi se pare chiar mai important: sa am ce povesti. Ar fi trista o viata din care sa nu ai nimic de povestit.

Am zis ca astept zile mai ploioase pentru a face asta, profitand astfel de zilele frumoase pentru a fi pe munte si nu pentru a scrie despre el. A venit toamna, se apropie deja iarna, dar vara ce-a trecut va ramane in amintire cu toate excursiile ei pline de viata, de natura, de frumos si de trairi interesante.

As putea sa folosesc aceasta introducere pentru oricare din jurnalele pe care le voi scrie, dar acum gandul imi sta la excursia din Penteleu, la cele doua zile ploioase in care am mers singur pe trasee nemarcate si extrem de salbatice, la inceputul lunii iulie.

Voiam sa termin un traseu inceput in sens invers anul trecut, voiam sa urc din satul Varlaam pe culmea Monteoru pana la varful Piciorul Caprei – ca apoi sa cobor si sa traversez in masivul Ivanetu – parte si el a muntilor Buzaului. Am avut un motiv in plus pentru a parcurge acest traseu: voiam sa organizez o tura in zona si sa stiu mai bine traseul inainte de a face asta – ca pe mine n-are nimic daca ma ratacesc prin padure, dar cand esti cu un grup mai mare nu e indicat. Plus ca daca nu cunosc oamenii alaturi de care merg, prefer ca macar traseul sa-mi fie cunoscut.

Am ajuns in Nehoiu la 10.30 pe 2 iulie 2011. Din pacate orarul autobuzelor ce merg spre Varlaam a fost schimbat, asa ca m-am trezit fara mijloc de transport pentru mai departe – ceea m-a facut sa apelez la ocazii. Am gasit repede o masina pana la intersectia spre Gura Teghii si apoi o alta pana in Varlaam – un cuplu foarte de treaba intors in tara din Pakistan (daca tin bine minte). Se minunau de cat de mult verde este in aceasta zona si in Romania, avand in vedere ca in zona unde lucreaza ei muntii nu au aproape deloc verde – fiind munti stancosi, uscati, deșertici.

/PenteleuPloaie/dsc_8478.jpg

In Varlaam a inceput sa picure, nu degeaba cerul arăta atat de amenintator. Nu imi pasa, eram singur asa ca puteam sa accept acest disconfort destul de usor. In centrul satului m-am intalnit si cu tanti la care am dormit o noapte in noiembrie – m-am bucurat ca m-a recunoscut si am stat putin de vorba inainte de a pleca spre culmile pe care le vedeam deasupra caselor.

Pentru a intra pe traseu trebuie inaintat putin pe langa Basca Mica, dincolo de intersectia cu drumul ce merge pe malul Bascai Mari. La intersectie este si o harta a masivului, cam schitata si cu timpii estimati foarte gresit (adica se face mai mult decat scrie pe harta). Eu analizasem oricum indelung acest traseu inainte de a pleca de acasa – pe mai multe harti dar si pe google earth. Avand in vedere ca nu e marcat si nimeni nu prea merge pe el niciodata, e bine sa fii cat mai pregatit.

Marcajul Banda Albastra exista insa – cel putin pe prima portiune. El porneste de la un mic podet suspendat  peste Basca Mica, unde trebuie facut stanga.

/PenteleuPloaie/dsc_8481.jpg

De acum trebuie urmata ulita satului printre gospodariile oamenilor. Drumul e foarte noroios, avand in vedere faptul ca ploua si parca si eu as incerca sa-mi spun ca ”asta nu e vreme de mers pe munte” – dar nu reusesc.

/PenteleuPloaie/dsc_8484.jpg

Fac dreapta pe o straduta si mai mica, urmarind atat banda albastra cat si punctul rosu. Ulita se termina si poteca se continua printr-un mic tunel de crengi si pamant, intre doua garduri. Suvoaiele de apa vin la vale cu viteza si oamenii se uita cam ciudat la mine ca urc singur pe vremea asta. Nimic nou insa pentru mine.

/PenteleuPloaie/dsc_8487.jpg

Gata. Am iesit din sat. Trec pe la marginea unei paduri de pini si apoi urc pana intr-un prim punct orizontal, un loc bun de pauza de unde incep sa se vada in jur culmile Ivanetului sau ale masivului Podu Calului.

/PenteleuPloaie/dsc_8493.jpg

De aici poteca se schimba iar in drumulet si pe masura ce urc peisajele se dezvaluie tot mai frumos in jur. Am in plus si un mic bonus dulce, pentru ca pe margine reusesc sa gasesc fragute coapte.

/PenteleuPloaie/dsc_8504.jpg

Intr-o vale aud un om ce se chinuie sa scoata de acolo cateva vaci – o parte din ele fiind deja pe drum. Parca ma bucur sa stiu ca nu-s total singur pe-acolo, dar nu stau sa iasa omul in drum ci urc mai departe destul de grabit – avand in vedere ca am intrat pe traseu abia la ora 13.

/PenteleuPloaie/dsc_8509.jpg

Desi marcajele nu sunt foarte dese, cu putina atentie nimeresti poteca pana sus in saua Silvestru. Aici iarba e mare si foarte uda – ma uda mai rau decat ploaia. Am ajuns aici dupa circa 45 de minute de cand am intrat pe traseu, dar am mers destul de repede.

In urma vad acoperisuri din Varlaam iar valea e marginita pe stanga de culmile Ivanetului.

/PenteleuPloaie/dsc_8519.jpg

Gasesc si un indicator cu sageti de lemn, vopsite cu rosu. De aici Punctul Rosu coboara inapoi spre Basca Mica pe o alta vale (nu stiu daca chiar e marcat), iar o alta sageata indica directia spre varful Monteoru – spre care pornesc si eu. Teoretic pe aici ar trebui sa se continue Banda Albastra, dar asta nu se intampla. Marcajul a fost facut doar pana in acest punct – mai departe esti pe cont propriu. Nu-mi fac probleme, culmea e destul de ingusta si ar trebui sa fie usor de urmat – dupa ce intri pe ea.

Reincep asadar sa urc, printr-un tunel de crengi abrupt, pana ies intr-o poiana cu niste capite mari.

/PenteleuPloaie/dsc_8522.jpg

Aici ploaia incepe si mai tare, asa ca ma adapostesc putin sub un mar mare, avand astfel timp sa admir si cativa clopotei mov ce se scutura de ploaie.

Statul pe loc e friguros, pelerina nu ma apara suficient iar iarba mi-a facut pantalonii fleasca. Cred ca era mai bine daca aveam pantaloni scurti. Desi in felul asta mi-ar fi intrat apa mai usor in bocanci.

Desi nu e deloc confortabil sa simti apele curgand siroaie pe tine – senzatia de frig fiind destul de puternica desi e vara, e totusi ceva placut in asta. O senzatie de curatire, un fel de botez pe care ti-l face cineva de sus si de care in aceste conditii nu te poti ascunde. Asa ca nu ramane decat sa-l accepti, sa incerci sa-l intelegi si sa-l faci o parte din tine – ca sa poti sa te bucuri macar putin de el. Sa privesti in sus si sa razi in timp ce simti o multime de lacrimi ce nu sunt ale tale, cum ti se scurg pe fata.

Poate de aceea nu am dat inapoi cand am ajuns in sat si am vazut norii de deasupra muntelui – am simtit ca va fi ceva special chiar si asa. A contat desigur si faptul ca stiam ca nu voi iesi la golul alpin, nu era in plan, iar in padure as fi fost mult mai protejat de eventuale fulgere.

Poiana cu capite trebuie traversata destul de haotic, nu exista o poteca clara – desi mi se pare ca vad multe poteci facute de animale prin iarba mare. Stiu ca trebuie sa incep sa urc spre dreapta, dar urcusul pare prea abrupt pe acolo – asa ca mai merg putin pe diagonala poienii, cumva spre vest – si la marginea padurii incep sa urc spre nord-vest pana ies pe marginea culmii. Nu e greu de nimerit culmea, odata ce ai intrat in padure nu poti decat sa inaintezi – sa urci pe diagonala spre dreapta pana ajungi pe culme. Iar culmea e evidenta, fiind marginita in partea stanga de o vale imensa.

Pe aici exista insa si o poteca foarte clara ba chiar si marcaje forestiere. Asa ca ma simt mult mai in siguranta acum stiind ca am nimerit bine traseul. De aici ar trebui sa fie mai usor de urmat – pana intr-un punct cel putin.

Culmea e foarte frumoasa si are multe portiuni in care merge lin – permitandu-ti sa te bucuri de fagii si mestecenii din jur printre care se strecoara ceata…

/PenteleuPloaie/dsc_8528.jpg

A fost un moment pe care-l tin minte, in care m-am simtit atat de puternic desprins de ceea ce ramanea in urma, de sate, de oameni… padurea era invaluita de o ceata deasa si poteca parea sa duca spre un taram magic, necunoscut, un pic sinistru – dar atat de atragator. Am zambit si mi-am impins corpul spre intunecimea necunoscutului, singur dar pregatit sa infrunt padurea si zgomotele ei, chiar daca mainile incepusera sa-mi inghete de la atata ploaie.

/PenteleuPloaie/dsc_8535.jpg

A urmat apoi ceva total neasteptat – desi daca as fi gandit un pic mai mult  mi-as fi dat seama de acest aspect. Au aparut pe culmea mea impadurita niste stanci uriase – pe care trebuia sa ma catar pentru a merge mai departe. O zona superba pe care as fi intuit-o daca m-as fi intrebat ”oare de ce acest varf se cheama varful Lespezi?”. Am aflat de ce, urcand mai departe pe lespezile ude – un urcus foarte placut, fara portiuni prea dificile – desi trebuie sa fii atent pe unde calci si de ce te tii – esti totusi pe marginea unei prapastii uneori.

/PenteleuPloaie/dsc_8536.jpg

Gasesc si niste stanci de unde pot privi spre departari – spre Podu Calului…

/PenteleuPloaie/dsc_8544.jpg

Si un alt lucru placut e ca m-am ridicat deasupra norilor si aici nu mai ploua!

/PenteleuPloaie/dsc_8547.jpg

Culmea stancoasa este acoperita de copaci ce par sa creasca pe piatra – mesteceni, pini – un loc foarte frumos acest punct micut de belvedere dar si toata aceasta zona de culme. O vedeam eu pe harta ca e ingusta, cu vai in ambele parti – dar nu ma gandeam ca va fi chiar asa frumoasa!

/PenteleuPloaie/dsc_8548.jpg

Gasesc si o salamandra uda ce mi se pare uriasa comparativ cu altele pe care le-am vazut. Poate era gravida :))

/PenteleuPloaie/dsc_8564.jpg

O las sa-si vada de drum si la fel fac si eu. Culmea reintra pe curba de nivel si merge lin printr-un tunel de mesteceni si fagi, macar o perioada.

Apoi o zona mai larga, copaci cazuti – o multime de copaci uscati pe-aici…

/PenteleuPloaie/dsc_8570.jpg

Dar verdele ud al fagilor iti castiga mai usor atentia.

/PenteleuPloaie/dsc_8573.jpg

Apoi iar urcus, culmea se ingusteaza mult, poteca este acoperita de multe ori de crengi pe care trebuie sa le dai la o parte cu mainile sau printre care trebuie sa te strecori… asta nu e prea placut, acele de brad iti intra peste tot!

/PenteleuPloaie/dsc_8578.jpg

Stancile nu au disparut, e ciudat ce cauta ele pe-aici, dar arata foarte bine in peisaj.

A iesit si o raza de soare, ceea ce schimba mult atmosfera – e ca o raza de optimism ce coboara spre tine, mai ales ca zona mi se pare din ce in ce mai salbatica. Am mers destul de mult in liniste, atunci cand aveam totusi ceva vizibilitate in jur – sperand ca poate voi intalni vreun animal. Cand crengile imi obturau vederea, atunci mai faceam galagie – nu e indicat sa dai nas in nas cu vreun animal mai mare…

Inainte de a iesi intr-o prima poiana dupa atata mers prin padure, am avut parte de o culme stancoasa si verde, cu arbori cazuti, gauri intre stanci, locuri ce pareau ideale pentru barlogul unui urs. Am mers mai cu emotii pe-aici, dar tot inainte! Mersul chiar pe culme e mai greoi, se poate merge nitel mai usor pe langa stanci, pe pamant.

/PenteleuPloaie/dsc_8584.jpg

Si-am iesit, dupa un scurt urcus pronuntat, in prima poienita pe care o asteptam – dar care m-a indus putin in eroare. Peisaje in jur nu se vad, sunt copaci, dar poteca se intuieste pentru a merge mai departe (inainte si spre dreapta). In padure a fugit rapid un cerb sau o caprioara, i-am vazut doar fundul. Moment bun pentru a-mi aminti ca zona e frecventata de animale salbatice.

/PenteleuPloaie/dsc_8586.jpg

Aici am crezut ca sunt pe varful Cursele, de unde poteca schimba directia spre est (dreapta). Chiar parea sa mearga putin spre dreapta, nu am fost poate nici eu prea atent. Oricum e o singura poteca, inca nu aveam unde sa gresesc aici. (desi abia mult mai tarziu mi-am dat seama, aceasta prima poiana este mult inainte de varful Cursele! Pana la zona unde se face dreapta mai aveam).

Urmeaza o noua portiune prin padure, cu un urcus pronuntat dar si cu o zona lina, unde ceața ma urmareste timid de dupa copaci.

/PenteleuPloaie/dsc_8587.jpg

Gasesc un fost observator de vanatoare, o piramida de barne cazute unele peste altele. Un reper important, desi habar nu aveam unde exact se afla el.

/PenteleuPloaie/dsc_8590.jpg

Am ajuns la el dupa aproape 3 ore de mers rapid.  Mai merg putin prin padure si ajung intr-o poiana noua, cu zade batrane si ude. Aici este de fapt locul unde traseul face dreapta (est), dar eu credeam ca aici sunt deja in zona varfului Monteoru, asa ca ma uitam deja dupa poteca mea spre stanga, aceea care paraseste culmea aceasta.

/PenteleuPloaie/dsc_8595.jpg

Am mers insa prea mult prin padure si din pacate locul unde se face stanga nu e deloc evident. Fara sa stiu am trecut de varful Monteoru si culmea a inceput sa faca prea mult dreapta – desi trebuia sa fac stanga. Am iesit intr-o noua poiana, zvantata putin de soare. Vad de aici chiar varful care ma interesa, Piciorul Caprei – e usor de recunoscut, fiind cel mai masiv si inalt dintre cele din zona (1520m). Spre el se vede o culme care incepea de undeva mai din stanga, dar ma gandesc ca e prea in stanga pentru a fi cea corecta – mai ales ca se mai vede una mai spre dreapta.

/PenteleuPloaie/dsc_8604.jpg

Am incercat sa cobor abrupt spre stanga, cautand continuarea, dar nu am reusit sa gasesc vreun indiciu ca pe-acolo ar fi traseul. In schimb bornele forestiere se continuau tot spre dreapta si am hotarat sa le urmez – nefiind sigur daca pe-acolo e traseul sau nu. Inca mai aveam sperante ca ar putea sa fie.

(In ideea ca cineva citeste acest jurnal pentru a gasi detalii despre traseu, sa spun cateva lucruri pe care le-am aflat abia mai tarziu, intr-o alta excursie pe care am facut-o in zona: de la foisorul acela de lemn se ajunge in poiana cu zade, de unde incepe deviatia spre est – este cred si primul loc de unde se vede varful Penteleu in departare. Nu se merge mult de acolo si pana sa ajungi la varful Monteoru (care nu e prea evident) se face stanga, coborand destul de lin printr-o padure rara – e chiar si o semi-poiana in zona aceea. Culmea secundara, ca si poteca, se vad bine dupa ce cobori putin spre stanga. Sunt si benzi rosii pe copaci, semne forestiere – dar acestea sunt prezente pe cam toate culmile oricum. Odata intrat pe poteca buna se ajunge rapid la un varf golas, de unde se vede si Piciorul Caprei si Penteleul).

Eu am inceput in cele din urma sa fac stanga pe un picior de culme ce se desprindea din cea principala – dar curand aveam sa-mi dau seama ca a fost prea tarziu si ca nu pe aici trebuia mers. Sa ma intorc inapoi nu mai e o optiune, am coborat deja mult, asa ca merg inainte calculand cam unde voi ajunge – intr-o vale de rau pe unde coborasem data trecuta din greseala.

Si pe-aici peisajele sunt frumoase, padurea e ca o jungla inalta si salbatica…

/PenteleuPloaie/dsc_8610.jpg

Am gasit si un alt observator de vanatoare, mai micut dar inca in stare buna.

Apoi s-a intamplat cum banuiam, dupa o ultima coborare abrupta (pe ultima portiune abia reuseam sa stau in picioare) am iesit intr-o mica poteca marcata de panglici de motocros, langa un parau de apa caruia profit pentru a sorbi doua guri. E o zona invadata acum de vegetatie, o zona pustie, departe de trasee marcate sau umblate – o zona… ca multe altele din muntii Buzaului.

/PenteleuPloaie/dsc_8617.jpg

Eram intr-o valcea intunecoasa si seara se apropia (era trecut de ora 17) – trebuia sa iau o decizie rapid. Sa cobor ca si data trecuta spre Basca Mica si spre sat, ceea ce insemna sa renunt, sa ma dau batut… sau sa incerc sa urc iar spre Piciorul Caprei, pe potecuta aceea firava.

Eram deja obosit dar decizia am luat-o rapid, cumva fara sa-mi dau timp sa mai comentez. Am inceput sa urc, gandindu-ma ca as putea sa petrec noaptea la cantonul forestier de sub Piciorul Caprei – il stiam de data trecuta. Ma gandeam ca as putea gasi si oameni acolo, ar fi fost placut, dar pana sa ajung acolo trebuia sa urc tot ce coborasem si chiar mai mult.

Am pierdut insa imediat poteca. M-am si mirat cat de usor a disparut din cauza vegetatiei abundente. Fara poteca nu pot decat sa urc la nimereala, uneori abrupt – foarte obositor, alteori pe cate-o mini-culme mai lina… dar ceea ce-mi iese cel mai mult in evidenta in aceasta zona sunt urmele de gheare de urs aflate pe o multime de copaci.

/PenteleuPloaie/dsc_8621.jpg

E teritoriu de urs, e limpede, iar stancile verzi din zona par sa ascunda o multime de barloguri de animale. Mi-e si teama sa calc pe ele pentru a nu trezi ursul care doarme. Poteca pe care o stiam nu era pe aici cu siguranta – sunt multe vai si culmi impadurite. E usor sa te ratacesti.

Nu aveam niciun chef sa dau de vreun animal pe-acolo, avand in vedere si cat eram de obosit si debusolat din cauza ca pierdusem complet traseul. Dar am urcat mai departe, vorbind singur vorbe fara inteles, fortate cumva sa iasa pe gura atunci cand oricum trebuia sa expir. Nu mai aveam forta sa vorbesc, asta si pentru ca urcam, cred, destul de repede – lucru destul de epuizant.

/PenteleuPloaie/dsc_8622.jpg

Incerc sa fac abstractie de crengile de brad si acele lor, de pietrele care mi se misca sub picioare sau frunzele umede pe care alunec. Urcusul e mai lung decat credeam si oricum mi-e clar ca nu voi nimeri direct pe partea cu Piciorul Caprei – ci undeva mai spre stanga, adica mai in directia din care am venit. Poate m-am gandit cum ar fi sa ma prinda noaptea in padure, dar gandul nu a insistat in mintea mea prea mult – acest lucru il voi face cu siguranta in mod voit alta data.

Am iesit la un moment dat intr-o culme, dar m-am bucurat prea repede. Un mic loc fara copaci imi permite sa vad o alta culme dincolo de o vale si ma gandesc ca acolo trebuie sa ajung. Prea putin spatiu liber pentru a-ti face o idee, dar pentru mine a contat si asta – desi cat de multe poti spune despre traseu cand vezi doar asta:

/PenteleuPloaie/dsc_8625.jpg

Sub  mine padurea pare de netrecut si valea pare plina de ursi, dar trebuie sa ajung dincolo. Si acest loc a fost deosebit, am avut parte de niste senzatii intense acolo, sa ma vad atat de pierdut in mijlocul salbaticiei – pe care de altfel o ador. Cat de usor mi-ar fi fost sa intru in panica, vazand ca nu sunt unde trebuie si ca seara e aproape, gandind ca nu voi mai ajunge intr-un loc cat de cat sigur pentru a petrece noaptea. Gandul mi-a trecut prin minte, dar rapid, fara sa stea prea mult acolo. E atat de important sa iei decizii, sa te misti, sa nu te dai batut – nici macar cu gandul! Asa ca imi fac curaj sa merg mai departe si dupa o coborare mica si abrupta spre desisul padurii am parte de o surpriza placuta: o mica poteca ce merge pe curba de nivel in directia care-mi trebuie. O urmez si nesperat de repede vad razele soarelui in varful culmii unde voiam sa ajung.

/PenteleuPloaie/dsc_8627.jpg

Am ajuns incredibil de bine, chiar langa un varf golas incredibil de frumos – singurul de fapt de genul asta de care am avut parte. L-am urcat rapid si m-am oprit sa privesc in jur, intelegand astfel unde ma aflu, ce am de facut dar si tot ce am gresit mai devreme. Am urcat cam o ora si jumatate de la potecuta din vale, cea de langa parau, era deja ora 18.30. Ce bine ca vara zilele sunt mai lungi…

Varful golas este cel de care spuneam mai sus, unde s-ar fi ajuns rapid daca din poteca principala as fi facut stanga acolo unde trebuia. Eu am mers prea mult inainte pana sa fac stanga (cu verde) si am facut stanga prea tarziu, am coborat in vale, am facut iar stanga si tot stanga si am ajuns aici… De fapt trebuia facut stanga mult mai devreme, dar culmea era greu de gasit (cu rosu).

/PenteleuPloaie/dsc_8634.jpg

Acum insa vad Piciorul Caprei si culmea pe care trebuie sa o urmez…

/PenteleuPloaie/dsc_8637.jpg

Dar si crestele scunde ale masivului Ivanetu.

/PenteleuPloaie/dsc_8640.jpg

Penteleul s-ar vedea si el frumos de aici, dar acum e acoperit de nori. Vad insa cateva raze frumoase deasupra vaii Viforata.

/PenteleuPloaie/dsc_8643.jpg

Dupa putina odihna si poate ceva de mancare (nu mancasem aproape nimic toata ziua), merg mai departe spre nord.

De la acest varfulet trebuie coborat inapoi in padure, poteca e destul de evidenta acolo. Eu am mers insa prin poiana mai spre nord si am ajuns pe un alt mic varfulet golas, dar de unde a trebuit sa ma intorc putin. Acolo insa am avut parte de o alta bucurie, fenomenul Gloria in padure!

/PenteleuPloaie/dsc_8646.jpg

Am stiut ca-l voi vedea pentru ca am vazut norul cum se plimba prin padure iar soarele lumina din spatele meu spre el. A fost de ajuns sa ma asez in pozitia potrivita.

De acum merg pe curba de nivel spre nord apoi cobor urmand poteca pana intr-o sa aflata inainte de varful Piciorul Caprei. De la varful golas pana aici am facut circa 20 de minute. Sunt ca si ajuns, de aici incep sa apara si vechi marcaje, triunghi rosu si albastru – cam sterse. Triunghiul albastru va fi insa din ce in ce mai bun de aici si pana la varful Penteleu.

Un ultim urcus si in valea din dreapta vad printre copaci acoperisul salvator. Cobor dar nu e nimeni acolo. Usa e incuiata, asa cum stiam.

/PenteleuPloaie/dsc_8651.jpg

Am vrut sa fortez lacatul, cu gand sa las inauntru un bilet si niste bani pentru a putea fi inlocuit. Dar nu am reusit si nu am insistat, desi nu mi-ar fi stricat siguranta si caldurica din interior. Am gasit insa o scara cu ajutorul careia am urcat la usita de la pod. Din fericire era deschisa iar podul putea fi folosit pentru adapost de urgenta – era spatios si destul de curat, chiar daca mirosea putin a benzina de la niste sticle de diluant.

/PenteleuPloaie/dsc_8652.jpg

N-am stat mult pe ganduri, am inceput sa iau din scandurile gasite acolo si le-am asezat una langa alta pentru a forma un prici peste barnele groase transversale. Am pus izoprenul si folia de supravietuire peste el – ca sa protejeze de praf sacul de dormit. Sacul era cred la a doua utilizare, proaspat achizitionat – un Trimm Impact pe care am dat 160 de lei. Ma chinuiam prea mult sa car vara un sac de 1,8 kg (sac de 3 sezoane), asa ca mi-am luat un sac de vara de 1 kg, care pe deasupra ocupa si foarte putin loc in rucsac. Confort pana la +4 grade, extrem pe la -9 grade (desi limita extrema nu mai are relevanta pentru mine, ci doar cea de confort: e de preferat sa nu folosesti sacul la temperaturi mai scazute decat cea de confort – pt ca nu e deloc confortabil – si nu doar ca ti-e frig, dar nu poti nici sa dormi).

Dupa ce am schimbat hainele ude si le-am insirat peste tot prin pod (desi greu am gasit locuri de care sa le agat), m-am pus pe „gatit”. Orez cu legume gata preparat – necesita doar 2 minute de incalzire.

/PenteleuPloaie/dsc_8654.jpg

O ciocolata calda binefecatoare si apoi, pentru ca se facuse deja ora 21 si nu mai aveam de gand sa ies, m-am bagat in sacul de dormit. Aaaah, ce placere sa-ti intinzi corpul intr-un loc uscat si caldut, sa-ti relaxezi muschii dupa o zi lunga, plina – atat de efort cat si de emotii… ador sentimentul acela de multumire pe care-l ai cand te intinzi in sacul de dormit, mai ales ca aici nu-mi faceam nicio grija in privinta animalelor salbatice.

/PenteleuPloaie/dsc_8666.jpg

Peste noapte a fost racoare, dar ghemuit in pozitia potrivita si cu gluga stransa la maxim am putut sa dorm bine, fara sa-mi fie frig. Un lucru interesant pe care l-am observat peste noapte a fost acela ca afara era extrem de liniste. Nu mai ploua, nu se auzea nici vantul, nicio pasare, nimic. Linistea unei paduri adormite ca si mine m-a inconjurat subit de cum am stins frontala…

Somn usor…

Ziua 2, 3 iulie 2011.

Dimineata, prima raza de lumina a schimbat totul. Padurea a prins viata, o multime de pasari au inceput sa se auda in jur, trezite ca prin minune – de parca ar avea pleoapele super sensibile la lumina – si asta le trezeste.

Imediat a inceput si ploaia, „ca o turma de gazele pe acoperis”. Am mai stat in sac pana pe la 8, apoi am aruncat o scurta privire afara…

/PenteleuPloaie/dsc_8670.jpg

Ploua tare si asta nu ma indemna deloc sa plec mai departe. Nici nu mi-ar fi fost usor: daca plecam pe ploaie, automat as fi udat imediat hainele uscate pe care le-as fi luat pe mine – si pe urma as fi ramas fara haine uscate. Asa ca logic era sa folosesc hainele deja umede din ziua precedenta, pentru a pastra uscat un rand de haine. O bucurie sa pui pe tine haine ude intr-o dimineata racoroasa – asa ca am hotarat sa mai astept in sacul de dormit macar o ora, poate se opreste.

Nu s-a oprit. M-am simtit cumva prizonier de buna voie in acel pod timp de 4 ore. Abia la ora 12 am plecat, cand inca ploua. Dar au fost 4 ore tare interesante, de ascultat ploaia si propriile ganduri stand in sacul de dormit (un loc tare placut, asa cum spuneam).

Ma mai intrebam si eu uneori: „oare acum stau si gandesc sau doar stau?” uneori mi se parea ca pierd timpul, ca statul pe loc e inutil, dar alteori simteam ca e o metoda foarte buna de relaxare – fiind de fapt o altfel de calatorie pe care in absenta miscarii corpului, mintea o putea face cu si mai multe aripi.

/PenteleuPloaie/dsc_8679.jpg

Am decis sa incerc sa gasesc Lacul Negru, un laculet ascuns undeva mai jos, spre est, in padure. Nu era chiar pe poteca ce cobora de la canton, ci undeva mai spre stanga – dar am gresit de la inceput culmea si am renuntat la idee. Acum mi se pare putin stupid, eram foarte aproape de culmea corecta – trebuia doar sa urc putin spre ea. Poate l-as fi gasit, ar fi fost dragut, nu multa lume il cunoaste.

Am urmat insa poteca si padurea spre valea Bascai Mici. Poteca s-a transformat curand intr-un drumulet frumos si ploaia s-a mai potolit odata ce altitudinea a scazut si am iesit astfel din nor. Pe margine zaresc o scara sprijinita de un copac, dar in varful lui nu vad pe nimeni si nici eu n-am chef sa ma urc…

/PenteleuPloaie/dsc_8684.jpg

Cobor tot mai mult, trec pe langa un canton ramas ruina si invadat de vegetatie…

/PenteleuPloaie/dsc_8686.jpg

Drumul devine extrem de noroios si ploaia reincepe. In sens invers ar fi greu de nimerit drumuletul corect – sunt multe intersectii de forestiere care urca. Aparatul e ud ca si alte dati, dar rezista surprinzator de bine. Nu degeaba e Nikon D90, manca-l-ar tata pe el de piatra de moara minunata! :))

/PenteleuPloaie/dsc_8697.jpg

Dupa circa o ora si un sfert de coborat am ajuns la drumul de langa Basca Mica – si spre fericirea mea, drumul este pe partea dinspre mine si nu dincolo de rau – altfel, in absenta unui pod, mi-ar fi fost foarte greu sa traversez acel rau furios.

Am gasit un om langa o baraca muncitoreasca pe care l-am intrebat cate ceva si am pornit spre sud pe drum, hotarand ca excursia m-a facut sa ma simt suficient de multumit ca sa pot lasa pentru alta data masivul Ivanetu.

Ajuns in Vadu Oii am gasit o ocazie care m-a dus gratuit pana in Buzau – chiar daca in Varlaam am stat vreo 30 de minute pana familia cu masina a rezolvat niste treburi in zona. Am avut astfel timp sa vorbesc cu doi localnici mai in varsta, despre muntii din zona, viata de-aici si alte lucruri. Putin amuzant a fost cand am realizat ca unul dintre ei chiar auzise de mine – fiind tatal femeii care ma gazduise o noapte in noiembrie, cand coborasem de la varful Penteleu.

Foarte dragut ca acum la plecare a iesit si soarele peste culmile verzi pe unde umblasem…

/PenteleuPloaie/dsc_8726.jpg

In Buzau, soferul autocarului de Bucuresti s-a uitat cam ciudat la mine si m-a pus sa ma curat de noroi ca sa ma lase sa ma urc. M-a intrebat in acelasi timp, destul de sigur de raspuns, daca am venit de la vulcanii noroiosi. I-am spus ca am fost… pe-acolo prin zona. Si ca voi avea grija sa nu murdaresc covorasele persane.

Muntii Buzaului, desi nu depasesc in altitudine 1800 de metri, au alte atractii naturale care pentru mine inseamna mult mai mult decat inaltimea. Eu iubesc sentimentul de a te afla in mijlocul naturii – o natura cat mai putin atinsa de oameni, o natura unde poti fi doar tu cu ea – sau doar tu cu gandurile tale. Fara sa privesti in jur si sa vezi case, sosele, drumuri, zone defrisate etc. Sa privesti in jur, in parti dar si in sus sau in jos si sa fii inconjurat de ea! De salbaticie. Un sentiment curat de libertate, o libertate care, desi nu e usor de obtinut, exista!

Ioan Stoenică, octombrie 2011, despre excursia in Penteleu din iulie 2011.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Ploua infernal si eu colindam… prin padureeeee. Singur in Penteleu.

  1. Otto Hauck zice:

    Nice story, telling us that nature can be visited with great joy even in wet and cold conditions.Such a journey is more about one’s internal thoughts influenced by confrontation with natural forces, than about admiring great views of the surroundings, which is usually an easy thing to do. Nevertheless, you saw cratches on trees, made by brown bear; took a picture of Gloria and lot more; and it made your day. And meanwhile you prepared yourself for an excursion sometimes in the future. Good job, man! ;-D

    Apreciază

  2. seedone zice:

    Mi-a placut tot, dar senzatiile tale in contact cu ploaia si cele de la sfarsitul zilei mi-au ramas cel mai bine in minte. Ce frumos sa poti privi ploaia ca pe o purificare, ca pe-un mijloc de-a te curati de tot ce-ai adunat si e de prisos! A, da…mai era ceva. Calatoria mintii, fara ajutorul corpului. Uneori (doar uneori) e una mult mai greu de dus la bun sfarsit. Nici nu ne dam seama cat ne ajuta corpul sa ajungem la noi. Ba poate ca tu iti dai seama, dovada toate cele de mai sus.

    Apreciază

  3. andrei badea zice:

    Verdele ud, de după ploaie, a ieșit superb în fotografii, mai să zic că ai folosit niscai trucuri de expuneri multiple. Felicitări! 🙂

    Apreciază

  4. AdyCryss zice:

    salut,
    tinere esti de nota 20+ stiu ce inseamna aceasta stare o simt mereu decite ori privesc spre munte sunt buzoian si regret ca nu am putut face m-ai mult, motive sunt destule traim intr-o lume nebuna din pacate am pierdut un pic din star in 90 . asta e .
    Poze sunt f bune ai si cu ce asa este muntii buzaului iti ofera o salbaticie aparte inca odata bravo si sa o tii tot asa .

    Apreciază

  5. Ana zice:

    Ioan,
    De ieri de cand ti-am descoperit blog-ul…am inceput sa ma plimb pe cararile tale .
    ” Fenomenul Gloria” e minunat…modul in care-ti impartasesti gandurile ma face sa-mi fie si mai dor de munte…
    Si ok, daca te intalnesti cu salamandre(insarcinate sau nu…:) ) e ok, dar ce faci daca apare Mos Martin in zona,ih? 🙂
    Sa ai pas intins…sau nu(?- ma gandesc la viperele cu corn din alte zone…)!

    Apreciază

  6. Renutzu zice:

    Mi-a fost tare greu sa ma concentrez la citit din cauza pozelor! Verdele ala crud si plouat si….atat de Dumnezeiesc mi-a luat mintile! Excelenta descriere! Te admir ca n-ai renuntat din cauza ploii. Eu ma stiu deloc prietenoasa cand e vorba de ploaie la munte. Disconfortul nu e de neglijat, iar tu ai dat dovada de multa tarie si multumire de sine. De apreciat. M-am identificat cu momentul temator din prima zi cand vorbeai numai sa alungi teama de ursache 🙂 Eu si cu Zen alaturi simteam ca-mi tremura gladiolele cand dadeam de astfel de unghere si-mi tot imaginam cum ma trezesc cu ursu-n carca :))
    Foarte frumos jurnal, si iar…pozele…ah! superbe Ioan!

    Apreciază

  7. admin zice:

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

    Apreciază

  8. ilinca zice:

    Unul dintre primele tale jurnale citite de mine. Incarcat cu dor de salbaticie. Si de paduri cu ploaie. Imaginea aia cu ploaia ca botez e… nici nu stiu cum s-o descriu, e ceva ce ma proiecteaza instantaneu in interior, spre o traire (re)cunoscuta, pe de o parte, si spre amintirea ei fizica, pe de alta parte…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s