Revin mereu cu drag si cu emotie in muntii Vrancei, locul unde, in urma cu cativa ani, vazusem 2 ursi la distanta de doar 30 de minute unul de altul. Era un record de care eram mandru, avand in vedere ca rar a binevoit un urs sa-mi iasa in cale in multele excursii pe care le-am facut – fie singur, fie cu grup. Adica vazusem ursi, dar prea putini, prea putin, prea pe fuga si fara sa pot sa-i imortalizez in vreun filmulet sau vreo fotografie.

Acest lucru s-a schimbat in luna iunie 2020, cand am organizat o noua excursie de 3 zile in muntii Vrancei, de data asta in timpul saptamanii, cu un grup mai mic (doar 5 participanti). Dupa toate turele pe care le-am organizat in zona, in ciuda senzatiei de a te afla in mijlocul salbaticiei (mai mult, parca, decat in alti munti), nu aveam sperante prea mari sa vedem vreun urs. Pentru ca sunt animale timide, fricoase cand e vorba de oameni si greu de vazut. Adica, mai exact, daca nu mergi ca mutul prin desis de padure sau zmeuris, nu prea ai sanse sa vezi un urs. Ei te simt (in special dupa miros, dar si dupa zgomot) si se indeparteaza inainte sa apuci sa-i vezi.

Dar pot fi si situatii in care sa ai noroc. Adica sa apuci sa vezi tu ursul primul, inainte ca el sa te simta. Si asa a fost pentru noi aceasta excursie: plina de un noroc incredibil, greu de egalat. Pentru ca am vazut in doar 2 zile, 8 ursi! Dar sa incep cu primul urs.

In ciuda prognozelor de cod portocaliu de ploi in toata tara, noi urcam printr-o zapuseala epuizanta, cu soare si umezeala in aer. Ploaia ne-a ocolit toata ziua si am ajuns astfel la primul loc de cort pe inserat, cand aerul se mai racorise un pic. Acel loc are ceva incredibil… Iesi din padure si ajungi pe o mica muchie inierbata, ingusta, unde cu greu gasesti loc drept pentru cateva corturi. Esti deasupra vailor, inconjurat de culmi, cu privelisti spre satul ramas mult in urma. E un loc unde de mai multe ori am avut noroc sa vad animale salbatice – in special cerbi, ciute si capre negre.

Secretul, cand ajungi intr-un astfel de loc, ce-ti permite sa vezi pana mai departe, e sa intri in liniste. Incet, in soapta, cu grija, cu aparatul foto pregatit… Sau, daca nu vrei sa surprinzi un urs nestiutor aflat dincolo de culme, poti intra vorbind un pic mai tare cu ursul. Evident, noi am ales prima varianta.

Am inspectat in liniste poiana de sub noi, acolo unde mai vazusem alte dati cate un cerb, dar nu era nimic. Au ajuns din urma si ceilalti dupa cateva secunde si, stand tot in liniste, cineva imi atrage atentia ca pe versantul din stanga se misca ceva. Pun imediat aparatul la ochi, pentru a folosi zoom-ul aparatului in loc de binoclu si constat bucuros ca e un ursulet! Ne-a simtit repede, dar nu din prima, asa ca am apucat sa-i fac cateva poze.

Dupa care a intrat printre copacei si a inceput sa se indeparteze si credeam ca gata, asta a fost…

Dar surpriza, nu s-a grabit sa plece! S-a oprit sub niste stanci, acolo unde… era un al doilea ursulet! Probabil fratele lui.

Pareau asa mici si dragalasi si curiosi, un pic tematori, parca nestiind ce sa faca intr-o astfel de situatie cu care probabil nu se mai confruntasera. Pana la urma, primul urs a trecut dincolo de o culme si al doilea l-a urmat.

Chiar daca ceilalti oameni din grup vedeau probabil doar doua pete maro pe iarba, din cauza distantei, emotia de a sti ca erau doi ursi a fost mare, pentru ca nu vazusera niciodata un urs in salbaticie inainte.

Apoi, fara niciun fel de frica, ne-am instalat corturile in zona aceea, stiind ca nu vom avea probleme din cauza lor si ca vor pastra distanta. Bine, aveam un pic de emotii pentru pungile de mancare, agatate in copaci. Ar fi fost aiurea sa ramanem fara mancare din prima seara, ca mai aveam 2 zile de tura. Dar totul a fost ok si teoria s-a confirmat pentru a mia oara – animalele salbatice prefera sa evite oamenii – chiar daca uneori mai pot da tarcoale pentru a fura vreo punga plina de cadouri usor de obtinut.

Dimineata, din apropierea corturilor am putut spiona o ciuta ce se odihnea sub un copac…

Si am surprins in fuga ei si o capra neagra, speriata de aparitia mea pe stancile ei.

Apoi, alte 3 capre negre veneau, cred, la un bulgare de sare lasat pentru ele langa un trunchi de copac.

In asteptarea ploii, am mers mai departe pe traseu cu soarele deasupra, fiind luati in primire si de cainii de la o stana (destul de cuminti totusi, mai ales ca si ciobanii erau pe faza). Am trecut prin niste locuri incredibile si, ajunsi la o zona cu stanci, am vazut de aproape o alta capra neagra. Stiti ca vara ele sunt maro, doar iarna sunt negre.

Am stat mai mult timp in liniste aici, un loc unde in trecut vazusem si urs dar si lup. Apoi, pentru ca doar norii pareau sa se miste pe langa noi, am mers mai departe in liniste. Coborand o poiana lunga, cu privelisti, am hotarat sa ne oprim iar un pic mai mult. Sa stam in liniste, sa asteptam, cu ochii spre marginea padurii din vale, ca poate mai avem noroc sa iasa vreun animal in vizor. Dupa vreo 30 de minute de stat am continuat, tot in liniste, trecand prin zona pe unde in urma cu cativa ani vazusem un urs. Si am iesit iar intr-o poiana mare.

Unde avem parte de ursii cu numarul 3 si 4: o ursoaica si cu puiul ei (care cred ca avea vreo 2 ani, adica nu era bebelus).

Erau departe, dar pe masura ce ei urcau spre padure, noi coboram spre ramasitele unei stane, de unde sa-i putem vedea mai bine. Ne jucam „un – doi – trei la perete(le stanii) stop”. Adica sa ne apropiem fara sa ne vada, cand erau cu capul jos, in iarba.

La un moment dat disparusera in padure si nu stiam daca vor mai iesi la lumina, dar au iesit. Intai puiul, care parea un urs normal, ca in poza de mai sus. Pana cand a aparut mama in spatele lui. Care era uriasa! Si care il facea pe ursul „normal” sa para cu adevarat pui prin comparatie.

Ca orice urs in aceasta perioada (fara fructe), iesisera la păscut. Ca vacile. Iarba e principala sursa de hrana, cel putin in perioada asta. Turistii rataciti nu sunt deloc in meniu, orice ar crede unii oameni panicati de propria imaginatie si prea putina informatie reala.

I-am urmarit mai mult de 15 minute si a fost chiar amuzant – dar asta veti vedea intr-un filmulet viitor, dupa ce reusesc sa-l montez si incarc pe youtube.

Incepuse si ploaia, care nu ne deranja insa deloc partida de observat ursi in mediul lor. Imi parea rau ca nu coboara mai mult spre noi, sa-i vedem mai de aproape.

In cele din urma cred ca ne-au simtit, sau au simtit ca e ceva suspect la stana si s-au dus in directia opusa, disparand in padure. Si noi la fel.

Pe urmatoarea portiune am mai vazut 2 capre negre pe niste stanci, dar caprele negre sunt animalele salbatice cel mai usor de vazut, asa ca asta nu era la fel de impresionant ca faptul ca vazusem deja 4 ursi in 2 zile.

A inceput in sfarsit si ploaia, asa ca ne-am grabit spre o stana unde hotarasem sa dormim noaptea 2. Stand pe-acolo observam in departare, pe o poiana pe unde trecusem si noi cu o zi inainte, un alt urs – de data asta unul mai pricajit – poate cel mai mic si slab dintre toti.

Eu nu discriminam ursii, tot spectaculos mi se parea sa il vad, mai ales ca era al 5-lea urs in 2 zile!! Ar fi putut sa fie unul dintre cei doi ursi vazuti in prima zi, pentru ca era aproape de zona aceea, dar acesta avea alta culoare si era mult mai slab decat ei.

Mergea si el pe traseul marcat, in cautare de iarba gustoasa. Am zis ca ar fi fost tare sa-l prind exact pe culme, profilat pe cer… eventual si stand in doua picioare!

Pentru ca se oprise ploaia, am hotarat sa mai facem un scurt traseu, tot cu gandul la animale salbatice – poate mai vedem ceva! Ursul 5 era inca acolo, dar foarte departe, asa ca l-am lasat si am urcat spre o alta zona faina pe care o stiam. Am mers foarte in liniste, calcand cu grija, incercand sa facem cat mai putina galagie… si simtind ca intram din ce in ce mai mult intr-o lume atat de diferita de cea cu care eram obisnuiti. Chiar si in muntii astia salbatici, unele zone sau poteci sunt mai salbatice decat altele.

Ajunsi intr-o zona cu stanci si poiana, punem ochii pe al 6-lea urs! Statea pe pantele abrupte si manca iarba.

Parea mult mai mare decat cei de pana acum (de fapt, cam cat ursoaica aceea).

L-am urmarit mai bine de 10 minute, reusind sa ne asezam intr-un loc cu o perspectiva cat de cat buna, chiar daca distanta era si acum prea mare.

Am putut sa observ cum a mancat cateva flori – desi initial ma gandeam ca doar le culege sa le duca vreunei ursoaice. Ca sa le manance ea.

Ce a fost si mai tare a fost faptul ca intre timp, deasupra ursului, pe stanci, a aparut si o capra neagra! Care a simtit ursul – asa ca a stat destul de mult timp nemiscata, privind spre el. Ursul era mai nesimtit, nu a simtit-o nici pe ea, nici pe noi. Isi vedea de cina linistit.

Eu mai mult filmam decat pozam, tot speram la o eventuala confruntare intre urs si capra, dar n-a fost sa fie. Doar de Paste mai taie ursul cate-un miel si nu era Pastele…

Cand capra a fugit, poate din cauza prezentei noastre, atunci si ursul a simtit ca ceva nu e in regula si a intrat rapid in padurea de sub el.

Asta e genul de intalnire de care, daca ai parte vreodata, te poti considera foarte norocos… Sa apuci sa vezi tu ursul inainte ca el sa te simta si sa ai timp sa il observi in mediul lui, de la o distanta sigura (care putea sa fie mai mica, dar asta e, nu ma pot plange).

Pe seara am aprins un foculet, sa ne mai incalzim si sa prajim cate ceva bun de mancat. Eu eram ud fleasca la picioare, asa ca m-am descaltat si am scos sosetele, sa usuc macar talpile un pic, ca incepeau sa se irite de la udatura si mers. Era placut asa, cu picioarele pe pietrele calde, dar confortul talpilor s-a terminat brusc, cand, pe aceeasi culme unde vazusem ursul numarul 5, apare un alt urs!

Nu aveam aparatul cu mine, era in stana, asa ca am fugit descult, pe pietricele si printre ciulini, sa il iau. De pe prispa stanei am reusit cateva poze chiar pe culme, cum zisesem mai devreme si, in timp ce filmam, ursul chiar s-a ridicat in doua picioare inainte de fugi speriat dupa culme! Asta o sa vedeti cand voi finaliza montajul (urmariti canalul de youtube ca sa-l vedeti!).

Am crezut ca de noi s-a speriat dar de fapt, dintre molizii din spatele lui aparuse un urs mai mare… care venea molcom tot pe culme! Fantastic! Era al 8-lea urs!

Acum… nu as baga mana in foc ca astia doi de la final nu erau tot unii dintre primii 5… desi nu semanau… poate doar ursul 7 sa fi fost acelasi cu ursul 5, ca era parca mai mic, dar ursul 8 trebuie sa fi fost altul, ca nu semana nici cu primii 2, nici cu ursoaica aia cu pui, nici cu ursul 6, care ramasese undeva mult in spatele nostru, adica in directia opusa. Pana la urma, ca au fost 7 sau 8, prea putin mai conta. Noi am stabilit ca erau 8. 8 ursi frumosi!

Un record pe care nu stiu daca voi reusi vreodata sa-l depasesc. Sa vezi atatea animale salbatice, in mediul lor, in doar 2 zile! (In ziua 3 am vazut doar vreo 2 salamandre). Noi deja ziceam ca gata, am vazut destui ursi asa, de la distanta, de-acum trebuie trecut la nivelul urmator: sa-i vedem mai de-aproape. Sau vreun râs, un lup, un cerb măcar… Eh, poate data viitoare!

Mereu ziceam ca-mi doresc sa vad ursi, de fapt de vazut mai vazusem, dar nu pe indelete, nu apucasem prea mult sa-i pozez sau filmez, m-au tot evitat… Si lumea mai radea de mine ca „ai grija ce-ti doresti…” Nu am inteles niciodata expresia asta… trebuie ca vine de la oameni care nu prea stiu ce-si doresc si se trezesc ca ce-si doresc era de fapt rau pentru ei sau ceva. Eu chiar imi doream sa vad ursi, sau animale salbatice in general. Pentru ca dupa atatia ani si sute de trasee si de ture, realizezi cat de rare sunt aceste intalniri.. cat de greu e sa vezi un animal salbatic, cat de usor te simt si cat de repede dispar… Bine, nu zic de ursii gunoieri de pe Transfagarasan, saracii… ci de cei din salbaticie!

Asa ca fiecare intalnire devine ceva incredibil, atat prin faptul ca e ceva rar, de care cu greu poti avea parte, cat si prin faptul ca esti pus fata in fata cu locuitorii permanenti ai locurilor prin care tu esti doar un mic vizitator. Si stiind cat de greu e sa vezi un urs si cat de repede te simte si cum prefera sa se indeparteze, mi se pare amuzant cum de stau oamenii cu asa frica de ursi pe munte. Cand cainii de la stane sunt mult mai periculosi – de fapt sunt singurele animale care chiar vin spre tine sa te atace, in loc sa fuga de tine.

Dar si mie mi-a fost frica la inceput. Pentru ca nu cunosteam. Pentru ca imaginatia era mai puternica decat realitatea. Mai mare decat volumul de informatii si decat intelegerea mersului lucrurilor.

Si nu ma luati pe mine cu nu stiu ce caz aparut in presa… Daca cititi doar titlul, e normal sa va speriati – asta e si scopul, sa va socheze. Dar mai mereu detaliile, prea ignorate, spun ca omul atacat iesise cu furca la urs, ca omul atacat avea mancare in cort, ca omul atacat dadea cu pietre in barlog ca sa fuga ursoaica si el sa-i fure puii… ca omul atacat a stat in liniste in zmeuris sau a intrat in liniste in vreo zona fara vizibiliate, unde a surprins vreo ursoaica. Cu alte cuvinte, sunt rare cazurile de oameni raniti de urs (e mai corect spus asa decat „atacati de urs”), iar dintre ele, si mai rare sunt cele in care omul sa nu fi avut o vina sau sa nu fi facut vreo greseala care sa duca la asta. Din prea putina informatie, atentie sau pur si simplu din prostie sau rea vointa. Asa ca inainte sa va panicati citind vreun titlu socant, intrebati-va: ce s-a intamplat de fapt? Nu am o statistica clara, dar nu cred ca sunt mai multe cazuri si probleme decat in trecut. Doar ca in trecut nu exista facebook, care sa dea oricarui lucru o amploare uriasa si o conotatie… eh, dupa interesul celor ce il promoveaza.

…

In stana, pentru ca doar intr-un colt era semnal la telefon, persoana care se instalase acolo ne-a dat si noua niste internet prin hotspot, sa putem intra un pic pe facebook inainte de culcare. Si, evident, ca sa putem sa ne conectam la netul ei, era nevoie de o parola. Asa ca daca ajungeti vreodata pe-acolo, incercati sa intrati pe unica retea ce va apare, folosind parola „8ursifrumosi”.

Bine, nici ursii si nici netul nu vor mai fi acolo neaparat. Dar eu da. Eu voi reveni cu siguranta si cu alte grupuri, pastrand strategia de a merge mai putin, de a sta mai mult pe loc, de a merge mai in liniste, de a cauta mai mult viata si frumosul din jur in detrimentul multor km parcursi sau unor altitudini impunatoare. Pentru ca nu e nevoie de nimic exagerat si nici de prea multa adrenalina si nici să mergi prea departe ca sa fii impresionat. E de ajuns sa vezi câtă viață se află acolo si câtă mai e încă și în tine și cât de apropiate sunt de fapt una de alta. Si daca ai uitat cumva, prea obosit si ocupat cu zile mult prea goale, sunt de ajuns 8 ursi frumosi ca sa-ti aminteasca. Dar nu-i usor sa vezi 8 ursi frumosi…

…

Ioan Stoenică, iunie 2020.

PS. Pozele sunt facute cu Nikon D7200 si Tamron 18-400mm.

Daca sunteti interesati si voi de astfel de excursii, dati-mi un mesaj, pe mail sau pe facebook, cu cat mai multe detalii despre voi si ne auzim (nu neaparat imediat, uneori raspund mai greu la mesaje). Detalii mai gasiti si pe prima pagina a blogului.

Nu uitati ca puteti vedea multe imagini frumoase, din munti, in episoadele emisiunii pe care o realizez (mai rar in ultima vreme), Pe poteci, spre inima ta!