Azi e despre un munte blondut, ce mi-e atât de drag și familiar… Un drag construit în ani de zile, dincolo de impactul puternic de la început, care e mai ușor de simțit. Un impact venit, în cazul meu, cu multa teama și cu mult efort, după grele încercări.

E ușor sa iubești un munte atât de frumos, sa te oprești în fata celor mai frumoase părți ale sale, care ies ușor în evidenta și sa simți ca îl iubești. Asa ca azi privesc spre niște fire blonde de iarba, prin care îmi trec cu drag degetele. Ele sunt mai greu de văzut și simțit.

Si ca să revii la același munte mereu, sa îl privești mereu cu aceeași uimire, cu același entuziasm, sa ii mângâi iarba cea blonda și sa nu aștepți nimic mai mult, nu e ușor. Mai ales ca sunt atâția munți în jur, unii poate mai frumoși și mai accesibili.

Dar în zidurile ce ne limitează de atâtea ori trăirea, sunt destule crăpături. Pe unde sa intre o frumusețe mai adâncă și sa iasă o iubire mai profunda, care sa poată sa depășească greutățile inevitabile ale urcusului și sa te lase sa iubești și firele de iarba… Trebuie doar aliniate crăpăturile, sa fie un spațiu neîntrerupt între interior și exterior, asa se poate crea o legătură mult mai puternica între tine și un anumit munte, sau om.

Dar munții sunt atât de liniștiți și capabili sa ne primească, sa ne accepte, cu tot cu mofturile și limitele noastre. E de ajuns insa o furtuna sau putina ceață care sa ascundă frumusețea pe care ți-o doreai și gata, parca muntele nu mai e același, nu te mai atrage la fel, nu te mai bucură… Dacă mergeai spre el cu așteptări ridicate și, desigur, nerealiste. Treaba lui e sa fie munte, nu sa fie într-un anume fel special pentru tine. Iar treaba ta e sa privești în tine, sa cauți sa aliniezi crăpăturile și sa mai dărâmi un pic din ziduri, pentru a putea lua muntele asa cum e… Inevitabil cu bune și cu grele.

Ah, dar ce greu e sa faci asta uneori, mai ales când e vorba de un munte atât de familiar, pe care îl simți cumva „al tău”. Acest „al tău” trebuie vindecat cumva, pentru ca aduce cu el prea multe pretenții și așteptări și lasă loc de prea putina apreciere reala, pentru ce este muntele, nu pentru ce pare ca îți oferă ție.

Poate de aceea e util urcușul, e utila furtuna, e util sa fie greu uneori… Ca sa nu ne poticnim într-o apreciere măruntă, de suprafață, ci sa cautam mai mult bunul din noi, acela obligatoriu prezent dar mult prea ascuns și incapabil sa ne conducă… Dacă greul te da înapoi prea repede și te face sa renunti, poate nu vei ajunge niciodată pe culme – și vei pierde nu doar frumusețea de acolo, dar cumva și pe cea din tine. Da, probabil vor mai fi ocazii. Dar niciuna atât de reala și aproape precum cea de Acum.

Munții sunt munți, nu le pasa de frământările noastre, deși cu siguranță le-ar prinde bine sa mai creștem un pic. Noi suntem oameni, atât de capabili de lucruri incredibile și atât de slabi și de orbi uneori.

Peisajele frumoase te fura, dar ceața te readuce în tine și îți deschide noi posibilități… Sa crești, sa fii, sa iubești… Câteva fire de iarba blonduta dintr-un munte uriaș pe care nu îl poți cuprinde și înțelege cu totul și la care pare uneori ca nu mai poți ajunge. Îl poți doar iubi.

Avându-l aproape cât se poate, fără sa fie însă al tău. Udând semințele din tine și făcând sa cresca astfel iarba blonda ce incepea sa se usuce. E nevoie de multa apa pentru asta, ar fi de folos un acces mai larg la pânza freatica…

…

Ioan Stoenică, 11 octombrie. Din cort, din fire de iarba.