Singur pe acoperișul României

Desi imi plac tare mult muntii mai putin inalti, cu padurile si salbaticia lor, incepusem sa simt in ultima vreme un dor de inaltime, de abrupt, de un alt fel de spectacol. Excursiile din Bodoc sau Persani mi-au aratat zone mai putin cunoscute dar tare frumoase, insa glumele de genul ”ai grija sa nu cazi de pe creasta Bodocului” au starnit in mine mai mult decat hohote de ras. Asa ca, la sfarsit de toamna, cand natura e mai mohorata si padurile lipsite de culori, am hotarat ca e timpul pentru niste munti mai inalti. Si daca tot voiam ceva inalt, apoi destul de rapid a aparut si ideea de ”cel mai inalt”. Daca tot urc, sa o fac cum trebuie!

Desi am cochetat cateva saptamani cu gandul de a urca pe Moldoveanu pana sa inceapa iarna, abia joi, 17 noiembrie, am simtit imboldul necesar. Trebuie ca a fost destul de puternic, daca fara prea multe planuri, fara pregatiri speciale, a doua zi dimineata eram in cel mai matinal tren care pleca spre Brasov. Nu stiam daca voi ajunge suficient de devreme in Victoria ca sa am timp sa ajung pe creasta, dar nu conta. Important era sa pornesc la drum. Asta e de fapt cel mai greu pas de facut. Daca reusesti sa-l faci pe acesta, daca reusesti sa ajungi in acel tren, pe urma solutiile vor fi mai usor de gasit in continuare. Prin ”tren” nu ma refer doar la acela care merge pe sine, e vorba sa iei atitudine, sa iei niste decizii, sa faci ceva pentru a te apropia de ceea ce-ti doresti (asta include si anumite pregatiri, mai ales cand e vorba de mersul pe munte).

Din Brasov am luat un personal pana in Fagaras, apoi am mers vreo 3 km pana la drumul national, unde am gasit rapid o ocazie. Am ajuns astfel in Ucea de Jos, de unde am pornit pe soseaua invaluita in ceata spre Victoria. La scurt timp m-a luat o alta ocazie si astfel am ajuns la marginea orasului, scutind circa 7 km de batut asfaltul.

Am mai mers putin pana in zona industriala – de unde incep si traseele turistice, unde m-am oprit si am sunat la salvamont pentru a stabili pe ce parte sa apuc. Eu voiam sa urc direct pe valea Vistei Mari, sa dorm la refugiul din creasta, a doua zi sa urc la varf si sa si cobor. Cei de la salvamont mi-au recomandat insa varianta pe la cabana Turnuri, pentru ca partea superioara e mai putin abrupta si zapada pune mai putine probleme. Am ales aceasta varianta si pentru ca era destul de tarziu (aproape ora 11 – deci doar vreo 6 ore de lumina ramase) si n-as fi vrut sa ma prinda noaptea pe o vale pustie precum Valea Vistei – chiar daca aveam cortul cu mine.

Oricum nu mai fusesem niciodata pe niciunul din trasee – le analizasem doar pe harta si pe imaginile din satelit. Nu strica daca vedeam si zona Podragu cu aceasta ocazie, chiar daca scopul meu era in primul rand sa ajung la varf. Oricum ambele variante presupun vreo 10 km de drum forestier pana la poalele muntelui…

Am avut insa noroc si am mai scutit vreo 2-3 km cu o alta masina, asa ca am inceput efectiv sa merg de la indicatorul care anunta ca se fac 5 ore pana la Turnuri si 7 pana la Podragu. Era ora 11.10.

Am trecut de ultimele case si am inceput sa intru in racoarea vaii. Pe-aici padurea inca e putin colorata, iar soarele reuseste sa risipeasca in mod placut ceața dintre copaci.

M-am bucurat cand, dupa doar 30 de minute de mers rapid am ajuns la indicatorul care anunta 4 ore pana la Turnuri – adica am facut o ora in doar 30 de minute. Atunci am inceput sa fac calcule si sa sper ca as putea urca pana la Podragu pe lumina – ceea ce ar fi fost un mare castig, sa fiu mai aproape de  creasta a doua zi.

Am scos windstopperul de pe mine, am schimbat tricoul ud cu bluza x-bionic si am bagat viteza pe forestierul inghetat. La capatul lui, locul de unde poteca incepe efectiv sa urce, am ajuns dupa circa o ora si 20 de minute de mers si simtindu-ma chiar foarte bine. Era atat un bine fizic, corpul isi intrase in ritm, dar era si binele acela extrem de placut dat de gandul ca ”i am doing it!” (chiar fac ce mi-am dorit!)

De-acum incepe insa greul, urcusul e destul de obositor la inceput – pana cand poteca reintra pe curba de nivel. Sunt insa portiuni frumoase, line, in care poteca e marginita de stanci si de vai abrupte.

Surse de apa exista, chiar daca gheata se lupta sa puna stapanire pe ele – asa ca momentan nu car prea multa apa in sticla.

Bagajul a avut sub 12 kg, cu tot cu cortul cel mic (1kg), cuie de iarna si coltari. Am luat mancare putina, dar pentru doua zile trebuia sa fie de ajuns – cam la limita ce-i drept, dar am mers pe ideea unui rucsac cat mai usor.  Am avut doar o conserva, doua supe rolton si un sandvis mare luat din gara. Plus ceva biscuiti, vreo doua mere si batoane de cereale. Am renuntat si la hainele de schimb si la pelerina de ploaie (stiam ca vremea va fi buna) si la trusa medicala (desi nu strica sa ai trusa la tine!), ba chiar si butelia de la primus era aproape goala si nici craticioara n-am mai carat – doar o canita de aluminiu. Asa ca de rucsac nu ma plang, m-am impacat bine cu el si de data asta – desi data viitoare va trebui sa ma gandesc mai bine daca sa car si cortul cu mine sau nu.

Asteptam cu nerabdare indicatorul care sa spuna ca mai sunt 15 minute pana la cabana – mersesem foarte repede, aveam impresia ca trebuie sa fiu foarte aproape. Din pacate traseul e foarte lung, asa ca efortul facut pare in zadar cand zaresc indicatorul care anunta 1,5 ore pana la cabana Turnuri si 4,5 ore pana la Podragu. Mi s-a parut ciudat ca distanta intre cele doua cabane era notata aici ca fiind de 3 ore, desi jos la sosea distanta era de doar 2 ore. Cu aceste estimari nu as fi ajuns la Podragu pe lumina.

Urmeaza un nou urcus pe care-l simt in tot corpul, mersul rapid costa mult confort – dar in 50 de minute sunt la cabana Turnuri – ora 14.10 (3 ore in total!).

Am aproape 3 ore de lumina pentru a ajunge la Podragu, ceea ce e mai bine decat speram! M-am minunat si eu de cat de repede am mers, probabil a contat ca in ultima vreme am tot mers in munti mai putin inalti – dar a fost si gandul ca trebuie sa ajung la Podragu – si eram presat de timp.

La cabana beau negresit un ceai cald, deshidratarea incepe sa se simta si pe frigul asta nu prea-ti vine sa bei apa rece – desi am profitat pe drum de fiecare suvoi de apa semi-inghetat. Vorbesc putin cu cabanierul – care-mi trece numele in condica. Avand in vedere ca plec singur spre Moldoveanu, macar sa se stie ca am trecut pe-aici. Umplu sticla cu 2 litri de apa (pe creasta nu e apa) si pornesc mai departe.

20 de minute de repaos la caldurica m-au scos putin din ritm, asa ca primele 2 minute am tremurat din tot corpul – pana cand efortul urcusului a reusit sa produca suficienta caldura incat sa nu trebuiasca sa apelez la vesta de puf. Bluza si pantalonii x-bionic si-au facut insa treaba de minune in aceasta excursie – desi daca mergi imbracat doar cu bluza de corp cand sunt sub zero grade, atunci nu prea-ti mai vine sa faci pauze… poate si din acest motiv mergeam mai repede, ca-n mers mi-era chiar bine.

De-acum am iesit la golul alpin, zapada este mai multa dar nu pune probleme. Sunt deja urme facute, ceea ce face poteca mai usor de urmarit dar si mersul mai lejer – desi numai lejer nu ma simteam eu pe-acolo.

Cat de  important e sa ai un psihic puternic, sa te faca sa mergi mai departe atunci cand corpul pare sa nu mai poata. Trebuie avut insa grija, e o diferenta intre cele doua limite: aceea pe care mintea ti-o pune, desi corpul ar mai putea (cea mai des intalnita) si aceea pe care corpul ti-o pune pentru ca intr-adevar nu mai poate. Daca il fortezi in aceasta situatie poti avea probleme. Important de retinut insa ca orice limita poate fi depasita, dar metodele sunt diferite si trebuie alese cu cap.

Desi nu simt deloc ca am venit pe-aici in plimbare, nu uit sa arunc cate-o privire obosita in jurul meu sau sa scrijelesc in zapada un E1 si o sagetuta cu directia de mers. Nu stiu de ce, probabil pentru a-mi lua gandul de la efort si a-l directiona spre altceva.

In sus se vede marginea caldarii glaciare unde trebuie sa ajung…

Iar valea se deschide tot mai larga si mai lunga in urma mea…

Am ajuns la Podragu dupa o ora si 20 de minute, un timp foarte… epuizant – avand in vedere ca traseul se parcurge in 2-3 ore in mod normal (conform indicatorului si cabanierului). Cred ca mi-era  dor sa merg singur, sa trag de mine in acest fel – lucru pe care nu-l prea fac atunci cand mai sunt cu cineva – si pana si altii au remarcat ca nu mai fusesem singur de ceva vreme.

In spatele cabanei se vede saua Podragu, unde voi ajunge dimineata. Ma bucur sa constat ca nu e deloc departe.

Cabana este inchisa pe timp de iarna si stiam asta. Dar exista o anexa cu cateva priciuri ce poate fi folosita pe post de refugiu – asa ca acolo imi instalez si eu sacul de dormit – in care abia astept sa intru ca sa ma-ncalzesc.

Crestele stancoase din jur sunt pudrate cu alb si ultimele raze de soare cad pe varful Tărâța – aflat deasupra lacului Podragu. Lacul este inghetat si acoperit in mare parte de zapada.

Conditiile de fotografiat pot fi considerate dificile din cauza zapezii – aceasta poate insela aparatul, facandu-l sa scoata imaginile mult mai albastre decat sunt in realitate. Cu balansul de alb setat pe ”auto”, zapada iese chiar foarte albastra. Un pic mai normal arata pe setarea ”noros” (cloudy), dar cel mai bine e daca poti sa reglezi manual temperatura luminii. Eu am folosit o temperatura de circa 7000 grade kelvin, dar asta depinde de la o scena la alta. O temperatura mai mare face pozele mai ”calde”, una mai scazuta  le face mai reci – mai albastre.

Frigul si foamea nu m-au lasat sa stau prea mult pe-afara, asa ca am intrat in anexa pentru pauza bine meritata.

Dupa ce s-a intunecat am iesit putin sa ma joc cu aparatul foto, dar in lipsa de trepied mi-a fost mai greu sa fac asta. Plus ca-mi inghetau mainile pe aparat. Imi place insa una din imagini: am pus aparatul pe o piatra, self-timer 20 secunde – in care am fugit langa cabana, apoi in cateva din cele 30 de secunde cat aparatul a facut poza am luminat cabana cu frontala. Sa tot stai sa te uiti la un astfel de cer instelat, dar nu pe frigul asta. Noapte buna!

Ah, dar ce noapte buna? Peste noapte a trebuit sa tin sticla de apa si butelia de gaz in sacul de dormit, ca sa le pot folosi a doua zi (au fost cred -10 grade peste noapte) – si cred ca din cauza lor n-am reusit sa ma incalzesc eu prea bine – mai mult imi tineau ele mie rece decat eu lor cald. Si eram cu sacul de iarna, limita de confort ar trebui sa fie pe la -15 teoretic. In plus,  pe sub priciuri tot fosnea un șoricel enervant. A fost frig, dar cum noaptea e foarte lunga iarna, am reusit pana la urma sa ma odihnesc pentru a fi in forma a doua zi.

Ziua 2 – sambata, 19 noiembrie 2011. Deasupra Romaniei.

Am iesit cu greu din sacul de dormit pe la ora 6.30. Asta dupa ce mi-am facut o ciocolata calda stand in sac, pe care am combinat-o cu niste biscuiti Belvita ca sa nu plec la drum cu burta goala.

Din fericire cabana e destul de sus (2136m) iar saua Podragu, unde se iese in traseul de creasta, e la 2307m, asa ca am sub 200 de metri diferenta de nivel de urcat – destul de putin. Pana la Vistea-Moldoveanu indicatorul aproximeaza ca s-ar face 3-4 ore de la cabana.

Iesirea in creasta e abrupta si acoperita de zapada, dar nu e gheata deloc, chiar daca suntem pe fata nordica a muntelui si e dimineata.

 Asa ca in 40 de minute reusesc sa-mi incalzesc manutele la soarele ce bate pe fata sudica a Fagarasului, in saua Podragu.

Mare multumire sa fi ajuns pana aici, avand in vedere ca nu traseul de creasta ar fi putut sa-mi puna probleme, ci iesirea din caldarea glaciara. Asa ca de acum ar trebui sa merg fluierand pana la Moldoveanu, bucurandu-ma de vremea frumoasa si de peisajele din jur! Simteam ca greul a trecut de-acum.

Cat m-am oprit sa mananc am admirat si o turma de vreo 25 de capre negre – care iarna chiar sunt negre – probabil pentru a atrage mai bine caldura de la soare. Nu le pasa cred prea mult de camuflaj pentru ca oricum niciun pradator nu le-ar putea prinde chiar de le-ar vedea.

A fost prima oara cand le-am auzit semnalul de alarma – un fel de suierat/fluierat pe care il face prima capra care zareste pericolul (adica pe mine in cazul asta). Am intalnit mai multe turme pe creasta si de fiecare data am auzit acel suierat – dupa care toate ridicau privirea si eventual o luau la fuga spre zone mai stancoase si prapastioase. Pe unele insa le-a dat de gol chiar acel suierat – daca nu-l faceau nu le-as fi vazut.

Inca nu stiam daca dupa ce voi ajunge la Moldoveanu voi cobori spre Victoria sau voi ramane la refugiu pe creasta. Dar primul varf care mi-a iesit in cale, varful Tărâța (2414m), m-a facut  sa vreau sa-l urc – eram nerabdator sa am o priveliste de ansamblu asupra crestei Fagarasului.

Spre vest se vad varfurile Podragu, Arpasul Mare si varful Mircii…

Spre est vad acoperisul Romaniei, varfurile Vistea-Moldoveanu…

Spre sud…

Si spre nord-est…

Cu tot cu urcatul pe acest varf dar si pauza din saua Podragu am ”pierdut” cam o ora. Asa ca e cazul sa plec mai departe.

Traseul de creasta este marcat cu banda rosie si il urmez mai intai pana in zona varfului Podu Giurgiului. Sunt cateva varfuri de ocolit pana sa ajung la destinatie iar poteca urca si coboara de mai multe ori – dar diferentele de nivel nu sunt prea mari.

Urmeaza o coborare pana in saua Ucea Mare, unde varful Corabia pare sa arate de unde-i vine denumirea.

Ceea ce m-a surprins insa cel mai mult pe poteca de creasta a fost faptul ca in zapada, pe langa urmele de capre negre am gasit si urme de urs! Adica la peste 2000 de metri altitudine. Am tras concluzia ca ursii folosesc poteca de creasta pentru a traversa dintr-o vale in alta, aceasta fiind cea mai usoara cale – peretii ce despart vaile raurilor pot fi foarte abrupti.

Asa ca alte variante ar fi presupus ca ursii sa fie asigurati in coarda si sa poarte ham, dar de unde sa faca ei rost de coarda?

M-am gandit putin si la varianta ca ursii ar urca in creasta ca sa prinda capre negre, dar mi-am dat seama destul de rapid ca n-ar avea nicio sansa sa le prinda in zona atat de deschisa – caprele ar simti un urs foarte repede si ar disparea si mai repede in vreo zona abrupta si inaccesibila oricarui pradator. Exista insa un filmulet pe youtube cu o pasare rapitoare care prinde un pui de capra neagra (destul de mare), il ia in gheare si fuge cu el – dar la noi nu cred ca sunt pasari chiar atat de mari.

Mai urc putin apoi merg pe curba de nivel pe sub varful Ucișoara pana ies in saua Orzăneaua, zona de unde vad pentru prima oara si valea Vistei Mari – pe unde as fi vrut sa cobor.

Acum insa trebuie sa ma concentrez pe urcusul final si cel mai dificil, acela pana pe Vistea Mare. De la distanta el parea acoperit de zapada si foarte abrupt, dar de aproape… tot asa pare.

M-am gandit ca voi folosi coltarii, dar zapada nu e chiar asa mare si oricum nu este inghetata sau intarita. Asa ca merg pe urmele deja facute de… ursi. Ursi alpinisti in Fagaras, e clar – erau urme si pe Vistea Mare!

Urcusul este intr-adevar epuizant iar zapada ce acopera stancile alunecoase face traseul mult mai dificil. Cel mai usor era chiar pe muchie, pe unde urcase si ursul, desi marcajele nu merg chiar pe-acolo (stie el ce stie!).

Mi-au trebuit circa 30 de minute pentru acest urcus – cu tot cu pauzele pentru poze (scuze bune ca sa te mai odihnesti un pic). E o diferenta de nivel de circa 200 de metri, asa ca nu-i de mirare ca am facut asa mult. De la cabana Podragu pana pe Vistea Mare am facut circa 3 ore si jumatate cu tot cu pauze. (Mentionez timpii ca fapt divers, mai mult pentru mine – ei nu sunt relevanti in caz ca vreti sa va planuiti o excursie in zona: fiecare are ritmul sau, va recomand sa folositi pentru estimari timpii din descrierile oficiale ale traseelor si de pe sagetile indicatoare de pe traseu).

Dar timpul nu mai conteaza cand ajungi pe varf si privesti in jur…

Spre est, partea de creasta pe care nu am vazut-o pana acum…

Si spre vest, de unde am venit – se vad atat de clar varfurile, iar in departare se zaresc si muntii Parang!

Si, desi sunt pentru a 3-a oara pe acest varf, vad pentru prima oara atat de aproape si de senin varful Moldoveanu! Datile trecute am prins ceata si nu am vazut nimic nici de-aici nici de pe Moldoveanu, asa ca bucuria de acum include si o oarecare bucurie restanta de atunci.

Pana la Moldoveanu se fac circa 15 minute. Traseul coboara mai intai in Spintecatura Moldoveanului, apoi urca pe stanci pana la varf. E nevoie de ajutorul mainilor pe anumite pasaje de catarare, dar in conditii bune nu ar trebui sa fie probleme.

Si iata-ma pe cel mai inalt varf din Romania, la 2544 metri altitudine. In ce parte sa privesti mai intai? Nu conteaza!

Folosind un obiectiv cu zoom mai mare (55-200mm) reusesc sa recunosc o multime de munti din afara granitelor Fagarasului: Vrancei, Penteleu, Ciucas, Bucegi, Iezer-Papusa, Cozia, Buila-Vanturarita, Capatanii, Parang, chiar si Cindrelul se vedea undeva in dreapta de Negoiu (pe unii munti i-am recunoscut abia acasa cand am analizat imaginile mai atent). Se mai vedeau si altii dar pe care nu i-am prea recunoscut (gen Hasmas, Harghitei etc).

Mult mai multe poze gasiti in albumul de pe picasa.

Am stat pe varf cam 40 de minute, dupa care m-am intors pe Vistea Mare. Era ora 12.15. Aveam timp sa cobor spre Victoria si sa plec spre casa, dar… m-am gandit ca as ajunge in oras pe seara si mi-ar fi greu sa mai gasesc ocazie pana la drumul national, apoi pana in Fagaras, apoi ceva pana in Brasov si inca ceva spre Breaza sau Bucuresti. Asa ca mai bine mai raman o noapte, ca sa am parte si de un apus si un rasarit pe creasta.

Am luat in calcul si varianta sa plec spre Fereastra Mare a Sambetei si sa pun cortul acolo, pentru a cobori ziua urmatoare pe la Sambata. Dar urmele de urs de pe creasta m-au facut sa renunt la dormitul in cort – si de refugiul cel nou din Fereastra Mica am aflat abia a doua zi. Asa ca am ales varianta cea mai comoda, aceea de a ramane la refugiul din Portita Vistei, adica foarte aproape de cele doua varfuri.

Am coborat la refugiu infometat si conserva de fasole cu costita n-a rezistat mai mult de-atat in rucsac. Am descoperit apoi o metoda revolutionara prin care poti reduce volumul gunoiului, astfel incat sa-l poti cara cu tine la oras, fara sa-l abandonezi pe munte! Multi nu stiu aceasta metoda incredibila, ea se poate aplica si sticlelor de plastic si altor deseuri. Poate daca ar sti-o toti oamenii, nu ai mai gasi gunoaie lasate pe munte – pentru ca ar fi mai usor sa le gasesti un locsor in rucsac pana la primul cos de gunoi de la sosea.

Chiar si asa, in refugiu era curat si atmosfera era tare placuta – cu lumina calda ce intra prin cele doua geamuri. In asteptarea apusului m-am bagat in sacul de dormit vreo 2 ore, analizand harta si uitandu-ma la pozele facute pana atunci. Afara era rece, chiar daca era soare – asa ca am profitat de timpul disponibil ca sa ma incalzesc cu adevarat.

Am hotarat sa urc tot pe Vistea Mare pentru apus si am facut pana acolo 30 de minute – dar bagajul l-am lasat la refugiu. Urcusul dinspre Portita Vistei mi s-a parut oricum mai usor, mai ales ca era mai putina zapada si nu era chiar asa… pe margine!

Pe Vistea tocmai fusesera un baiat si o fata, care acum se grabeau sa coboare pe lumina spre masina lasata in Valea Rea. Aceea este de fapt cea mai scurta varianta de a ajunge la Moldoveanu. E un drum forestier de vreo 40-50 de km, pe care daca masina ta il poate strabate pana la capat, te aduce la circa 3-5 ore de varf. Daca in schimb nu ai masina la stana de la capatul forestierului si faci prostia sa cobori pe-acolo – probabil pentru ca nu ai analizat o harta inainte – o sa ajungi sa-ti smulgi parul din cap pe forestier cand te va prinde noaptea prin padure.

Am ales sa stau pe Vistea pentru apus (si nu pe Moldoveanu) din doua motive: ca sa fac poze cu Moldoveanu in cadru si… ca sa pot sa cobor mai repede la refugiu dupa ce apune soarele, pentru ca am uitat frontala ca prostu in rucsac.

Lumina se schimba destul de repede si cu ea si culorile din jur. Asa ca am facut multe poze in ora cat am stat pe varf. O sa pun aici doar cateva, mai multe gasiti in albumul de pe Picasa.

Am avut noroc ca vantul abia adia usor, de aceea am putut sa stau fara sa inghet – chiar daca fara manusi mainile inghetau rapid pe aparat si fara sa merg simteam rece la degetele de la picioare. Se putea mult mai rau, asta e clar, dar oare se putea mai bine?

A fost un apus magnific, pe care l-am numit ”apus de gradul 3” – pentru ca l-am vazut stand pe al 3-lea cel mai inalt varf din tara. Soarele a disparut complet in cele din urma, lasand crestele invaluite in misterul negru al serii. Iata o imagine pentru cunoscatori:

De coborat am coborat super rapid, cu gandul la caldurica din sacul de dormit si la o supa calda.

M-am cam chinuit sa fierb apa, butelia nu mai avea presiune de la atata frig dar si din cauza faptului ca era aproape goala. A trebuit de fapt sa o consum si pe topit zapada, pentru ca apa nu prea mai aveam. Dar un ceai cald era necesar. Cum mancare am avut foarte putina si deja ramasesem fara, imi facea cu ochiul o cutie de pate lasata de cineva in refugiu, dar si painea ce parea inca buna – ramasa si ea de cine stie cand pe masuta. Din paine chiar am folosit o felie – pusa in supa – dar conservele le-am lasat, poate vor prinde bine cuiva aflat intr-o situatie mai dificila decat a mea (gen furtuna care sa te tina blocat in refugiu cateva zile). Imi parea rau ca nu am ce sa las si eu – am lasat doar o cutie de chibrituri ce ar putea fi utila.

Ulterior am regretat putin ca am mancat din acea paine, cand peste noapte, auzind fosnete in apropiere am aprins brusc frontala si am surprins un șoarece negru pe masa! Dar n-am patit nimic de la asta, desi am impresia ca pisicutele ma privesc mai ciudat de atunci.

Surprinzator sau nu, desi m-am aflat la altitudine mai mare decat in prima noapte, a fost mult mai cald aici decat in anexa de la Podragu. Poate si pentru ca aceea nu era la fel de bine izolata si mai sufla aerul rece prin ea. Sau poate pentru ca aici a batut soarele toata ziua, sau poate pentru ca n-am mai tinut obiecte reci in sacul de dormit. Decat telefonul si bateria aparatului foto, evident. Daca le uiti afara in frig, a doua zi s-ar putea sa nu le mai poti folosi pentru ca se descarca foarte repede de la temperatura scazuta.

Ziua 3. Duminica 20 noiembrie. Rasarit la nivel inalt.

Am reusit sa ies din refugiu inainte de prima geana de lumina, pe la 6.30. Am urcat fara bagaj pana pe varful Hartopu Ursului (2454m), locul de unde as fi avut cea mai buna vizibilitate spre Vistea-Moldoveanu – dinspre est – ca sa vad primele raze ale soarelui pe aceste doua varfuri.

Urcusul a fost greoi dar spectacolul nu s-a lasat mult asteptat odata ce-am ajuns pe varf. Au fost conditii ideale pentru un rasarit spectaculos, plin de culoare.

Incet incet soarele se ridica…

Si in cele din urma primele raze ating varfurile cele mai inalte

Dupa o ora insa soarele s-a pierdut printre norisori si lumina si-a pierdut din intensitate si din culoare, asa ca am coborat inapoi la refugiu – oricum trebuia sa cobor spre Victoria inainte sa ma apuce foamea pe creasta – nu mai aveam decat un baton de cereale ramas. Pe viitor trebuie sa pitesc in rucsac un pliculet de supa instant si o punguta de alune sau ceva…

Chiar cand ma pregateam sa plec de la refugiu au aparut la orizont trei tineri, doi baieti si o fata – asa ca i-am asteptat – e placut sa intalnesti oameni pe munte (mai ales cand unul din ei iti spune ca te stie de pe net si iti urmareste jurnalele 😀 ) Ei dormisera in refugiul din Fereastra Mare, urcau la varf apoi se intorceau tot pe-acolo. M-as fi putut intoarce cu ei, dar din lipsa de apa si mancare am preferat varianta mai scurta. Plus ca voiam sa vad Valea Vistei, pe unde nu mai fusesem.

Traseul pe aceasta vale per total e mai lin decat cel pe la Podragu. Cel putin dupa ce reusesti sa ajungi jos in caldare. De acolo totul merge mult mai usor pana la oras. Dar ca sa ajungi in caldare trebuie sa cobori o zona mult mai abrupta si stancoasa decat pe partea cealalta. Am avut ceva emotii din cauza zapezii, care nu permitea folosirea coltarilor dar care aluneca de sub picioare cu tot cu tine.

Am avut si aici noroc de urmele facute de cineva inainte – un barbat care a urcat singur cine stie cand, folosind coltarii (moama, am devenit cititor in urme de bocanc :)) Nu stiu ce numar purta, moft). Urmele m-au ajutat mai mult pentru a ma ghida, pentru ca semnele de marcaj (triunghi rosu) erau acoperite de zapada in mare parte.

Unde zapada era mai multa am coborat ca pe tobogan, mi-am dat drumul sa alunec la vale pe fund – folosind batul de trekking pe post de piolet pentru a controla si frana alunecarea. Daca nu ar fi fost bolovani si zone mai abrupte asta ar fi fost o metoda foarte rapida sa ajung jos.

Din pacate panta devenea uneori prea abrupta si de cateva ori am simtit ca pornesc prea rapid la vale, fara sa mai pot controla alunecarea. M-am rasucit si am franat ca si cand as avea un piolet, apoi cautam echilibru intr-o zona cu zapada mai adanca.

A fost o aventura sa cobor pe-acolo, dar cel putin nu mi-am facut griji de avalansa – nu era cazul de data asta – insa riscul sa aluneci si sa te lovesti de bolovani a cam existat.

In dreapta se vede Vistea Mare iar in stanga Hartopul Ursului – de unde am vazut rasaritul.

 Dupa ce am ajuns in caldare traseul a intrat pe plat si rapid am depasit nivelul iernii si am iesit la poteca de pamant si iarba galbena.

Tot aici, unde apareau deja primii braduti, am intalnit 3 oameni inarmati si imbracati de vanatoare (am uitat sa spun ca in timp ce coboram am auzit doua bubuituri, asa ca stiam ca e probabil sa-i intalnesc). Am tras rapid concluzia ca sunt braconieri de capre negre, vazandu-i cu binoclurile catre stanci. De fapt nici n-aveau ce altceva sa vaneze asa sus, plus ca unul din ei m-a si intrebat daca am vazut ceva capre cand am coborat.

Le-am spus frumos si aparent nestiutor/nepasator ca pe partea asta n-am vazut (vazusem una), doar pe partea cealalta (unde stiam ca n-ar putea urca). M-au intrebat si daca sunt singur si le-am spus ca mai am doi prieteni pe creasta, care coboara pe la Sambata – urmand sa ne intalnim jos la drum. Deh, iti vin tot felul de idei in cap…

Am salutat si am plecat super grabit spre oras, cu gand sa sun la politie pentru a face o sesizare. Din pacate pe vale nu e semnal. Oricum stateam un pic cu emotii sa nu se hotarasca sa coboare si ei tot acum si sa ma ajunga din urma – asa ca am zis ca mai bine sun cand voi fi undeva in siguranta. Oricum sa ma prinda pe poteca ar fi fost imposibil, mergeam mult mai repede ca ei. Dar ei aveau masina la capatul forestierului, asa ca pe forestier m-ar fi putut ajunge din urma. Cel putin am notat numarul masinii, sa am ce sa spun politiei.

Cand am trecut de la golul alpin in padurea de conifere de pe valea Vistei am gasit si noul refugiu de care imi spusese unul din baietii de pe creasta. Nu cred ca stie multa lume de el, e numai bun de folosit de catre braconieri.

(pe indicatorul de langa refugiu scrie ca pana la Moldoveanu s-ar face aproximativ 4 ore)

Am ajuns la primele case dupa circa 3 ore de coborat din Portita Vistei si pana in Victoria mai sunt vreo 5-6 km. Intr-o gradina am gasit niste meri care inca aveau fructe, asa ca am luat si eu un mar din copac si unul de pe jos. Cel de pe jos era inghetat complet, dar m-am chinuit si l-am mancat – mi-a prins chiar bine.

Zona de la poale este invaluita in ceata, copacii sunt acoperiti de chiciura si spre Victoria, drumul de tara este alb si inca ninge viscolit. N-ai zice ca asta e vreme de mers pe munte, dar eu am luat in mine secretul soarelui ce mi-a luminat crestele atat de frumos in aceste zile.

Mi-a fost mai frig aici decat pe creasta dar am avut noroc si un baiat cu o duba m-a dus pana langa oras. Am intrat in primul magazin sa iau ceva de rontait apoi foarte rapid a oprit o alta masina cu un sofer binevoitor care m-a dus pana in Brasov. Pentru ca baterie la mobil nu mai aveam, l-am rugat sa sun de la el la politie, ceea ce am si facut. Era ora 12.30 cand am sunat, daca ar fi trimis un echipaj pe forestierul de pe valea vistei, ar fi putut sa le blocheze masina si sa-i surprinda pe braconieri la coborare. Dar oare s-a facut asta? Nu stiu. M-am gandit ca data viitoare mai bine sun la salvamont si la vreo televiziune, s-ar putea sa fie mai eficient.

In caz ca cei 3 bra… vanatori – citesc acest jurnal, sa stiti ca am glumit, de fapt nu eu am sunat la politie, stiind ca uciderea caprelor negre este ilegala! Dar sa stiti si ca m-am bucurat nespus sa vad capre negre pe creasta. Ca si voi m-am chinuit si eu sa urc pana acolo si sa privesc prin lentila pentru a le vedea mai bine. Dar dupa ce eu am apasat pe buton, caprele au ramas la fel de frumoase si sprintene, asteptand sa bucure si privirea altor trecatori.

Cea mai inalta aventura din acest an a fost mult peste asteptarile mele. Am avut parte de peisaje incredibile, de culori fantastice si conditii meteo ideale. Nu pot spune ca mi-am implinit un vis, pentru ca daca ar fi fost intr-adevar un vis, probabil l-as fi implinit mai devreme. Adica… de ce as fi asteptat atat pentru ceva atat de usor de realizat? Dar am implinit o dorinta care, desi nu a avut prea mult timp sa-si faca de cap in mine, atunci cand a facut-o a stiut cum sa o faca. Poate e adevarat ce spuneau in filmul Inception: ”care e cel mai rezistent parazit? Un virus? O bacterie? Nu! O idee! Odata ce o idee ti s-a fixat in minte e aproape imposibil de eliminat. O idee complet formata, complet inteleasa, aceea ramane!” Ideea din film era ca o astfel de idee poate fi furata sau plantata in mintea cuiva. Pe mine ma intereseaza doar partea in care tu actionezi ca sa duci la implinirea acelei idei. Mai am si eu de lucru la acest capitol, evident, dar poate n-ar strica sa avem mai multe idei in viata. Poate pana la urma ea ar arata altfel. Mai frumos.

Ioan Stoenică, 26 noiembrie 2011.

Albumul cu mai multe imagini este aici:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/SingurPeAcoperisAloneOnTopOfRomania?authuser=0&feat=directlink

Pana voi reusi sa scriu si alte jurnale, va invit sa vedeti si albumele din Cernei si Mehedinti, Bodoc sau Perșani. A fost o toamna foarte darnica din punctul asta de vedere si eu am profitat de ea din plin.

albume foto Ioan Stoenică

Detalii despre felul in care puteti avea pe perete una din imagini gasiti pe prima pagina a blogului, aici.

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Singur pe acoperișul României

  1. Frumos jurnalul si excursia! Si nu mai are rost sa spun ca fotografiile sunt extraordinare! Ture la fel de faine in continuare!

    Apreciază

  2. seedone zice:

    Ai avut spor si ma bucur nespus. Un alt episod, un alt fragment care m-a facut sa simt calatoria de parca ar fi fost si a mea.

    Apreciază

  3. about2wander zice:

    Superb jurnal in care pozele au recitat cele mai frumoase versuri. Cat timp l-am citit ceva in mine a tremurat dar nu din cauza frigului glacial al noptilor instelate cat datorita emotiei apusului si rasaritului si a amintirii acestor varfuri fabuloase. M-au speriat putin si braconierii de la finalul jurnalului. Or fi fost prinsi, n-or fi fost? Eu zic sa ne imaginam ca au fost astfel povestea asta deosebita are un final si mai fericit :). Drumetii si idei cat mai frumoase in continuare!!!

    Apreciază

  4. Cipri L zice:

    Excelenta tura Ioan, de departe unul din cele mai frumoase jurnale ale tale (citite de mine). Muntii nu ti-au ascuns nimic! 🙂

    Apreciază

  5. Annelise zice:

    Interesant si util jurnalul tau,cum dealtfel ne-ai obisnuit deja.Felicitari!

    Apreciază

  6. Felicitari pentru modul in care stii sa-ti asculti dorintele si sa le urmezi! Superba tura, minunata trairea de pe Varf ce te determina sa revii iar si iar acolo, si toata admiratia pentru ca ai facut-o singur. M-au uimit urmele acelea ,nu stiam ca si pe versantul nordic urca ursii alpinisti 🙂 Experiente frumoase in conitnuare si multumesc pentru aceasta „retraire” a muntilor de care chiar aveam nevoie.

    Apreciază

  7. Liviu zice:

    Foarte tare excursia!
    Hey, ai pus pe poze denumiri geografice – super! Foarte buna ideea sa scrii Parang sau Penteleu mai sters – se mapeaza perfect pe imaginea din planul indepartat.

    Ce cauta ursul acolo? Pai ursul venise la intalnire; a citit pe net ca vrei sa intalnesti si ursi si a trecut pe acolo, poate-poate :))

    Uite un caz recent (14 Nov) de braconier prins
    http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/fost-ofiter-sri-la-braconaj-de-capre-negre-video-205862.html
    Dar se pare ca vanatoarea de capre negre nu e ilegala – zice in articol ca poti obtine permis de la Ocolul Silvic Vidraru.

    Apreciază

    • Am vazut si eu stirea aceea, dar este din 2010, nu e de anul asta. Nici eu nu mai stiu ce sa cred despre statutul de protectie al caprelor negre (sau al anumitor zone montane in general). Pe de-o parte sunt protejate de lege, pe de alta parte se pot obtine aprobari sa incalci legea… e trist.

      Apreciază

  8. Alexandra zice:

    Superbe fotografii si multumim pentru identificarile varfurilor! Cea mai tare a fost aia cu Ioan 1.83! :)) Ingenios!

    Apreciază

  9. IMAGINI EXTRAORDINARE……te admir….

    Apreciază

  10. Marius zice:

    Mi-a facut o mare placere sa revad prin obiectivul tau vf Tarata, Corabia, Muchea Taratei, Gardomanului, Valea Ucea Mare.. Am facut lucrarea de licenta pe bazinul glaciar Ucea Mare, si nu am mai vazut locurile din 2005.
    Am o mare admiratie pentru tine.
    Pentru tura din Cheile Nerei si Valea Beiului din Mai anul asta , blogul tau a fost de departe cea mai buna sursa.

    Apreciază

    • Salut! Ma bucura ce-mi spui, asta e si unul din motivele pentru care postez jurnalele: ca oamenii sa (re)gaseasca locuri frumoase unde au fost sau unde sa vrea sa mearga – dar si sa gaseasca informatii care sa le fie utile. Despre cheile Nerei se mai gasesc informatii, dar daca spui ca jurnalul meu ti-a fost util, chiar ma bucur. Mie imi place insa cel mai mult sa ofer informatii despre zone mai putin cunoscute 😀 Cum ar fi asezarile rupestre din muntii Buzaului, sau varfurile din muntii Vrancei.

      Sper sa revii pe blogul meu si-n viitor! Toate cele bune!

      Apreciază

  11. Emilian zice:

    Cred ca cei 3 erau totusi vanatori. Braconierii nu se risca sa fie atat de vizibili cu armele dupa ei si sa mai si intrebe oameni straini daca au vazut animale prin zona. Problema se pune daca e normal ca vanarea caprelor negre sa fie legala sau nu. Deocamdata este legala si excursia a fost facuta in sezon de vanatoare:

    http://www.antena3.ro/romania/sezonul-de-vanatoare-a-caprelor-negre-pe-sfarsit-145579.html

    Apreciază

    • Da, pe carpati.org (unde am postat jurnalul) am primit cateva comentarii care dădeau detalii și despre aceste aspecte. M-am mirat să aflu că există permis pentru vânarea caprelor negre. Cineva mi-a spus că a găsit ulterior unul din cartușele folosite…

      Apreciază

  12. criscar50 zice:

    Bun gasit/ venit pe/ de pe „acoperis”! Minunat! Nu m-am incumetat niciodata iarna( doar din Valea Sambetei, urcand spre Fereastra Mica si coborand prin cea Mare, pe zapada abundenta) pe acolo, dar momentul asta de toamna/iarna a fost perfect ales. Superbe poze, chiar si cu mainile inghetate!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s