Ti s-a pus pata?

Dintre reclamele copilăriei pe care mi le amintesc ca fiind cele mai… neplăcute (sau poate plictisitoare) erau reclamele la detergenți. Nu știu dacă s-a schimbat ceva în privința asta, că nu mă uit la televizor, dar mă gândeam acum câte pete pot apărea pe haine… și cât de bine le curăță un detergent care nu este obișnuit! Pete de cafea, suc, noroi, gem etc… toate aceste pete distrug albul imaculat al hainelor din reclame – alb pe care nici hainele din magazin nu îl au.

Dar, fiind vorba în general de pete provenite de la ceva natural (iarbă, gem etc), acestea pot fi îndepărtate cu ceva chimicale potrivite – care pot să facă să dispară orice e natural- că naturalul e pe cât de perfect, pe atât de fragil.

Dar există o pată pe care nici măcar un super detergent nu o poate scoate. O pată care dacă ți se pune (pe haine, evident), nu dispare cu una cu două! E vorba de o pată pe care o combinație de chimicale o produce fără să-ți dai seama – și care te face să acționezi de multe ori sub influența ei.

Ție ți s-a pus vreodată această pată? Mai rău e când această pată ți se pune pe altcineva (adică pe hainele altcuiva vreau să zic). Ți se pune pata pe Vasilică și gata! Niciun detergent nu poate scoate pata asta, oricât ți-ar spune prietenii că Vasilică nu e bun pentru tine!

Deși e vorba de o pată foarte naturală, la baza ei stau niște chimicale invizibile unui ochi neavizat – iar asta face aproape imposibilă găsirea unui remediu, unui detergent. Și atunci alergi ca un cățeluș în jurul lui Vasilică, doar-doar îți aruncă Vasilică un os.

Se întâmplă de multe ori să ni se pună pata pe un om sau pe altul, să ne placă fără să știm prea bine de ce, sau să nu-l suportăm fără să știm prea bine de ce. Pentru că ni s-a pus nouă pata pe el! Deși avem impresia ca pata aceasta este vina (sau meritul) persoanei respective, nu este de fapt așa. Pata ne aparține – ea este pusă de fapt în creierul nostru – de niște chimicale pe care nu le controlăm și nu le înțelegem și de prea puțină atenție asupra modului în care ne trăim viața. Este o reacție impulsivă, nu este o decizie conștientă. Pentru că de mai multe ori trăim impulsiv, decât conștient. Și lăsăm aceste pete și chimicale să ne conducă orbește, făcându-ne de multe ori să ne comportăm… foarte ciudat. Ca să nu spun prostește. Sau hai să spun: ne purtăm foarte prostește – și ce e cel mai amuzant e că deși ne purtăm în felul ăsta, ne așteptăm la niște rezultate mărețe.

Rezultatul de cele mai multe ori, atunci când ți se pune pata, e dezamăgirea. Pentru că pata nu te lasă să vezi lucrurile într-un mod curat, limpede – te face să le vezi distorsionat. Oricâte prostii ar face un om, dacă ție ți s-a pus pata pe el, dacă îți place doar într-un mod intens și chimicălos, nu ești în stare să mai vezi acele prostii (cel puțin până mai scade efectul chimicalelor). Ba îi cauți și scuze pentru ele. Și oricâte lucruri bune ar face un om, dacă ție ți s-a pus pata și, nu se știe de ce, nu-l suporți pe acel om, atunci nu vei fi în stare să vezi lucrurile bune din el – și vei încerca mereu să le scoți în față pe alea care ți se par rele. Bun mod de a-ți trăi viața, n-am ce zice!

Crezi că există vreun om în care să nu existe ceva bun? Sau crezi că lucrurile care ție ți se par rele sunt mai importante decât cele bune? Nu sunt. Doar că e foarte greu să facem click-ul acesta, să schimbăm direcția, modul de a privi… de la ce e rău, la ce e bun în oameni și în jur.

Unele pete se pun pe haine. Altele se așează pe ochi și pe creier. Inima nu știe să facă diferențe între ce e rău sau bun, ce e potrivit sau nu – ea vrea doar să iubească. Orice, pe oricine. Și bine ar fi dacă i-ar reuși. Dar nu prea reușește. Și atunci, fără ajutor de la o minte trează, nu-i de mirare că ajunge de multe ori să fie acoperită de noroi. Acoperită, nu umplută. Plină de pete care nu-i aparțin. Și daca pe ea sunt multe pete, nu-i de mirare că și nouă ni se pune pata de multe ori, pe un om sau pe altul.

Și dacă un detergent obișnuit nu poate scoate aceste pete, ar trebui încercat ceva cu putere mult mai mare de curățare…

Ioan Stoenică, 8 decembrie 2015

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Ti s-a pus pata?

  1. Sarbatori luminate sa ai!!Simpatic articol, dar cam scurt. Nu ma satur niciodata sa citesc despre asta hehe:)))))

    Apreciază

  2. ilinca zice:

    „Mai rău e când această pată ți se pune pe altcineva (adică pe hainele altcuiva vreau să zic).” – faina tare nuanta cu hainele. Ca intr-adevar, daca pata s-ar pune pe CINEVA, pe o persoana, inca ar fi sperante, cred eu. Problema e ca pata nu mi se pune pe Vasilica, om real si viu, ci pe o proiectie imaginara pe care eu o suprapun peste Vasilica. Pe o fantoma fara baze reale, cu care Vasilica are cel mult in treacat cate ceva in comun. Peste „hainele” lui Vasilica… ii mai pun si io un palton, ceva. Ca totalitatea experientelor mele de viata pana la momentul prezent mi-au creat anumite modele interne la intalnirea cu care ceva face „click”. Si daca un punctulet din Vasilica se potriveste cu modelul meu despre x aspect (despre cum trebuie sa fie un prieten, un sot, un dusman, un om bun, un om periculos etc) atunci pac!, trag peste Vasilica tiparul gata format si, din clipa aia, pata nu mai e pe Vasilica, ci pe „fisierul rescris” de mine peste Vasilica. Pe haina cu care l-am imbracat pe Vasilica, fara voia lui, saracul. Si, asa cum f bine zici, vine o vreme cand ne dam seama ca Vasilica nu avea prea mult de-a face cu fisierul nostru, cel pe care aveam pata pusa. Si, de obicei, in loc sa invatam ceva, ne luam fisierul (sau paltonul) si plecam, apoi il rescriem, identic, peste Georgica, proaspat imbracat cu paltonul ce nici macar nu fusese scuturat un pic… aceeasi haina, aceeasi pata, alt om, aceeasi dezamagire…. Si roata se invarte.

    Dar daca pata ar fi pe un om, in mod onest, si il pot vedea ca atare, cu cele REALE ale lui, bune sau rele (chiar si cand e dezbracat, adica :)) ) si, totusi, sa-mi ramana „pata” pusa… atunci pata aia are toate sansele sa devina altceva… Si sunt sanse sa-l iubesc pe ala pana la sfarsitul vietii 🙂

    Mai sunt chestii de meditat legat de textul asta… dar intai le meditez si apoi, poate, ti le si povestesc 🙂

    Apreciază

    • True, true, true, Ilinca! Dar na, noi cautam, in general, sa ne vedem in forma noastra ideala prin ochii celorlalti. Si de aici si nevoia de a-i pune lui Vasilica un fisier rescris, de fapt, cu versiunea noastra ideala. Si daca Vasilica nu ne reflecta imaginea asta frumoasa despre noi insine, evident ca Vasilica e de vina. De ce nu vede Vasilica cat sunt de frumoasa si calda si iubitoare si intelegatoare si desteapta si si! Pai pentru ca si Vasilica, cel mai probabil, asteapta acelasi lucru de la mine. Pff, ghinion! Nu prea se potrivesc fisierele. Hai, next! E greu sa stergi toate fisierele astea. Ne place ce scriem in ele. Pentru ca noi credem ca ele arata cine suntem noi. Si fluturam cu ele in fata celorlalti, sa stie si ei, nu doar noi. Ca’, la ce-mi foloseste sa stiu doar eu, nu? Pai si la ce foloseste sa stie restul lumii ca esti intr-un fel in care nu simti si, mai ales, nu manifesti ca esti. E un fel de „sa faci ce spune popa, nu ce face popa”. Pai eu sunt asa cum scrie in fisierul ala (buna, frumoasa, intelegatoare, iubitoare), daca tu nu vezi la mine ce scrie acolo, tu esti orb. E fantastic cum gasim „intelegere” petelor noastre, in timp ce pentru ale altora nu gasim. Suntem un soi de Jupan Dumitrace, dintr-„O noapte furtunoasa”, a lui Caragiale. Mereu nemultumit de Spiridon, indiferent ca-l gasea dormind sau treaz.
      Paradoxul e ca noi nu intelegem ca, de fapt, cheia nu consta in a scrie intr-un fisier cine esti, ci in a simti ca esti ceea ce esti. Cand asta se intampla, nu mai ai nevoie sa scrii niciun fisier, si nici sa-l lipesti pe fruntea lui Vasilica, ca sa-i intre bine-n cap cine esti tu. Eh, dar nu e simplu sa fii cine esti! Ba, chiar e foarte simplu! Nu cred sa fie ceva mai simplu pe lume asta! Ceea ce nu e simplu, de fapt, e sa accepti cine esti! Si pana sa accepti, nu e simplu sa constientizezi cine esti. Pentru asta, e nevoie sa cam stergi din fisierele care incarca spatiul mintii cu informatii inutile ce duc la tot felul de algoritmi si formule complicate care, pe buna dreptate, ii dau batai de cap lui Vasilica. Ei, si cand incepi sa te accepti asa cum esti si sa fii ceea ce esti, incepi sa-l vezi si pe Vasilica asa cum e (usor, usor), si, mai apoi, sa-l accepti si pe el asa cum e. Acum, poate ca Vasilica nu va face acelasi lucru, dar deja, nu va mai conta. Poate chiar si faptul ca tu incepi sa-l accepti pe Vasilica, va produce o schimbare in petele lui proprii si, de aici pornind, va ajunge si Vasilica sa fie ceea ce e si sa te accepte asa cum esti. Si-au trait fericiti pana la adanci batranete, iar eu am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea! :))
      P.S. Azi ma urmareste o somnolenta si o oboseala fizica, pe care simt sa le contrabalansez cu multa veselie si situatii haioase! :))

      Apreciază

  3. LauraB zice:

    Multumesc pentru remindere si idei noi pentru o viata mai buna! 🙂
    Sarbatori fericite, cu dragoste!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s