Am cunoscut un om cu potential mare de sinucidere

(Atentie! Acest text o sa va sparga balonasul de sapun. Nu il cititi daca sunteti prea atasati de balonas)

Fusese o dupa-masa minunata in Arad (1 iunie 2014) si urmau 11 ore de mers cu trenul pana la Bucuresti. Ore in care mi-ar fi placut sa fiu singur, sa ma pot bucura in liniste de ceea ce traisem in acea zi si in cele dinainte.

In compartiment a intrat insa o femeie. 36 de ani, aspect normal, imbracata decent, cu niste blugi si o geaca mov. Tunsa relativ scurt si cu doi dinti lipsa intr-o parte. Avea cu ea o plasa si o poseta neagra ce parea noua. Nu a durat mult pana cand a inceput sa ma intrebe ceva. Mie nu prea imi place sa ma bag in seama cu oamenii in tren si nici sa se bage ei in seama cu mine – desi asta nu e o regula. I-am raspuns fara prea mult interes de a incepe o conversatie, mai mult din politete.

Rapid mi-am dat seama ca nu era vorba doar de conversatie, era ceva ciudat in ceea ce o privea. Mai vezi uneori oameni care vorbesc singuri, sau care insista sa-ti vorbeasca desi tu ai prefera sa nu faci asta. Unii poate doar se plictisesc, altii poate nu au cu cine vorbi si simt nevoia sa o faca… Si nu-i nimeni sa-i asculte.

Sunt constient ca multi oameni ascund drame, tristeti, tragedii si multi au nevoie de ajutor… dar nu mereu sunt in starea necesara sa ma expun la asta…

Privind spre dealurile impadurite de afara, am ajuns sa-i spun ca merg pe munte, asa ca m-a intrebat de ursi – animale care ii plac si ei (nu la fel de mult ca tigrii!). Stia chiar si de rezervatia de ursi de la Zarnesti dar si de ursii gunoieri din Sinaia. Desi ea era din… Braila! Trenul mergea de la Arad la Bucuresti, dar ea urma apoi sa schimbe spre Braila. Lung drum! Cu atat mai lung cu cat venise in Arad in aceeasi dimineata, de la Bucuresti. 11 ore dus, vreo 8 ore in Arad, alte 11 ore in tren…

Mi-era tot mai clar ca ceva nu e in regula iar asta mi-a fost confirmat cand a inceput sa se deschida si sa-mi vorbeasca despre motivul venirii in Arad. A venit sa caute o locuinta unde sa stea cu chirie. A umblat prin oras cautand ziare cu anunturi, intreband oamenii… dar nu avusese prea mare succes. In plus, ziarul cu anunturi era 5 lei, prea scump sa si-l permita. “5 lei un ziar… nici in Bucuresti nu-s asa scumpe ziarele!”. L-a rasfoit insa un pic la taraba, cat sa noteze 3 numere de telefon.

Din Braila… in Arad. De ce Arad? Pentru ca in alta parte nu a gasit nimic care sa mearga, iar aici vazuse niste preturi mai mici. Face asta de ceva timp, umbla din oras in oras, cautand o camera unde sa stea – ieftin, dar care sa aiba macar apa calda si un aragaz. Cum sa nu gasesti chirie nicaieri?, m-am intrebat. Sigur nu a cautat eficient. Cred si eu, fara internet si credit la telefon… A locuit cateva zile in Valenii de Munte, a incercat si la Manastirea Caraiman si in alte zeci de locuri… degeaba.

In Braila, tatal ei statea la cineva si o astepta – dar acolo nu era loc si pentru ea. Spera sa gaseasca ceva unde sa vrea si tatal sa se mute, ca sa o ajute cu bani din pensie pentru plata chiriei. Pierdusera casa in circumstante dubioase, au fost inselati de diverse persoane si astfel au ramas pe drumuri. Ea traia de ceva vreme prin trenuri si gari – desi nu ai fi zis asta daca te uitai la ea. Arata destul de normal – exceptand clipirile apasate, cauzate de faptul ca nu mai dormise de ceva timp. Era a doua noapte in tren – si in tren nu reusea sa adoarma…

Ma simteam oarecum neputiincios, dar in acelasi timp, ca probabil multi altii, as fi preferat sa nu fi nimerit cu ea in compartiment. E mult mai usor sa ignori, sa nu stii, sa inchizi ochii. E mai greu cand esti nevoit sa vezi unele lucruri, sa ti le aduci in constient. Ignorance is bliss – dar eu nu suport vorba asta.

Aveam la mine pentru drum un sendvis mare. I l-am dat ei, m-am gandit ca poate n-a mai mancat de ceva vreme. L-a mancat pe tot si m-am bucurat. Nu mi-a placut insa cand mi-a spus ca avusese la ea un sendvis cu branza, facut de cineva, dar nu i-a placut pentru ca branza se scursese si se facuse o zeama in punga cu sendvisul – asa ca nu a putut sa-l manance. Pai faci si mofturi?

In plus, nu rata nicio ocazie sa spuna despre cat de rai sunt oamenii, mai ales in Braila si Galati. Si ca ar pleca din tara, ca in tara asta sunt numai hoti si oameni rai si ca numai de necazuri a avut parte si nimeni nu o ajuta. Cum sa-i explici cuiva care are o credinta atat de puternica, bazata pe o experienta de viata plina de necazuri, despre faptul ca oamenii rai NU sunt majoritari – sunt doar mai vizibili decat oamenii buni, din pacate… Dar de fapt intre oamenii rai intra si oamenii ignoranti – iar acestia chiar sunt(em) cei mai multi…

M-am mirat ca avea bilet de tren, stiind cat de scump e biletul pana la Bucuresti. Dar avea de fapt niste cupoane gratuite pe care le folosise ca sa caute o locuinta prin diverse orase. Si ca sa stea si-n tren, ca e mai cald decat in gari. Mai avea insa un ultim cupon. Daca ar gasi chirie in Arad, ar folosi cuponul sa se intoarca aici si pe urma nu i-ar mai trebui altceva.

Am intrat pe net si i-am mai cautat cateva numere de telefon, desi anunturile erau cam vechi. I-am gasit si un numar de la fundatia Cutu-Cutu, ca zicea ca i-ar placea sa lucreze cu animale. Nu avea credit la telefon, mi-a cerut sa sune de la mine si am ezitat. Asta se intampla chiar la inceput, cand inca nu mi-era clar cu cine am de-a face. M-am gandit ca oricum e in tren, nu mai poate schimba nimic – asa ca urma sa sune de pe telefonul tatalui, cand ajungea la Braila.

De ce am ezitat?! E atat de natural sa fii sceptic si atat de greu sa mai ai incredere in oameni… In plus, nu prea-mi place sa mi se ceara, poate prea obisnuit cu cersatorii din Bucuresti, care insista si castiga mai mult decat multi oameni care chiar muncesc pentru bani.

Vorbea destul de mult – si chiar radea uneori. Asta ar putea fi considerat chiar ciudat, avand in vedere situatia in care era.

Era la curent cu diverse informatii, probabil se mai uita la televizor pe undeva. Nu-I suporta pe Basescu si nici pe primarii care ar fi putut sa o ajute cu o locuinta si nu au ajutat-o. Oameni rai peste tot…

Imi dadeam tot mai mult seama ca, in ciuda situatiei dificile in care se afla, principala ei problema nu avea legatura cu asta. Ca de multe ori in viata, de fapt. Avea legatura cu modul in care ea a ramas blocata mental in toata aceasta problema. E natural sa vezi totul negru, sa nu mai ai speranta, sa nu mai ai credinta, sa nu mai ai forta. Le pierzi pe toate pe drum, e atat de natural. Era atat de negativista, o multime de “nu pot”, “sigur nu gasesc”, “nimeni nu ma ajuta”… Era trista si dezamagita ca a intrat la o farmacie sa umple o sticla cu apa si nu i-a dat decat un pahar… “ce oameni, sa lasi pe cineva sa moara de sete…”

Am incercat sa-I explic ca nu “oamenii” au facut asta, ci UN om care poate oricum nu avea posibilitatea sa-i dea mai multa apa – ca era de la bidon, nu de la robinet. Nici nu a incercat in alta parte, ca “magazinele sunt inchise, ca-i duminica…”. Nu e vina nimanui daca nu esti capabil sa faci rost de apa. Orice om cu un robinet langa el iti va umple o sticla cu apa, daca ceri frumos. Dar descurajarea care o cuprinsese probabil de multa vreme nu o mai lasa nici sa incerce… Oamenii o percepeau repede intr-un mod ciudat, din felul cum vorbea si o respingeau la fel de repede.

Deznadejdea te tine pe loc si faptul ca ramai intr-o anumita situatie nu are legatura cu situatia sau cu oamenii “rai” din jur, ci cu faptul ca tu nu mai esti capabil sa gasesti in tine resurse pentru a inainta… Da, e tare greu, dar nu are legatura cu altii – doar cu tine!

La Deva s-a mai urcat in compartiment o tanti. In sfarsit putina liniste… Ne-a servit cu ciocolata, dar amandoi am refuzat. S-au schimbat cateva replici banale, apoi brusc, prima femeie isi ia punga si poseta si pleaca, fara sa spuna nimic. Tanti care a ramas s-a uitat mirat, dar avusese timp sa-si dea seama ca “era cam ciudata” si ca poate avea probleme cu capul. I-am explicat pe scurt ca oricine ar ajunge sa fie afectat psihic daca ar trece prin lucruri de genul asta… Probabil nu i-a placut de tanti care urcase, dar am preferat sa spun ca s-a dus sa caute un compartiment gol, sa se poata intinde – ca nu dormise de multa vreme. Era deja noapte cand am ajuns la Deva.

Mai tarziu a mai urcat un om si a revenit si ea. Greu sa mai vorbesti, asa ca nu a stat mult si a plecat iar. Si nenea a catalogat-o rapid, crezand ca poate are sindrom Down sau ceva, din cauza miscarilor feței.

A doua femeie a coborat la Craiova, dar a urcat un alt om. S-a intors si ea si s-a asezat langa mine. Eu voiam sa dorm, ea voia, evident, sa vorbeasca…

Imi parea rau pentru situatia in care se afla, dar simteam ca nu am cum sa o ajut. M-a intrebat daca n-ar putea sa stea la mine o noapte. I-am spus ca merg la ai mei, unde nu e loc, unde nu pot veni asa cu un om strain in casa… Nu simteam sa fac asta oricum. Devenea prea insistenta si asta nu-mi placea. Nici negativismul de care dadea tot mai mult dovada si pe care-l vedeam tot mai mult ca pe o piedica in calea oricarei schimbari in bine.

Psihologia nu prea functioneaza insa in astfel de cazuri, e greu sa ajuti un om cand el nu mai crede ca ceva bun se poate intampla. Sau mai bine zis, nu crede ca el mai poate schimba ceva. Sau ca mai are rost sa incerce, cand oricum nu va reusi. I-am zis ca daca ea nu e interesata sa-i fie mai bine, atunci nici eu nu sunt si nu mai am ce discuta cu ea.

La un moment dat a zis sa-mi dea numarul de telefon, sa o sun daca aflu de o locuinta pe undeva. L-am notat. M-a intrebat daca i-l dau pe al meu si am refuzat-o. A inceput apoi sa spuna ca crede ca ne-am fi potrivit si ca ar trebui sa-i dau o sansa, sa mai vorbim… Ca si ei ii plac ursii si unde mai gasesti o fata careia sa-i placa ursii? Si ca poate o iau cu cortul intr-o excursie. Deja se apropia prea mult si asta nu-mi placea. Incerca sa intre cu forta in spatiul personal si ma gandeam ca se intampla uneori asta cand esti prea prietenos sau deschis – desi nu consideram ca fusesem prea prietenos. Poate am fost totusi mult mai prietenos decat multi altii pe care-i cunoscuse si cu siguranta nevoia ei de caldura si afectiune era imensa. „Sigur nu-mi dai o sansa?”

Insista sa-i dau o sansa si vedeam in zambetul ei atat disperarea ascunsa undeva in adanc, cat si o raza de speranta, un sentiment placut dupa cine stie cate neplacute. Chiar daca era un zambet glumet, era plin de alte semnificatii. Imi spunea, uimita si ea de situatie, ca nu i s-a mai intamplat de mult sa simta asa… dar crede ca noi avem multe in comun….

Totusi, nu-mi place sa dau oamenilor sperante false sau sa mint – i-am spus sa nu mai insiste si ca mai util i-ar fi sa se concentreze pe problema ei, nu pe mine. Da, am fost rece. Voi cum ati fi fost?

Trenul s-a aglomerat pe la Videle. Oamenii inca incercau sa doarma, ea tot vorbea intr-una. Am inchis si eu ochii si i-am spus ca vreau sa dorm. Si ca i-ar fi si ei util macar sa stea in liniste, cu ochii inchisi – chiar daca nu adoarme. Corpul se odihneste intr-o oarecare masura si asa. Cu un ton glumet m-a intrebat daca poate dormi pe mine si i-am spus ca nu.

Cu 20 de minute inainte de Bucuresti ea a iesit pe hol. Prea multi oameni pentru gustul ei. M-a intrebat daca nu vin si eu pe hol sa mai vorbim si i-am spus ca vin cand ne apropiem de Bucuresti. Nu imi placea deloc situatia, as fi vrut sa fac mai mult dar simteam ca nu am ce si nici nu ma simteam vinovat sau responsabil in vreun fel. Probabil altfel ar fi fost lucrurile daca nu o vedeam atat de pesimista, atat de cuprinsa de renuntare, de neincredere… Sa vezi ca ai ceva cu care sa lucrezi conteaza mult – iar acel ceva probabil ar fi dorinta… vointa de a schimba ceva in bine. Daca omul nu are asta, atunci sa-l ajuti e mult mai greu – te lovesti de o multime de ziduri….Dar ea depasise de mult stadiul acela, in care sa mai poata singura sa-si dea speranta.

Am iesit in cele din urma pe hol. As fi insistat pe ideea de gandire pozitiva care sa duca la o implicare mai eficienta in rezolvarea problemei, dar nu prea aveam cu cine vorbi despre asta. Pentru mine lucrurile pareau simple, pentru ca nu se poate sa nu gasesti oameni care sa te ajute, daca stii sa vorbesti. Dar atitudinea nu o ajuta deloc. Mereu e vorba de atitudine!

„Nu ai trecut prin ce-am trecut eu… de cate ori sa mai renasc ca pasarea Pheonix? Nu mai am decat doua variante…” Doua variante… Gandul a fost un pic apasator, dar nu l-am lasat sa ma afecteze. Daca ai fi afectat in mod personal si direct de toti oamenii care trec prin greutati, care mor, care se sinucid, ai ajunge si tu ca ei. Compasiunea nu inseamna sa fii si tu trist si deprimat, ci sa intelegi prin ce trece omul si sa incerci sa faci ceva pentru el, daca poti… sa-i fii cumva alaturi.

As fi vrut sa rezolv in mod rational ceva ce nu se putea rezolva astfel. Ratiunea e mult mai la indemana uneori si ea e totusi atat de limitata, oricat de expert te-ai crede tu in situatii de viata. Mi-a placut ca era constienta de situatia ei, de cate ori luptase si pierduse si pornise iar la lupta – cu sperante tot mai putine… E natural sa ajungi sa pierzi tot ce aveai in tine in astfel de situatii si atunci chiar nu mai ai niciun sprijin. Mai ales ca in exterior nu gasesti.

Totusi, „n-ai trecut prin ce-am trecut eu” e atitudine clasica de auto-victimizare inconstienta, dai importanta situatiei tale, ii dai amploare si te identifici cu ea – devine tot mai clar o parte din tine, care te reprezinta. In felul asta, sa scapi de ceea ce iti face rau devine mult mai complicat. Fara sa-ti dai seama, te tii cu dintii de lucrurile care-ti fac rau. Da, situatiile pot fi grave, dar ele devin cu adevarat problematice atunci cand noi le dam amploare in mintea noastra. Cand nu reusim sa le privim detasat, ca pe situatii de viata, ci le consideram o parte importanta din noi, ne identificam cu ele si le hranim cu gandurile noastre.

„Da-i unui om un peste si-l hranesti pentru o zi. Invata-l sa pescuiasca si il hranesti pentru toata viata”. O vorba care inca mi se pare atat de valabila. Asta am incercat mereu sa fac – considerand ca putina afectiune de moment nu va fi niciodata mai utila decat niste invataturi pe care ti le insușești și care te vor ajuta apoi mult mai mult. Dar oamenii prefera un pește de moment… si nu stiu sa caute lucrurile care chiar i-ar putea ajuta. E drept ca putini stiu sa ofere altceva decat ceva de moment.

Stiam ce ar fi vrut, mi-a si spus. Ca i-ar fi dat o motivatie sa stie ca o sa o sun si ca poate “i-as da o sansa”. Cum sa explici ca mai important e sa-ti dai tu tie o sansa, ca sa schimbi ceva? S-a emotionat mai tare in cele 5-10 minute cat am stat pe hol. Ma pricep sa scormonesc in ranile oamenilor, stiind ca nu ajuta sa le acoperi si sa le ignori, ci mult mai util este sa tratezi ce se afla in intunericul mintii tale – macar cu intelegerea mai completa a intunericului.

In plus, chiar ajuta sa plangi. Sa eliberezi un pic tensiunea sentimentelor si gandurilor ce te apasa, sa faci loc unor alte sentimente si ganduri sa apara. Dar e mai util cand poti sa plangi cu cineva si nu doar cand iti plangi de mila singur. Sinceritatea si curajul de a te arata pot curăța multe răni – chiar daca nu rezolva problema inițială.

Era disperată de situația in care se afla, chiar si de faptul ca nu mai dormise, se simtea slabita si mintea negativista nu ezita sa-i aminteasca de faptul ca “se poate sa mori si de lipsa de somn…”

Nu voiam sa fiu eu motivul pentru care sa lupte sa-i fie mai bine, “daca incerc in continuare, imi dai o sansa?” Nu! Dar nici nu o puteam face sa inteleaga de ce si de ce i-ar fi mai util sa gaseasca motivatia in interiorul ei, sau in Dumnezeu, in ceva mult mai stabil. In plus, nu vreau sa mint.

Am coborat primul si am ajuns pe peron. Probabil nu stia daca voi pleca rapid sau voi mai sta – simtise ca as fi vrut sa plec, ii spusesem ca devenise prea insistenta la un moment dat. Am asteptat-o sa coboare si am zis sa mergem sa vada la ce linie are trenul pentru Braila. Nu am ajuns la capatul peronului si am oprit-o sa o imbratisez. Am tinut-o asa vreo 10 secunde, stiind ca pentru ea va fi o incarcare cu energie, pe care “sper sa o folosesti bine, sa nu renunti si sa cauti in continuare ceva de lucru si un loc unde sa stai…” Nu a putut sa spuna mare lucru, cand i-am dat drumul s-a clatinat putin, “de la lipsa de somn”, a zis ea.

I-am cumparat ceva de mancare si am dus-o la tren. Am imbratisat-o iar si i-am spus ca mi se pare foarte tare ca in ciuda situatiei in care se afla, inca a ramas asa normala din punct de vedere psihic si ca stiu ca are in ea capacitatea sa mearga mai departe si sa schimbe lucrurile… Dar ca ar trebui sa incerce altfel, cu mai multa incredere in oameni si in viata. Pentru ca daca vezi oamenii toti ca fiind rai, de asta vei avea parte. Daca tu te-ai purta cu ei asa cum ai vrea sa fie ei cu tine, cu siguranta multi iti vor raspunde la fel.

A urcat in tren zambind, dupa cine stie cat timp…

Nu pot sa nu ma gandesc cat de putin am facut pentru ea. Cat de mic am fost, pentru ca am lasat ratiunea sa conduca si am tinut inima ascunsa. Probabil s-a format in timp si la mine un zid, caruia mintea ii gaseste mereu scuze sau motive. Nu cred ca am incercat cu adevarat sa o ajut, probabil simtindu-ma depasit de situatie si dezarmat de negativismul ei. Dar si de parerea proasta pe care o am vizavi de acest mod de a vedea lucrurile.

Pe de alta parte, lucrurile se intampla mereu intr-un anumit fel cu un sens. Probabil imbratisarea de la final nu ar fi avut acelasi efect fara vorbaria care sa o apropie de mine. Ar fi fost o imbratisare de la un necunoscut. Asa a fost o imbratisare de la cineva care te-a ascultat, care a intrat in lumea ta si nu te-a respins complet, aratandu-ti ca “exista 20 de milioane de oameni rai si un om bun in tara asta”. Poate ca imbratisarea nu va schimba mare lucru, dar macar o zi, sau poate doua, ea va trai cu alte sentimente – iar asta ar putea sa-i dea energie sa faca ceva bun…

Nu pot sa nu ma gandesc, intrand intr-o astfel de poveste de viata, despre cum cele mai multe probleme ale oamenilor sunt de fapt mofturi de printesa răzgaiată, ciupituri de tantar comparativ cu arsuri de gradul 2. Fiecare crede despre propriile probleme ca sunt cele mai mari drame si cele mai importante si grele evenimente… Treziti-va oameni buni, deschideți ochii! Priviți putin in jur… Sunt oameni care au nevoie de voi!

A fost o ocazie buna sa-mi amintesc si de faza mea preferata din filmul Gandhi. Dupa ce un mare general daduse ordin sa se traga in civilii care protestau pașnic in piata, acesta e adus in fata judecatorilor britanici. El isi justifica gestul spunand ca “am vrut sa dau o lectie, astfel incat altii sa nu mai protesteze”. Printre altele este intrebat si ce a facut ca sa ajute ranitii. El spune: “-eram pregatit sa ajut pe oricine ar fi cerut ajutorul!”. Iar judecatorul intreaba, stupefiat: “generale… spune-mi… cum poate un copil impuscat cu o mitraliera sa ceara ajutor?”

“Cum poate un copil impuscat cu o mitraliera sa ceara ajutor???” Uitati-va in jurul vostru… la birou, pe strada, in metrou, in casa… Lumea e plina de “copii impuscati cu o mitraliera” direct in inima sau in minte. Oamenii nu stiu, nu pot sa ceara ajutor! Dar e plin de oameni care urla fara voce dupa ajutor si nimeni nu-i vede… nu-i aude… E greu sa auzi ceva in jurul tau cand esti prea concentrat pe cum sa-ti fie tie bine. Si nici macar de ce se aude in tine nu esti constient.

Cei mai multi oameni care se sinucid nu prezinta semne de depresie la suprafata si cunoscutii raman socati sa afle despre o astfel de alegere. Eu cred ca e vorba de semne vizibile de la distanta – da, nu se vede de la un kilometru ce e in sufletul sau mintea omului. Dar daca un pic ai privi, daca un pic ai incerca sa treci dincolo de masca zambitoare, ai vedea urmele de glont in atat de multi oameni… Si daca le-ai vedea, cu siguranta ai putea face ceva…

Pentru gaurile tale e cel mai greu sa faci ceva, dar poti face ceva pentru ceilalti. Si in caz ca nu stiai, binele se intoarce… ca si raul.

Poate pe Laura nu am reusit sa o ajut prea mult. Poate ati putea voi cumva. Dar ma gandesc ca in urma citirii acestui text, unii oameni vor simti imboldul de a face ceva. De a privi un pic mai atent in jurul lor, de a oferi putina caldura cuiva care nu a mai avut parte de asa ceva de multa vreme. Iesiti din “cercul vostru stramt”, viata e mult mai mare de atat…

Va imbratisez, cu speranta naiva ca si Laura va simti asta…

Ioan

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Am cunoscut un om cu potential mare de sinucidere

  1. admin zice:

    Reblogged this on Taina Căsătoriei and commented:
    e plin de oameni care urla fara voce dupa ajutor si nimeni nu-i vede… nu-i aude… E greu sa auzi ceva in jurul tau cand esti prea concentrat pe cum sa-ti fie tie bine. Si nici macar de ce se aude in tine nu esti constient.

    Apreciază

  2. Cornelia zice:

    Poate ca nu a fost intamplatoare intalnirea ei cu tine…Sunt sigura ca ai ajutat-o mai mult decat iti dai seama, la nivel psihic. Atitudinea negativista se schimba atunci cand primesti un impuls pozitiv si cred ca asta s-a intamplat cand ai inceput sa vorbesti cu ea, doar ca s-a agatat insistent de tine din cauza disperarii si a vulnerabilitatii…
    Mi-ar placea sa cred ca pe parcursul calatoriilor ei, va cunoaste mai multe persoane ce o vor invata ca doar o atitudine pozitiva va face ca lucrurile sa mearga bine in jurul ei, sau macar vor incerca, asa cum ai facut si tu. 🙂
    Felicitari pentru articol!

    Apreciază

  3. Diana N. zice:

    Citind textul ăsta, m-am simțit mică, tot mai mică… Cine să aibă timp să observe problemele altora? Avem NOI problemele noastre. Nouă să ne fie bine, noi să avem parte din plin de bucurii, problemele noastre să le rezolvăm, noi să ne simțim bine, în zona noastră de comfort… Atâta timp cât we’re fine, pentru ce să ne interesăm de alții? Uităm însă, că făcând bine în jurul nostru, tot „EU”-rile din noi vor avea parte de „binele” ăla pe care îl căutam, de mulțumirea sufletească mult dorită…
    Cât fac eu pentru cei din jur și cât pentru mine? Balanța se înclină spre „mine”. Sunt tristă…

    Apreciază

    • Cornelia zice:

      Esti revoltata din cauza celor care nu fac suficient de mult pt cei din jurul lor si te inteleg, dar este mare lucru sa sti sa-ti faci tie un bine…. asta fiind adevarata problema a persoanei din articol. Probabil simte repercursiunile unor decizi gresite luate in trecut, pt care doar ea este responsabila si este gresit ca uneori sa gasim vinovati in ceilalti si nu in noi insine. Cazi, te ridici! Mai cazi odata, te ridici iar si incerci sa schimbi ceva la tine, sa fii mai bun! iar asta ii va ajuta si pe ceilalti din jurul tau. 🙂

      Apreciază

  4. seedone zice:

    Am invatat ceva la un moment dat, in scurta mea viata de „facator de bine”. Am invatat sa nu scormonesc daca nu am nimic de pus in loc. Pentru ca scormonitul fara nimic de pus in loc il lasa pe omul deja destabilizat si mai instabil. Dar tu ai pus o imbratisare in loc. Nu stiu daca a fost suficient pentru Laura, nu stiu daca a primit-o si s-a bucurat de ea si dupa ce a plecat cu alt tren, in alta directie..
    Sa nu uiti sa pui ceva in loc cand tulburi apele. Orice, dar sa fie din inima.

    Apreciază

  5. Ana zice:

    Uneori, imbratisarile fac mai mult decat toate cuvintele…
    Cu siguranta ai ajutat acest suflet ratacitor.
    Esti un OM frumos, Ioan!

    Apreciază

  6. Cristian P zice:

    Intamplarea asta mi-a adus aminte de o femeie din Filipine cu care am intrat in vorba in aeroport la Larnaca. Ma intorceam acasa cu un gust amar, dupa aproape un an de munca printre ciprioti. Femeia venise sa-si vada fata, plecata de acasa, cu care mai vorbise pe Skype dar care refuza sa-i spuna unde este cand a aflat ca vine sa o vada. Imi aduc aminte ca am si sunat-o pe numarul pe care il avea dar nu raspundea nimeni. In final i-am lasat cartela mea de telefon pe care oricum as fi aruncat-o si cateva lire de-ale lor desi nu mi-a cerut asta. Am pastrat totusi bancnota cea mai mare ca amintire chiar daca pe ea ar fi ajutat-o mai mult. In mintea mea eram convins ca fata ei ajunsese prostituata pentru ca imi aratase niste poze cu ea si nu era o urata dar n-am putut sa i-o spun. La intoarcere , in avion m-am tot gandit oare m-a mintit sau chiar spunea adevarul.
    Cu siguranta intalnirea cu tine a ajutat-o foarte mut. Sunt sigur ca a reusit macar sa adoarma dupa multe zile in care tot ce visa erau doar episoadele tulburi din ultima vreme.

    Apreciază

  7. Elena zice:

    „Nu voiam sa fiu eu motivul pentru care sa lupte sa-i fie mai bine” …ati simțit corect. In ultima instanța, orice forma de dependentă, chiar si una aparent pozitivă, este o limitare a persoanei umane si nu poate aduce cu sine vindecarea. Cand ma simt neputincioasa in fata durerii cuiva pe care il intalnesc in calea mea, încerc sa ma rog pentru elsau ea… Pentru ca exista Cineva care ne poate vindeca de toate rănile si slăbiciunile noastre, chiar si in cazurile unde ratiunea si buna noastră Intentie se dovedesc neputincioase 🙂

    Apreciază

  8. ala zice:

    Ai facut ce trebuia vorbind cu Laura…iar o imbratisare face mai mult decat o mie de cuvinte.
    Cand merg cu trenul tot ce vreau sa face este sa privesc peisajele care se deruleaza in fata ochilor si sa fiu doar eu cu mine. Cineva spunea ca atunci cand mergi cu trenul in fata ochilor nu se deruleaza imaginile vazute pe fereastra, ci amintirile ….asa ca te inteleg perfect. Am convingerea ca intalnirea voastra nu a fost intamplatoare si ati invatat amandoi cate ceva din asta. Ar fi minunat daca am afla ca si Laura a citit acest articol si a mai invatat ceva …. Mult succes in tot ce faci!

    Apreciază

  9. Cristina Stroia zice:

    Am revenit si eu la articolul asta mai tarziu decat planuisem. Cand l-am rasfoit initial nu mai stiu ce am simtit, dar era diferit de ce simt acum. Oricum, si atunci si acum, m-am gandit ca doar noi suntem responsabili pentru oamenii pe care ii atragem in viata noastra. Nu stiu daca si tu crezi asta. Si atunci, prima intrebare pe care mi-as fi pus-o (daca as fi fost in locul tau) ar fi fost: „Ce am facut sa atrag o astfel de persoana langa mine, atatea ore?”
    Acum insa simt si altceva. Daca tot vorbeam zilele trecute de modurile diferite de a percepe aceeasi situatie (in functie de experientele personale ale fiecaruia), cred ca nu e nevoie sa ma scuz pentru felul in care interpretez eu intamplarea de fata si ce trezeste ea in mine. Prefer transparenta pana la urma. Asadar, dupa ce am terminat de citit textul, am simtit ca trebuie sa fiu mai puternica, sa nu ajung sa fiu ca Laura nici macar o zi, sa nu primesc imbratisari din compasiune si imbarbatari care ar putea veni chiar din interiorul meu. Nu stiu cum, dar vazand-o pe Laura prin ochii tai, am decis ca e foarte important sa nu ajung ca ea orice mi s-ar intampla in viata. Practic, m-am gandit foarte putin la ea si foarte mult la mine – contrar sfatului tau de a incerca sa ajutam. Pentru ca nu am intalnit-o personal, m-am folosit de ea ca de un personaj inventat ca sa vreau sa devin eu mai puternica. Nu simt nevoia sa o ajut atata timp cat mi se pare ca ea (prin etalarea suferintei) m-a ajutat pe mine mai mult. Acuma trebuie sa stau sa rumeg bine treaba asta care nu ma pune intr-o lumina prea favorabila.
    Totusi, am observat ca atunci cand ma gasesc inghesuita in colt de vreo situatie, asa cum te-ai gasit tu in compartiment cu ea, prima reactie este de nervozitate dar apoi, daca realizez ca nu ma prea pot sustrage, accept ceea ce se intampla si incerc sa fac din situatia respectiva un moment cat mai putin neplacut. De-asta cred ca as fi reactionat ca si tine insa cu gradul meu de maturitate, care este mult sub al tau.
    Ca o concluzie – nu as vrea sa trezesc in cineva (in nimeni) genul de sentimente pe care Laura le-a trezit in tine. Usoara antipatie pe care am simtit-o fata de ea este de fapt antipatia fata de mine in momentele cand am fost si eu Laura. Cred ca toti dintre noi suntem Laura de cateva ori in viata doar ca la unii perioadele sunt mai lungi, la altii mai trecatoare.

    Apreciază

  10. Obregia zice:

    Baiete, mergi la medicul psihiatru. Ai o tulburare de personalitate paranoida.
    Iti spun cu frumosul, stiu ca esti trist si nefericit, asa ai fost toata viata si asa vei ramane daca nu iei atitudine. Vei nega, stiu, ca ce ma bag eu etc. asa fac toti paranoicii inainte de tratament. Ai grija de tine !

    Apreciază

    • Multumesc! Ochii mi-au fost deschisi in sfarsit! Ma bucur ca mai citesc textele mele (lungi si paranoice) si oameni care au curaj sa spuna lucrurilor pe nume! Norocul meu ca cineva binevoitor a pierdut timpul cu un astfel de text, asa pot si eu sa fac cele necesare ca sa-mi fie mai bine!

      Apreciază

  11. Super profund textul, nu știam de el!
    Cum zicea cineva mai sus, o cale este și rugăciunea. Dar poate nu ar fi stricat să dai nr. ei de telefon sau ceva.. (poate chiar o ajutau niște bani la un moment dat)

    Uăf, e multă durere pe lume. Singura durere mângâietoare e când mergi spre Dumnezeu și știi că toate au un rost. Atunci și suferința devine bucurie. Una din Rai, așa…

    Apreciază

  12. P.S.: Comentariul de mai sus (Obregia) nu are, evident, nicio logică. Cred că dimpotrivă, nu a citit textul.

    Apreciază

  13. Adrian zice:

    Dragii mei, eu ma regasesc oarecum… Stiu ca negativismul si neincrederea iti accentueaza starea de rau si ma lupt, imi impun( cand reusesc) sa nu fiu asa. Sunt anumite persoane de care ma asi agata si eu cu disperare, persoane care ar fi benefice pt mine material si spiritual…. Cat despre sinucidere…. Cred ca la fiecare esec , nereusita , depresie gandulde sinucidere devine tot mai puternic pana in momentul cand clachezi asta daca nu te ajuta nimeni nici macar tu

    Apreciază

    • Salut! Sansele sa te ajute cineva sunt foarte mici, daca mandria (sau rusinea etc) nu te lasa sa cauti ajutor. Ajutor se poate gasi in multe locuri, in multe activitati, in multi oameni. Asta daca chiar exista o dorinta de a fi mai bine – si nu doar dorinta de a te adanci si mai mult in propriile stari. Ca de obicei asta se intampla, ne adancim singuri, mental, in stari negative – din care nu mai stim sa iesim si in care avem impresia, intr-un fel, ca ne e bine, ca meritam sa fim acolo. Ajunge sa ne placa de starea noastra – in loc sa ne dam seama ca ne-ar fi mult mai bine daca chiar am schimba-o. Si schimbarea nu e deloc atat de grea cum pare, atunci cand esti intr-o mocirla emotionala. Doar ca din mocirla e mult mai greu sa vezi si ce e in afara ei. Mai am pe blog o multime de texte despre astfel de stari – poate iti vor fi de folos. Le gasesti pe bara din dreapta. Iti las link spre unul din ele:

      https://ioanstoenica.com/2014/06/07/picatura-din-pahar/

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s