Pe munte, iarna dureaza destul de mult, imi vine uneori sa spun ca durează 6 luni! Ce 4 anotimpuri cu cate 3 luni fiecare? Pe munte, lunile noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie si aprilie sunt luni de iarna. Uneori poti sa simti ca e iarna si in octombrie dar si in luna mai. De fapt pe munte sunt doar doua anotimpuri: unul cu zapada, altul fara. Iar diferențele sunt enorme!  

Luna aprilie mi se pare una din cele mai dificile luni pentru mers pe munte. In functie de zona, nu stii daca vei avea parte de prima excursie de primavara, sau de ultima de iarna. Adica e posibil sa nu mai fie zapada si sa gasesti doar branduse si ghiocei, sau e posibil sa fie zapada multa. Si nu orice fel de zapada, ci din aceea adâncă și udă, care trece in cele din urma prin bocancii de 3 sezoane dupa mai multe ore de mers.

Pentru că anul ăsta n-a fost însă o iarnă prea înzăpezită, am acceptat invitația lui Paul, cu care nu mai mersesem de multă vreme pe munte, de a merge pe o vale din Bucegi luni, pe 18 aprilie. Am hotarât să mai profit de ultimele rămășițe ale iernii pentru încă o tură cu pioletul în mână și colțarii în picioare. De fapt eu și Ilinca (munțomama) ne doream să mai exersăm opririle în piolet, care ne vor fi foarte utile la examenul pentru Lideri Montani pe care-l vom susține. Dar de fapt… astfel de exerciții sunt utile pentru oricine merge iarna pe munte.

E interesant că mulți oameni dețin un piolet și merg iarna pe trasee abrupte, pe văi de exemplu, cu pioletul în mână, dar nu au exersat niciodată o oprire în piolet. Ca și când e ceva super ușor și intuitiv, nu necesită pregătire. Ca și când singurul mod în care poți cădea este pe burtă, cu capul spre deal – adică în varianta cea mai ușor de oprit. De fapt te poți rostogoli în multe feluri și nu cred că poți spune vreodată că ești suficient de pregătit încât oricum ai cădea, tu vei putea să oprești alunecarea pentru că ai piolet în mână. Dacă nu cumva ți-a scăpat când ai căzut.

Așa că opririle din alunecare cu capul în jos și pe burtă, dar mai ales cu capul în jos și pe spate, trebuie exersate cât mai mult. În plus, exercițiile de acest fel te fac și mai conștient de ce se poate întâmpla dar și de modul în care e mai bine să acționezi: ca să eviți o alunecare, dar și ca să o oprești în caz că ea se întâmplă.

…

Cu noi în tură a venit și Sebastian și am început astfel să urcăm de la Gura Diham spre cabana Poiana Izvoarelor, unde am ajuns in vreo 50 de minute. Am continuat spre Pichetul Roșu și apoi spre intrarea în Valea Bucșoiului. Să prezint mai întâi pe scurt cum a fost, apoi voi reveni cu detalii care nu se văd la prima vedere.

Înainte să părăsim traseul marcat, m-am uitat să văd ce a mai rămas din iglu-ul făcut în urmă cu două săptămâni la modulul din Bucegi al cursului de Lider Montan. Abia se mai vedea conturul locului unde a fost, in rest nu mai era zăpadă în zonă.

Mai sus, zăpada pe firul văii era umedă și ne scufundam în ea, dar nu cât să ne îngreuneze prea tare urcușul. Ne-am oprit într-o zonă mai largă și am început să exersăm opririle cu pioletul. Eu mi-am pus și colțarii în picioare, pentru a face lucrurile mai reale (și mai grele un pic) și hop la vale! Pe spate cu capul la deal, pe burta cu capul spre vale, pe spate cu capul spre vale… Exersând opririle și cu mâna dreaptă și cu mâna stângă.

Zăpada era numai bună, nici prea moale nici prea înghețată – adică se frâna bine cu pioletul, dar nu era nici risc prea mare să te duci aiurea în bolovani în caz că nu-ți ieșea o oprire.

După aproape o oră, în care simțeam o combinație de rece și cald din cauza zăpezii intrate pe sub tricou și a soarelui care ne ardea puternic, am început să urcăm. Frumoasă valea!

La un moment dat, văd venind de deasupra, pe firul văii, o avalanșă. Le strig colegilor să se dea pe partea stângă și stăm frumos și ne bucurăm de priveliște. Adică de curgerea unui râu de zăpadă care nu se mai termina, chiar pe lângă noi. Am și filmat, pentru că nu vezi prea des așa ceva – iar curgerea era chiar interesantă!

Am continuat la deal și, chiar în zona cea mai îngustă a văii, vedem o a doua curgere! De data asta Ilinca era în față și ea ne-a atenționat. Imediat ne-am căutat fiecare câte un loc ferit și… am așteptat să treacă. Cu puține emoții, dar destul de încrezători. Spectacolul a fost incredibil, Sebastian a reușit și să filmeze câteva cadre cu mobilul, iar noi ne bucuram că totul a fost bine și am avut parte de o astfel de experiență, din care se pot învăța o grămadă de lucruri.

Am continuat apoi pe firul văii, atenți la pietrele care mai cădeau de pe versanți și am ajuns sus, lângă vârful Bucșoiu. Am stat să mâncăm, chiar daca vântul sufla cu putere, apoi am urcat la vârf și am coborât spre Prepeleac pe traseul marcat. Tura a durat cu totul 11h45min.

Vă invit să vedeți filmulețul făcut (9 minute), pentru a vedea în ce fel niște imagini vă pot influența reacțiile, gândurile, emoțiile dar și preconcepțiile.

Și acum să detaliem.

Privind filmulețul pe care l-am făcut în această tură, mulți oameni ar putea considera următoarele: că nu știam ce facem, că am fost inconștienți, că am riscat super aiurea, că am fost la un pas de moarte, că nu am ținut cont de indiciile din teren, că ne-am crezut mai buni decât eram și desigur, că acum încercăm să ne dăm mari cu prostia noastră. Ei bine, n-au decât să creadă asta, bazându-se doar pe ceea ce văd într-un filmuleț de 9 minute, fără să țină cont de o mulțime de alte informații foarte importante.

Pentru că știu însă că mă urmăresc foarte mulți oameni care nu se grăbesc să tragă concluzii fără să aibă toate datele, dar mai ales oameni care încearcă să învețe ceva din experiența altora (ca să nu fie nevoie să învețe pe propria piele), m-am gândit că ar fi util să prezint un pic ce se ascunde în spatele acestei ture.

La prima vedere ai putea spune „niște inconștienți”, mai ales că era anunțat cod 3 (din 5) de avalanșă în Bucegi în acea zi. „Cum să te duci pe munte când e cod 3??” Sau și mai tare: „cum să te duci pe munte iarna??”.

Cred că știți cu toții că multe din fricile noastre vin din cauza lipsei de înțelegere. Pentru că nu cunoaștem suficient de bine ceva, ne poate fi frică de acel ceva. De exemplu de un om străin cu un aspect ciudat (dar pe care, ajungând să-l cunoști, poți constata că e un om pașnic, poate chiar bun!).

Sau frica de urși: pentru că mulți oameni nu știu și nu înțeleg și mai ales nu se informează despre urși, despre comportamentul lor, se tem de ei. Le e frică, pentru că nu înțeleg! E mai ușor să trăiești cu frici decât să încerci să crești, să te dezvolți – mai ales când trăiești cu impresia că le știi pe toate.

E ca și când o bătrânică venită prima oară la oraș se teme să iasă din casă că sunt prea multe mașini – și ea vede la tv câte accidente se întâmplă pe șosele. Așa că, în loc să încerce să înțeleagă cum se merge pe trotuar, cum se traversează strada, ea preferă să se lase controlată de frica ei. Care este oricum mult mai justificată decât frica de urși.

Dar să revenim la zăpadă, iarnă și avalanșe.

Poți să fii un ignorant și să crezi că iarnă = zăpadă = avalanșe, sau poți să încerci să înțelegi mai mult despre modul de formare al avalanșelor, despre starea zăpezii, despre trasee etc. Pentru că e iarnă și pe dealurile de la țară, dar n-am prea auzit de avalanșe pe dealuri. Oare de ce? Nu e iarnă și zăpadă? Ar trebui să fie avalanșe peste tot! Ah, doar pe munte? Păi de ce? Și mai ales… ce înseamnă munte? Sunt toți munții la fel?

Avalanșele au nevoie de anumite condiții reunite pentru a se declanșa (sau a fi declanșate). Zăpada nu pleaca la vale doar pentru că există! Pleacă la vale doar atunci când se întrunesc mai mulți factori: starea vremii, a zăpezii, inclinatia pantei etc etc.

De exemplu, cele mai multe avalanșe se formează pe pante cu înclinație între 30 și 45 de grade. Pe pante mai mici înclinația e prea mică și zăpada nu prea pleacă, iar pe pante mai mari zăpada nu se adună în cantități mari, cade des și pantele rămân dezăpezite. Dar nu e obligatoriu să fie mereu așa. De exemplu, poteca spre Mălăiești e considerată periculoasă iarna nu pentru că pe potecă se poate forma o avalanșă, ci pentru că de undeva de sus, unde sunt întrunite condițiile pentru formarea unor avalanșe, poate veni o avalanșă până în potecă – fără să te anunțe!

Munții au însă și pante mai mici, dar mai au și creste (culmi) mai domoale sau mai abrupte, unde NU se formează avalanșe. Pe acelea poți merge mult mai în siguranță decât pe altele (dacă le cunoști sau știi să le intuiești).

Avalanșele se formează și în funcție de condițiile meteo – care influențează foarte, foarte mult starea zăpezii (un alt factor important). De exemplu, în zile geroase, fără ninsori, zăpada își păstrează mult mai bine proprietățile și stabilitatea decât în zile cu soare sau cu ninsori abundente. Schimbările (bruște) de temperatură pot afecta foarte mult zăpada, schimbând structura cristalelor care o compun si prin urmare, gradul de coeziune si stabilitatea ei.

Un exemplu clasic de condiții pentru formarea avalanșelor este următorul: ninsori abundente, urmate de o zi cu soare și încălzire bruscă. Zăpada ninsă recent, la început stabilă pe pantă, începe și se umezește sub acțiunea căldurii. Astfel îi crește greutatea și, dacă panta e destul de înclinată sau dacă ea se află pe un strat deja înghețat de zăpadă, pleacă rapid la vale!

Dar chiar și așa, nu înseamnă că după orice ninsoare și orice zi cu soare pleacă la vale avalanșe. Mai sunt și alți factori implicați, în afară de înclinația pantei și condițiile meteo.

Vântul contribuie si el la crearea unor conditii prielnice pentru avalanșe: adună cantități mai mari de zăpadă în anumite zone, de exemplu pe marginile crestelor, creând astfel cornișe periculoase. Astfel de cornișe se pot rupe în anumite condiții și, pornind de-a rostogolul spre vale, pot antrena în drumul lor alte cantități de zăpadă, mai mari sau mai mici.

Straturile de zăpadă. Zăpada se depune pe sol în straturi. Ninge 2 zile, apoi iese soarele, mai ninge o zi, vine un ger, apoi ninge iar. Temperaturi constante sub 0, apoi alte 2 zile cu ninsori, apoi iese soarele puternic. Toate aceste straturi depuse la sol in conditii diferite sau asemanatoare, au o anumita structura. Unele straturi sunt mai bine lipite intre ele si formeaza o masa compacta, cu rezistenta crescuta, alte straturi abia se tin, cazute masiv pe un alt strat deja inghetat. Asa ca e foarte posibil sa plece la vale pe tobogan. Iar aceste aspecte pot sa difere de la o vale la alta, chiar de la un versant la altul: depinde unde a batut soarele, unde a suflat mai tare vantul etc.

In România, pentru a calcula orientativ nivelul de risc, se fac măsurători în două zone: la Bâlea și în Bucegi, la vârful Omu. Adică se sapă în zăpadă pentru a analiza profilul ei, câte straturi sunt, ce fel de straturi (mai înghetate, mai groase, mai subtiri, uscate, ude etc). În funcție de ce găsești în acest profil, poți să-ți dai seama că riscul ca unul sau chiar mai multe straturi să plece la vale foarte ușor e mare (grad 5) sau mic (grad 1).

Imaginea de mai jos e făcută cam cu 2 săptămâni înainte de tura noastră – când era mult mai multă zăpadă. Cum arăta locul când am revenit în zonă puteți vedea în poza de mai sus, cea cu rămășițele iglu-ului. Nu mai era zăpadă aproape deloc.

Dar aceste estimări sunt valabile pentru toți munții? Sau doar pentru muntii Bucegi și muntii Făgăraș? Ei bine, nici măcar! Estimarea este valabilă doar pentru zona unde s-a făcut profilul respectiv, doar pentru panta respectiva si, cel mult, pentru pante asemanatoare – cu aceeași înclinare, aceeași structură a zăpezii etc.

Chiar și la Bâlea, nu toate pantele sunt acoperite în mod egal de zăpadă, ce să mai zici de văile sudice sau văi aflate la 20 de km depărtare, unde poate lipsesc vreo 2 straturi de zăpadă, că nu a nins – sau unde a nins mult mai mult. Deci nu poti spune doar „e risc de avalansa in Fagaras, nu te duce!” Că poți să ai mult mai multe informații decât atât și să mergi în zone unde riscurile sunt mai mici. Sau din contră, să te trezești în zone cu super risc, deși estimarea era de grad 2, pentru că te-ai bazat doar pe estimările respective.

Cu alte cuvinte, riscul anunțat de autorități este estimativ, ca să-ți faci o idee, este o estimare valabilă pentru anumite zone. E util ca informație, dar nu poți să-ți bazezi o tură doar pe asta – si ar fi naiv sa faci asa!

Sigur, dacă ai factor de risc 5, cel mai mare, asta îți poate da o idee bună despre starea zăpezii, dar chiar și așa poți găsi multe zone unde să nu fie risc de avalanșă. Dar și invers: poate că în locul unde s-a calculat riscul acesta era scazut, nivel 1 sau 2, dar tu intri pe o panta unde a nins mai tare, sau care are niște cornișe în capăt și unde riscul e mult mai mare. De aceea nu e de ajuns sa verifici aceasta prognoză. Sunt multe alte aspecte de care poți și trebuie să ții cont!

(eu nu pledez aici împotriva eficientei buletinului nivologic, ci pentru informarea mult mai atenta si pregatirea mult mai atenta a excursiilor de iarna!)

Asta ar fi așa, o prezentare grosolană și foarte pe scurt a modului de formare al avalanșelor (nu sunt expert, mai căutați și pe net informații, mai am și eu multe de înțeles).

Ideea care este? Să nu mai ieși din casă de frica avalanșelor? Să eviți orice munte doar pentru că ai auzit că iarna există pericol de avalanșe? Sau să încerci să te informezi cât mai mult și să înțelegi, în primul rând, că avalanșe nu se formează în toți munții, pe toate traseele, doar pentru că este iarnă! Iarna pe munte poate însemna imagini de basm, păduri feerice și peisaje spectaculoase – chiar și pe trasee fără risc de avalanșă! Așa că e stupid să nu mergi iarna pe munte de frica asta. Ar trebui să ne fie mai frică de lipsa de informare și pregătire.

Cum a fost însă pentru noi această tură? Cum ne-am pregătit, ce am știut și ce nu? Am mers aiurea, ca niște inconștienți, fără să știm în ce ne băgăm? Ne-am supraestimat experiența? Am subestimat muntele? Ei bine, dacă te uiți doar la filmuleț, ai putea crede asta – mai ales dacă n-ai fost niciodată iarna pe munte. Și, aș adăuga, mai ales dacă nu mă cunoști (și nu știi cât accent pun eu pe siguranță). Sigur, sunt și oameni care tocmai pentru că e vorba de mine considera că am fost un inconștient, pentru că e o plăcere să stai și să pândești orice greșeală sau motiv să te iei de un om :)) Să fie sănătoși!

De fapt, în spatele acestei ture au fost o mulțime de analize, de cunoștințe, de evaluări ale riscurilor și ale stării zăpezii, de decizii luate în cunoștință de cauză dar și de asumarea conștientă a unor riscuri. Care, orice ai face, există! Și nu e vorba de ce știam sau alegeam eu, ci de ceea ce împreună, toți 4, știam și am ales.

Mai întâi a fost vorba de cunoștințele pe care le aveam despre starea vremii și a zăpezii – primele lucruri la care poți să fii atent. Vremea fusese caldă mai multe zile la rând, topind zăpada, iar de nins nu mai ninsese de ceva vreme. Asta ce însemna? Știind cam care era starea zăpezii cu 2 săptămâni în urmă (când fusesem pe această vale) dar având și o imagine luată cu două zile înainte de la baza văii, știam că zăpada e foarte puțină și este în continuă topire. Asta nu înseamnă că puțina zăpadă care este nu poate pleca la vale. Dar poate însemna că avalanșele care se pot forma pot fi de mici dimensiuni (nu e obligatoriu să fie așa).

Alegerea traseului nu am făcut-o la nimereală. Știind că probabilitatea să apară avalanșe e mai mare în general pe văile care au căldări în partea superioară (unde se adună mai multă zăpadă), am ales o vale fără căldare sus. Pe versanții abrupți zăpada stă mai greu, spre deosebire de căldări, care adună destulă zăpadă. Așadar, riscul pe care-l estimam de acasă cu ceea ce știam era destul de mic – de aceea am pornit la drum cu gând să urcăm pe Valea Bucșoiului.

De exemplu, dacă ar fi nins în ziua dinainte, nici nu mai plecam de acasă. Cel puțin nu pe o vale de abrupt – pentru că am fi știut că riscul e mult mai mare ca zăpada aceea proaspătă să plece la vale pe stratul deja existent. Dar nu era cazul. Era zăpadă puțină atât pe fir, cât și sus, nu erau acumulări de zăpadă, vremea era caldă de mai multe zile, nu încălzită brusc etc.

Chiar și așa, nu am plecat cu gândul că ne băgăm pe vale fie ce-o fi, sau că în mod clar vom parcurge valea. Multe aspecte le-am calculat la fața locului. Eu am stat cu ceva emoții până am ajuns la baza văii, când am văzut efectiv ce ne așteaptă: zăpada pe fir era continuă, stabilă, în capătul văii nu se vedeau cornișe, pe versanți era zăpadă puțină, pe vale erau urme de oameni dar și de schiuri care fuseseră probabil cu 1-2 zile inainte, dar și urme de avalanșe de topire, scurgeri oprite unde panta era mai domoală.

Cu alte cuvinte, zăpada mai curgea de sus, fără prea multă forță însă, mai ales că era vorba de cantități mici, căzute în etape. Nu exista o mare acumulare de zăpadă undeva sus, care să plece la vale, nu avea unde și nu avea de unde să fie. Erau doar pete care puteau aluneca de pe versanții însoriți și de pe vâlcele mai abrupte. Asta ne-a dat încredere să mergem mai departe. Alții poate ar fi făcut altfel, dar eu povestesc despre mine și despre noi, nu despre alții – mi se pare mult mai util așa.

Așa că, după ce ne-am dat noi în piolet o oră, am pornit la deal. Un aspect care ne-ar fi făcut să ratăm probabil cele două scurgeri de zăpadă ar fi fost să plecăm mult mai devreme pe traseu. Noi am pornit destul de târziu pe firul văii, când soarele ardea destul de tare si versanții deja erau încălziți. Adica erau condiții bune să plece la vale ceva zăpadă. Dacă am fi urcat de exemplu la ora 9 pe firul văii (nu la 12), am fi depășit zona de risc înainte să înceapă să curgă ceva pe-acolo. Chiar și eu, dar probabil mulți oameni care urcă pe văi de abrupt, au trecut prin zone unde, o oră mai devreme sau mai târziu a curs o avalanșă.Doar pentru că altă dată sau alți oameni nu au reușit să filmeze, nu înseamnă că avalanșele nu curg atunci când sunt oameni pe munte.

Noi am pornit însă la deal destul de încrezători – valea arăta de parcă eram în mai, nu pe 18 aprilie. Deh, se mai schimbă și clima de ceva vreme…

Curând am observat urmele de curgere a unei avalanșe din ziua precedentă: arăta ca un fel de tunel pe partea dreapta, nu prea adânc, bine lustruit – fără bulgări sau denivelări – ca un tobogan. Chiar am zis că poate s-a dat cineva la vale pe fund pe-acolo :)) Avea o lățime de circa 2-3 metri în zona aceea, iar valea era mult mai largă.

Când am văzut că vine prima „avalanșă”, am primit-o cu încredere și chiar cu entuziasm: era o curgere de lavă albă, inofensivă în acel loc, în acel moment. De aceea am putut sta să o admirăm și să o filmăm. Am văzut-o din timp și am avut timp să ne dăm din calea ei. Dar și dacă nu, în locul unde eram nu ar fi avut forță să ne ducă la vale și nici cantitate destulă ca să ne îngroape prea tare. Pentru că așa erau condițiile în acel loc, în acele momente. Alte dăți, în alte locuri – sau chiar și în același loc, condițiile pot fi mult mai periculoase!

Unii oameni ar fi considerat această primă curgere super periculoasă și chiar și fără a doua avalanșă, ar fi considerat o inconștiență faptul că ne aflam acolo. Pentru noi era pur și simplu ceva normal. Pentru alții, această curgere ar fi fost un semn că ceva nu e în regulă și s-ar fi retras. Și putea fi o alegere foarte bună! Dacă acei oameni ar fi considerat că e mai potrivit să coboare, ar fi fost alegerea lor și probabil că ar fi ajuns în siguranță înapoi acasă (dacă treceau cu bine peste pericolele de pe DN1).

Pentru noi, această primă curgere a fost un semn că totul este în regulă: adică este așa cum ar trebui să fie în acele condiții de vreme și de zăpadă. Era normal să curgă astfel de șuvoaie și am considerat, ținând cont de tot ce știam, că nu e ceva care să ne îngrijoreze prea tare – ci doar care să ne facă mai atenți. A fost asta ceva greșit? O sută de oameni vor avea o sută de păreri diferite, mie mi se pare important ca fiecare să fie în stare să ia niște decizii în cunoștință de cauză și să și le asume.

Pe noi ne-a ajutat foarte mult această primă curgere, pentru că ne-a făcut să ne dăm seama de cantitatea care curge, de viteza de curgere, forță dar și dimensiuni (pe lățime în special). În plus, ne-a făcut mult mai atenți la urcuș, mai ales că urma zona mai îngustă a văii.

Decizia de a continua a fost cât se poate de naturală, nu am considerat nicio clipă că ar fi cazul să renunțăm, doar pentru că am asistat la o scurgere normală de zăpadă. Și asta nu am hotarât eu, că nu eram eu șeful de trib, cum am impresia că s-au grăbit unii să considere (doar pentru că eu filmam, sau pentru că eu am postat ceva despre asta). Decizia a venit natural pentru toată lumea – fiecare din noi analizam situația, nu era unul care să își impună vreo dorință aprinsă sau care să-și reprime vreo neliniște.

Cu siguranță că dacă după această primă curgere am fi considerat că riscul e mai mare decât anticipasem inițial, ne-am fi oprit din urcare. Poate nu e evident, dar în principiu ne cam place să trăim și nu ne grăbim să murim. Și oricât  le place unora să caute noduri, nu suntem nici bătuți în cap. Am mai fi exersat 2 ore opririle în piolet și aia era – eu țin foarte mult la ideea că e important să știi când să te oprești din drum (am și câteva exemple de acest fel).

Dar în acele momente noi am simțit tocmai invers: că putem să continuăm și că riscul în acele condiții este așa cum l-am estimat. Cu mențiunea că trebuie să fim atenți dacă și unde ne va prinde o următoare curgere, ca să avem timp să reacționăm și să ne băgăm la adăpost. A contat și faptul că văzusem cum arată firul văii și știam că nu avem de trecut vreo săritoare mai abruptă, unde riscul să ne lovească zăpada care curge ar fi fost mai mare.

Trebuie să fac aici o paranteză și să dau un exemplu amuzant: e ca și când ai merge pe un trotuar de 4-5 metri lățime, din care 1 metru jumate ocupă o bandă de biciclete. Știi că pe banda de biciclete mai vin și biciclete, uneori cu viteză, dar tu mergi pe lângă ea, unde ar trebui să fii în siguranță. Te gândești că poate vreun ciclist mai merge și pe lângă totuși și te-ar putea lovi, dar îți asumi acest risc, că te gândești și apreciezi că vei putea să te ferești la timp sau, chiar dacă nu, nu vei muri de la o lovitură de bicicletă.

Așa că mergi mai departe pe lângă banda de biciclete, că vrei să ajungi undeva. Ei bine, după ce trece prima bicicletă în viteză pe lângă tine , pe banda ei (sau un șir de biciclete, să semene cu avalanșa noastră), poți să fii mai atent mai departe pe traseu,  știind că e normal ca pe-acolo să treacă și biciclete, sau poti sa te sperii, considerând că a fost noroc că ai scăpat cu viață și mai ales, gândindu-te că alta era situația dacă pe pista de biciclete venea un tren! :))

Cu siguranță ar fi fost mult mai periculos dacă venea un tren! Și tu ai mers atât de inconștient pe lângă pista de biciclete, fără să ții cont de acel tren!

Da, alta ar fi fost situația daca pe pista de biciclete venea un tren. Dar noi nu aveam niciun motiv rational să considerăm că un tren așteaptă garat în vârful pantei și ar putea să pornească spre noi. Doar biciclete. Așa că am continuat. Dacă alții ar fi făcut altfel, e perfect, fiecare trebuie să ia propriile decizii și să facă așa cum consideră el mai bine – bazându-se pe tot ce știe, intuiește, pentru a merge cât mai în siguranță. Dar ca să spui că ai fi ales altfel e nevoie să fii întâi acolo, fix în același loc, fix în aceleași condiții. Să știi tot ce știam noi, să analizezi tot ce analizasem noi – și nu doar un video care e cireașa de pe tort (adica delicios!)

Nimeni nu ne putea garanta că decizia noastră este 100% bună, că vom fi super în siguranță și nimic rău nu se va întâmpla. Niciodată nu poți spune asta despre o tură pe o vale de abrupt, nici măcar vara.

Noi am continuat, fiind așadar atenți la o nouă curgere, pregătiți să ne dăm la o parte în caz că ar mai veni una. Eu am considerat că după ce tocmai cursese o cantitate bunicică de zăpadă, va mai dura ceva până la o nouă curgere. M-am înșelat cu asta, pentru că de fapt zăpada care plecase inițial ar fi putut să lase loc unei alte limbi de zăpadă, care nu avea motive să mai aștepte în vârf de munte. Sau, pur și simplu, o cu totul altă limbă/pată de zăpadă, aflată la oarece distanță de prima și supusă la aceleași tratamente din partea soarelui, ar fi plecat oricând, fără să aștepte neapărat invitație specială.

Când am ajuns la zona cea mai îngustă, Ilinca era prima. Ne-am gândit să o băgăm la sacrificiu, noi, băieții, o amenințam din spate cu aparatele foto: „haide, mișcă la deal! Daca nu urci acum, iti facem poza cu fundul cel sexy!” Așa că săraca fată, neavând încotro și neavând propria experiență de munte și propria minte, s-a băgat prima în pasajul respectiv. Noi, ăștia care mai făceam și poze, eram mai înceți un pic.

Aici a fost însă una din greșelile noastre: zona ar fi putut fi ocolită mai pe stânga, cu un pic mai mult efort ce-i drept – dar am considerat în continuare că putem să intrăm și că nu are rost să ocolim (ce inconștienți, ce idioți, la un pas de moarte etc etc, da, le-am auzit pe toate – poate unele chiar sunt valabile!). Asta pentru că, în baza a ceea ce știam, consideram că putem face față unei noi curgeri. (Așa cum s-a și întâmplat).

Pe toată urcarea se vedea foarte bine culoarul de curgere – si la fel de bine se vedea ca pe lângă el nu sunt semne de avalansa. Deci știam pe unde a curs prima și pe unde ar urma să vină o a doua – că ar fi curs după aceleași legi ale fizicii, nu după altele.

Am păstrat o distanță de siguranță între noi și, dacă eram acolo cu 20 de minute mai devreme sau mai târziu, n-am fi avut mare lucru de povestit – nici n-am fi știut că a trecut ceva pe-acolo.

Cantitatea de zăpadă care a curs a doua oară nu era mai multă decât prima. Poate chiar mai puțină. Dar pentru că locul era mult mai îngust – și cumva curbat, forța a fost mult mai mare. Efectul de pâlnie. Când Ilinca ne-a strigat că vine o avalanșă, eu și Sebi ne-am dat în dreapta culoarului, Paul s-a ascuns după un bolovan mare mai în stânga lui, iar Ilinca era deasupra culoarului, pe dreapta, pe o denivelare mai înaltă a zăpezii – practic pe marginea canalului de curgere, nu in el. Ar fi fost inconștientă să urce fix prin canal, da. Dar pe marginea lui ar fi trebuit să fie ok, chiar dacă a prins-o oricum în cel mai prost loc posibil.

Imaginile sunt foarte spectaculoase pentru că din acel unghi, pare că toată furia zăpezii vine direct în Ilinca. De fapt, ceea ce o atingea erau bulgării care ricoșau din perete, în timp ce grosul avalanșei curgea frumos pe culoarul pre-stabilit. Ilinca și-a amintit astfel că e în tricou cu mânecă scurtă și că zăpada e rece, dar mai mult de-atât, cred că nici măcar nu s-a speriat. Pentru că nu venea un tren, nu exista un tren deasupra noastră, doar biciclete. În alte condiții pot veni și trenuri și atunci riscul e mult, mult mai mare!

Și o bicicletă ar fi putut să ne lovească de stânci, dacă stăteam în calea ei și nu lângă, cu siguranță! Ne-ar fi putut dărâma, duce la vale, izbi de vreun perete și poate ne-ar fi intrat și-n gură nițel. Dar cam atât, din ce am calculat noi. Se putea muri din asta? Sigur, nu se știe niciodată cum dai cu capul sau pe unde intră pioletul!

Eu atunci nu știam cât de bine stă Ilinca în locul acela, așa că nu i-am strigat să stea într-un picior, i-am strigat să se așeze mai bine, să se fixeze cu pioletul. Ceea ce făcuse oricum la primul jet – iar la al 3-lea (cel filmat) știa deja cum stau lucrurile. Am avut ceva emoții pentru ea până să-mi dau seama că într-adevăr e totul ok – că oricât ai ști tu teoria și ai calcula rațional chestii, când vezi că vine așa ceva spre tine e destul de natural să ai și ceva emoții. Dar nu prea mari în cazul ăsta. Oare de ce? (inconștienți, idioți, la un pas de moarte etc – nu uitați să le transmiteți asta și celorlalți participanți, eu sunt doar povestitorul acum, la tură eram colegi cu drepturi si responsabilitati egale! :)) )

Ce nu se vede in film, din păcate, e locul unde a stat ascuns Paul. El era chiar la ieșirea din pâlnie, jos – nu apucase să intre încă în culoar. Așa că s-a ascuns după bolovanul aflat acolo, toată zăpada trecând și peste el. Adică așa, frumos, cu boltă, venind peste bolovan si cazand, desigur, si pe el. Foarte inconștient din partea lui să se ascundă după acel bolovan peste care trecea zăpada, dacă s-ar fi desprins acel bolovan?? L-ar fi rostogolit la vale, ar fi putut să moară!

Da, se poate muri. Pe munte, în oraș, în trafic, în casă. Cele mai multe accidente, citisem cândva o statistică, au loc în baie. De aceea eu n-am mai intrat în baie de vreo 2 luni :))

Oamenii mor. Noi murim. De multe ori se moare prostește, din greșeli mărunte, din accidente stupide. Se întâmplă și e naiv să crezi că ție n-ar putea să ți se întâmple! Ține de noi să facem tot ce putem să reducem riscurile într-un mod conștient, atent, fără să renunțăm neapărat la lucruri care ne plac, fără să stăm cu frică de bombe, meteoriți, avalanșe și dragoni. Pardon, urși.

Dar niciodată nu vei fi 100% în siguranță. Riscuri există, evident! Iar unele activități presupun mai multe riscuri decât altele. Tot ce putem face e să fim cât mai pregătiți și informați, să știm cum să reducem cât mai mult riscurile, dar și ce să facem în caz că ceva se întâmplă! Să fim pregătiți să acționăm, fără să ne pierdem cu firea și mai ales… să învățăm! Din experiența noastră sau a altora, din greșelile noastre sau și mai bine, ale altora, e foarte important să învățăm! Aproape la fel de important precum arătatul cu degetul! :))

În continuarea văii am mers și mai atenți, deși ieșisem din zona îngustă. La un moment dat a căzut o piatră lângă noi, așa că am stat mai cu frică de pietre decât de avalanșe. Pentru că suntem niște inconștienți care ar fi murit, dacă nu aveau noroc. Sau poate… ca în orice aspect al vieții… norocul nu a avut nicio legătură. Dacă am fi pățit ceva, nu ar fi fost neapărat ghinion – ar fi fost, poate, vina noastră. Dacă am trecut cu bine prin această experiență, este și pentru că am luat decizii corecte, nu așa, orbește, ci analizând tot ceea ce am putut și am știut să analizăm înainte și pe parcurs.

Nu e maxim ce poți face, cu siguranță am fi putut să știm mai multe, să facem mai bine unele lucruri, să fim și mai atenți sau echipați, am fi putut cu siguranță să facem și greșeli –  tot timpul se poate ceva mai bine sau mai rău. Iar asta e valabil și pentru voi. Sunt curios câți din cei care merg iarna pe văi de abrupt iau în calcul toate elementele de care am vorbit mai sus, câți au folosit vreodată un piolet, câți au ținut în mână un DVA sau știu ce este acela etc. Noi, cu bune și rele, ne-am urmat drumul ales.

Despre zăpada cursă am concluzionat că a plecat de pe pantele din dreapta văii (cum urcam) și/sau de pe vâlcele din partea superioară. Acolo bătea soarele foarte puternic, iar petele de zăpadă aflate pe iarbă au fost influențate de asta. Soarele încălzește solul, zăpada se topește de jos în sus, între iarbă și zăpadă se creează un strat apos, alunecos și astfel pata/limba aceea de zăpadă poate pleca la vale. Nu era vorba de zăpadă ruptă direct din firul văii, zăpada pe fir era stabilă.

Ajunși sus, am stat un pic în dubiu pe unde să coborâm. Inițial am fi vrut să coborâm pe valea Morarului, dar, privind-o de sus, am văzut chiar deasupra niște rupturi de zăpadă care căzuseră spre vale (și lângă ele mai era destulă zăpadă), vedeam căldarea superioară unde era încă zăpadă, așa că am considerat că pe-acolo ar fi fost mai periculos de coborât decât pe alte părți.

Și ne-am bucurat că nu am ales să urcăm pe-acolo. E drept că valea e mai domoală, eventuale avalanșe s-ar fi oprit rapid după ce ajungeau pe fir, dar în același timp e o vale mare, mult mai mare – așa că și zăpada putea să vină din mult mai multe direcții și să ne surprindă. Și în cantități mai mari.

De aceea am zis să coborâm pe Valea Cerbului, sau poate chiar mai spre sud, daca ni s-ar fi părut și Valea Cerbului cu risc prea mare. Dar Paul își dorea să urce și pe Bucșoiu, așa că stând la vârf am analizat și varianta spre Prepeleac, pe traseul marcat. Eu eram un pic reticent, dar am zis să încercăm și să ne orientăm la fața locului, în funcție de starea zăpezii de pe potecă – ca să nu mai mergem până la Omu. Și am coborât fără probleme, pe un traseu tare frumos în partea superioară și un pic dificil mai jos.

Am învățat foarte multe în urma acestei experiențe și simt că, pe lângă tot ce studiasem si analizasem înainte despre avalanșe, această experiență a adus un mare plus de înțelegere asupra a ce înseamnă primăvara (sau iarna) pe munte. Iar asta îmi va fi foarte util în pregătirea ieșirilor viitoare – deși mai sunt încă atâtea de înțeles.

În această tură ne-am simțit destul de în siguranță – dar chiar și așa, oricâte lucruri ai învăța și oricât de atent ai fi, riscuri există – așa cum există și greșeli. Nu le poți elimina pe toate (aviz celor care cred că în oraș sunt mai în siguranță decât pe munte!), dar poți să îți trăiești viața cu înțelepciune. Fără frici iraționale și nefondate, dar acumulând treptat cât mai multe cunoștințe despre lumea înconjurătoare și cât mai multă experiență, punând mereu accentul întâi pe siguranță și fâcănd tot ce poți pentru a reduce riscurile cât mai mult. Iar mai departe, după ce ai găsit un echilibru între ceea ce vrei să faci și ceea ce se poate (poți) să faci, să îți poți asuma conștient orice deznodământ.

…

Legat de filmulețul postat pe youtube, mi se pare trist că unii oameni consideră că l-am pus ca să mă dau mare cu ceva ce am făcut (ceva ce lor li se pare, desigur, o inconștiență). Eu zic bogdaproste pentru orice filme cu avalanșe pe care le pot găsi (nu-s deloc multe, mai ales din România), pentru că din toate e ceva de învățat! Oricât de aiurea mi s-ar putea părea și mie unele faze pe care le mai văd pe net, tot e ceva de învățat din ele și din experiența altora. 

Și să știți că nu e deloc ușor să postezi public astfel de materiale (video, text etc). Ar fi mult mai ușor să ții totul pentru tine, evitând astfel critici și jigniri gratuite sau discuții interminabile despre ce înseamnă risc sau munte sau inconștiență. Dar ținând totul pentru tine nu contribui cu nimic la educarea și dezvoltarea celor din jur, iar asta e o pierdere. Pentru că din orice se poate învăța ceva și oricine ar putea să fi trăit ceva care să te ajute să înțelegi mai bine viața, muntele, oamenii sau chiar pe tine însuți.

De aceea am pus filmul pe net: pentru că avalanșe există și în România și se poate muri în ele. Pentru că sunt foarte, foarte multe aspecte de care trebuie să ții cont, dar chiar și așa poți avea surprize! Pentru că e important să știi ce faci și ce ai de făcut, să fii informat și cât mai pregătit și apoi… să îți asumi ceea ce faci. Așa cum eu îmi asum acum postarea acestui text, în urma căruia presimt că o să mă iau cu mâinile de cap mai ceva ca pe firul văii :))

Un aspect aș vrea totuși să lămuresc. Ar spune unii, bucuroși să caute orice nod, „uite ce fac “Liderii Montani”! Cat de inconstienti sunt si pe unde isi baga clientii!”.

Ignoranta e maxima, dar sa lamurim un pic: in primul rand, Liderii Montani au si ei viata lor. Pot sa sară cu parașuta daca vor (niște inconștienți, dacă nu li se deschide parașuta??), se pot duce în club (cum să te duci în club, ești sinucigaș?? n-ai văzut Colectiv??), pot merge pe văi de abrupt cu prieteni, ca în acest caz. Ca Lider Montan Internațional, nu va fi in competentele noastre sa mergem cu clienti pe astfel de trasee. Aceste trasee tin de competențele Ghidului Montan. Ca Lider Montan poti să mergi cu clienți doar pe trasee de drumetie, vara sau iarna, fara echipament tehnic (coltari, piolet etc). Așa că fără grijă, clienții noștri nu vor fi luați de avalanșe. Nu garantez însă în privința vreunui accident auto – mult mai probabil!

Dar sa iti bati joc de o categorie de oameni doar pentru ca ai tu un dispret personal fata de cineva, e stupid. Au existat ghizi montani inca de la inceputul mersului pe munte ca activitate de turism, cu ajutorul lor s-au făcut o multime de cuceriri, de descoperiri și in continuare o multime de oameni merg pe munte mult mai in siguranta pentru ca aleg varianta inteleapta: de a nu merge de capul lor, ci de a apela la un specialist in domeniu. Asa cum si eu daca am vreo problema de sanatate, nu ma duc la un prieten care stie el cum sa rezolve ce am, ci ma duc la un medic – care a facut scoala, care a profesat in domeniu, care are experienta. Si nu mă aștept deloc să lucreze gratuit doar pentru că eu gândesc că, deși am o problemă cu plămânii, aerul din jur e gratuit și e pentru toată lumea.

Da, exista si medici prosti si ghizi cu atestate luate cine știe cum. O diplomă nu garantează ceva în ziua de azi (deși este obligatorie în anumite situații). Dar sa incluzi toti ghizii sau toti medicii sau profesorii in aceeasi oala din cauza unora, e stupid. Dar succes în a vă trăi viața în felul ăsta! 🙂

Ca o recomandare pentru cei care merg pe munte, aș zice: informați-vă din cât mai multe surse, încercați să vă dezvoltați cât mai mult capacitățile și creșteți experiența treptat, nu începeți cu cele mai grele trasee doar pentru că vă credeți în stare. În privința avalanșelor nu e de ajuns să vedeți buletinul nivo și estimarea de risc oficială, e nevoie să ții cont, așa cum ați văzut, de o mulțime de factori.

Iar dacă nu ați prea mers pe munte, cu toată căldura vă recomand să mergeți cu oameni cu experiență (dovedită), alături de care nu doar că ați merge mult mai în siguranță, dar ați avea și o mulțime de lucruri de învățat.

Iar dacă pe mine mă considerați un inconștient și un incapabil, e perfect – mergeți cu altcineva! 🙂 Dacă în altcineva aveți mai multă încredere, faceți tot ce puteți să mergeți cu el! Nimeni, absolut nimeni nu vă poate garanta că veți fi (vreodată) 100% în siguranță. Niciun ghid montan autorizat, nici un pseudo-ghid, nici cel mai bun prieten. Dar între a face lucrurile haotic și stupid și a ști foarte bine ce faci, e o diferență mare.

Unii cred despre mine că știu foarte multe și sunt expert când e vorba de mersul pe munte, alții consideră că sunt un increzut care de fapt nu știe ce face. Hmm, oare de părerea cui să țin cont? Mai bine îmi văd mai departe de excursiile mele, din care am mereu câte ceva de învățat, de cursul de Lider Montan la care particip (și care mi se pare cel mai intens și util curs de acest gen de la noi), de emisiunea mea și de multe altele – din care tot mai mulți oameni au de câștigat. Iar alții n-au decât să se concentreze pe ce fac eu și să caute toate nodurile. Îmi e util – în felul ăsta mai văd și eu ce mai pot îmbunătăți la mine 🙂

Atenție la zăpadă și ture faine să aveți!

Ioan Stoenică, 22 aprilie 2016.