Panza freatica de iubire

De când eram mic, am început să lucrez, fără voia mea, la un baraj. Aveam un râu undeva în curte și, în fiecare zi, puneam piatră peste piatră pentru a construi un baraj. Sau scopul era de a obține un lac? Nu mai știu, dar e o diferență! Cei din jur, mai ales cei apropiați, m-au susținut și au adăugat și ei cărămizi la barajul meu. Și astfel barajul a crescut, oprind apa din curgere, făcând să apară un uriaș lac de acumulare în spatele zidului. Gen Vidraru.

lacul vidraru si munti in spate

Toată lumea are un baraj uriaș în curtea proprie. Și, deși mai puțin evident, toată lumea are prin urmare, un lac de acumulare. În el s-au adunat aluviuni și deșeuri de tot felul: sticle de plastic, agresivitate, bușteni, tristeți, gelozie, invidie, pungi și o mulțime de alte sentimente. Sau resentimente. Stau toate adunate în noi, oprite de un baraj ce nu le lasă să iasă.

baraj gunoaie

În realitate, nu există baraje fără scurgere – apa trebuie să curgă totuși spre vale – de obicei în mod controlat. Pentru că dacă n-ar curge, lacul ar da pe-afară, peste baraj – cu cine știe ce efecte.

Oamenii nu sunt însă prea conștienți de propriul baraj, așa că apa stă și se strică în spatele lui. Uneori dă pe lângă, are nevoie să curgă, să mai elibereze un pic lacul și presiunea ce apasă pe baraj. Dar asta produce doar eliberări de moment, cu efecte rele uneori, pentru satele din vale ce se nimeresc (sau s-au așezat conștient) pe firul văii respective.

baraj vale

Am zis de aluviunile din lac. Cum se păstrează în noi tristețe, mânie, gelozie – care se adună unele peste altele. Acestea trebuie eliberate cumva, pentru a evita spargerea bruscă a barajului, cu efecte catastrofice. De aceea vezi uneori oameni care tot timpul scot din ei, de obicei pe gură, aluviunile depuse in interior de trecerea anilor. Dacă nu le-ar elibera în felul ăsta, ar putea fi mai rău. Eliberarea e necesară, așa că fiți îngăduitori, fiecare om are greutățile lui. Dar o astfel de eliberare nu e cel mai înțelept sau util lucru care se poate face.

Există un aspect mai puțin evident despre lacul din noi. Or fi în el gunoaie care pot dăuna, e foarte ușor să le vedem pe acestea, dar care e elementul cel mai prezent în lac? În ciuda gunoaielor adunate în atâția ani, care e elementul principal care formează lacul? De multe ori vedem doar gunoaiele din lacul nostru, sau, mai ales, din al altora – și pierdem din vedere că de fapt… 99% din conținut… e apă! Iar apa e minunată! Și nu există lac fără apă. Fără gunoaie se poate, dar lac fără apă nu există. Nu ar mai fi lac. Nu am mai fi oameni.

lacul vulturilor, siriu

Dar ce este apa în cazul ăsta? În ce plutesc de fapt gunoaiele pe care le-am adunat și purtat cu noi atâta timp? Nu vi se pare extrem de important? Să poți să vezi în primul rând apa, elementul indispensabil vieții, în loc să vezi doar gunoaiele? Apa are efect doar dacă o bei, nu e de ajuns să fie acolo, neștiută de nimeni, lăsată să se strice.

Nu pot explica într-un fel care să aibă sens (rațional), următoarea idee. Dar ea e prezentă puternic în mine și pentru mine are extrem de mult sens. Nu pot însă explica pentru că de la un punct încolo, ori capacitatea mea de a explica e limitată, ori capacitatea umană de a înțelege în mod rațional e (foarte) limitată. De ambele variante sunt sigur că sunt corecte. Unele lucruri nu le poți înțelege rațional (mi-a luat foarte mult timp să înțeleg și să accept asta). Așa că tot ce pot face pentru a continua ideea mea e să expun lucrurile pornind de la o presupunere. În felul ăsta ne putem măcar imagina ceea ce vreau să spun – și poate, pe măsură ce ideile intră mai adânc în noi, vom începe să le percepem și sensul.

bondar pe floare

Să presupunem așadar că toate gunoaiele noastre mărunte, pe care noi le vedem uriașe, plutesc într-un lac imens… de Iubire. Iubirea din noi nu este pur și simplu un alt element, la un loc cu toate elementele pe care le vedem la noi zilnic. Ea este ceva mult mai mare, este de fapt ceva în care intră toate celelalte elemente mai mici de care ziceam mai sus. Este însăși apa care formează lacul. De dragul textului, să presupunem că este așa.

Continuând metafora, dacă apa e iubire și apa e blocată de un baraj înalt, asta explică de ce în jurul nostru și din noi, iubirea curge doar cu picătura. Faptul că din noi iese prea puțină iubire nu înseamnă că nu avem iubire în noi. Ea este acolo, inevitabil, la toată lumea. Este parte din noi așa cum sunt oasele și organele, doar ca ea nu ține de fizic, ci mai mult… de partea de software, pe care nu poți pune mâna. Dar să nu amestec metaforele.

Deși nu e evident, noi suntem de fapt plini de iubire. Ea nu se vede și nu ne bucură pentru că avem un baraj imens. Un blocaj. Construit în timp, cărămidă peste cărămidă, cu ajutor de la părinți, vecini, cunoscuți. Și experiențele prin care am trecut au așezat cărămizi la barajul nostru – fără să ne dăm seama. E naiv să ai impresia că ți-ai construit barajul cum ai vrut tu. El s-a construit într-o proporție foarte mare în mod inconștient – așa că ai fi surprins să vezi în detaliu cum arată cărămizile tale și cum au ajuns acolo.

slimnic cetate

Tot în timp, ochii au început să vadă doar gunoaiele de pe lac, fără să mai vadă apa din el. Adică lucrul esențial care formează lacul. Și murim de sete, de prea puțină iubire, cu lacul plin, chiar în noi! Mai la îndemână de atât nu poți găsi iubirea! Așteptăm să ne dea alții apă în loc să fim noi o sursă de apă pentru cei din jur, cu lacuri mai murdare sau baraje mai înalte. În loc să potolim noi măcar un pic, setea celor din jur.

viespe bea apa

Există teama că dacă dăm drumul la baraj, vom rămâne fără apă. Atâta frică de a iubi, încât ținem cu grijă barajul închis. Doamne ferește să ajungă puțină apă-iubire la vreun om, dacă va scuipa în lacul nostru și va polua astfel apa? Dacă o va bea, fără să ne dea altă apă în loc? Măcar un pic din apa lui să ne dea, poate e mai curată a lui, că a fost mai gospodar – nu a așteptat să-i curețe alții lacul. Sau cine știe, poate a fost și el ajutat de cineva. Bravo lui, că a știut să caute ajutor!

Dar cât de dăunătoare este perspectivă această eronată, cum că scuipatul celor din jur ar fi mai mare decât lacul nostru… Dacă este așa, este doar pentru că nu suntem noi conștienți de lacul nostru – și pentru că dăm puteri uriașe lucrurilor negative care vin din jur (sau chiar din noi înșine). Trezirea!

trezirea!

Oricum, la cât de puțină iubire oferă oamenii, nu există riscul să rămână vreodată fără. Deși culmea, nu dai, nu primești, nu te bucuri – în condițiile în care ești plin de ea.

Dar deși nu oferim, am vrea să fie alții care să ne ofere nouă. Cum vine asta? Tu nu ești în stare să dai din apa ta, deși ai un lac uriaș (ascuns prea în subteran), dar aștepți ca alții să îți dea? Alții pe care îi consideri mai buni, sau mai fraieri? Dacă îi consideri mai buni, de ce nu încerci să fii ca ei? Crezi că nu ai putea? Asta e comic. Și dacă îi consideri mai fraieri, de ce ai vrea ceva de la un fraier? Nu te înjosi!

Îndemn sau rugăminte?

Îndemn sau rugăminte?

Avem impresia că apa altuia e mai curată, dar surpriză: ea tot H2O este. E la fel! Doar că lacul în care stă poate fi mai curat sau mai plin de deșeuri, care au curs în noi fără voia sau știrea noastră. Și în loc să ne curățăm lacul, stăm și tânjim după apa altora.

Și câte tragedii când nu o primim, sau când dăm și noi drumul un pic la baraj, iar apa intră rapid în pământul uscat din jurul nostru, fără să ne dea flori în schimb. Păi cum să dea, dacă a curs doar o picătură?

brandusa in padure

Oamenii mai conștienți, mai capabili, sau cu o trărire autentică, venită cumva în mod natural, au învățat (sau știu) să lase să curgă mai multă apă – pentru că beneficiile sunt multe. Plus că e plăcută curgerea însăși. Dar chiar și așa, barajul încă există undeva și el este, în cele din urmă, tot un zid: o limită.

Cum ar fi dacă ar cădea barajul? Cu siguranță există oameni fără baraj, din care curge continuu o iubire imposibil de evitat sau de ignorat. Poate nu oricine îi poate face față, mulți s-ar speria și ar fugi din calea unei astfel de inundații de iubire. Dar celui ce a reușit să-și dărâme barajul lumesc nu-i mai pasă de frica oamenilor – decât în sensul că-i e milă de ea. El se bucură pur și simplu să fie plin de iubire, preaplin din care inevitabil să curgă și spre alții. Fără să-i pese dacă cineva vine sau nu vine cu furtunul să-i dea înapoi altă apă.

milioane de flori

Și vor fi destui care se vor bucura de curgerea lui, pentru că cei mai mulți oameni trăiesc în deșert.

Dar cum rămâne cu lacul și cu frica de a nu rămâne gol? Dacă barajul a dispărut, atunci nu va dispărea și lacul din noi? Nu vom rămâne fără apă?

Lacurile sunt alimentate de râuri. De obicei se dă drumul la baraj în funcție de debitul râurilor care alimentează lacul. Dacă ploua la munte cu iubire, vine apă mai multă – și atunci se mai dă drumul la baraj – că lacul ajunge să fie, măcar pentru scurtă vreme, prea plin. Cu alte cuvinte, oamenii oferă doar pe măsura a ceea ce primesc. Ceea ce este o mare risipă de apă-iubire, care, stând pur și simplu după baraj, nu bucură pe nimeni – și doar se umple de gunoaie.

cascada La Văioaga - pe raul Bei

Ceea ce nu e ușor de înțeles este faptul că lucrurile funcționează de fapt invers: nu trebuie dat drumul la vale în funcție de cantitatea care intră dinspre munte. Ci vine apă dinspre munte în funcție de câtă apă lăsăm noi să curgă la vale! Pânza freatică de iubire e permanent plină și accesibilă, cu apă proaspătă – dar noi nu o accesăm pentru că ținem barajul prea închis. Pentru că iubim prea mult gunoaiele din el. Fără baraj, gunoaiele ar dispărea și apa ar fi mereu proaspătă și bună, venită dintr-o sursă inepuizabilă, aflată fix în interiorul… pe care noi îl ignorăm.

Il ignorăm pentru că suntem prea ocupați să judecăm barajele celor din jur și să plângem că nimeni nu-și dă drumul la baraj și pentru noi. Lacurile sunt ape stătătoare – iar apa stătătoare nu e potabilă. Dar oamenii, însetați de iubire, se aruncă și se îneacă în lacul altora. Iubirea trebuie să curgă. Nu există depozite de iubire, cu dobândă la vedere, deși ne-ar plăcea asta. Iubirea trebuie să curgă – și nu există mod mai bun de a intra în circuit, decât deschizând propriul baraj, acela care până acum a oprit Circuitul Iubirii in Natură, ținându-ne departe de a ne bucura de el.

Dar să nu vă mire dacă, deschizând un pic barajul, dinspre munte nu vine o apă proaspătă în lac. Nu uitați că oamenii sunt pasionați cu adevărat de baraje, așa că, pentru a fi siguri că apa lor stă bine închisă în lacul propriu și nu e afectată de nimic (haha), au construit un baraj nu doar spre vale – ci unul și spre munte! Nimic să nu iasă, nimic să nu intre. Sănătate curată!

Dar deschideți poarta, dacă gunoaie vă-nconjor!
Dacă vântul bate rece și rănile vă dor.

Ioan Stoenică, februarie 2015

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Panza freatica de iubire

  1. Gabriela Stoenica zice:

    Ca de obicei, limpede, in profunzime… Trebuie sa VREI…, ca sa traiesti experienta bogatiei ce-ti vine din daruire… NECONDITIONATA!!! Felicitari, foarte frumos! De la mine, o imbratisare cu soare, Pace si voie buna!

    Apreciază

  2. Sorina Mariana zice:

    Sublimă alegoria pe care ţi-ai ales să o folosesti. Probabil că această claritate vine si din faptul că petreci timp de calitate în natură, adevărata noastră casă de care am uitat. Si hoinărim prin lume, întorcându-ne rareori la izvor cum bine ai spus. Frumoasă si adaptarea după Cosbuc. Felicitări si multă inspiraţie în continuare, sa deschizi inimile oamenilor prin textele tale curate mult timp de acum încolo. Te citesc cu admiraţie în continuare. Poteci luminate!

    Apreciază

    • Sigur statul in natura m-a ajutat foarte mult pe planul asta, al intelegerii. Dar e nevoie de deschidere spre asa ceva, nu-i neaparat de ajuns sa fii in natura 😀 Poezia respectiva e scrisa de Dimitrie Bolintineanu, nu de Cosbuc 😀 Nu ca ar avea vreo relevanta pentru ideile din text.

      Apreciază

      • Sorina Mariana zice:

        Așa este, ai dreptate, îmi cer scuze pentru încurcătură, doar că și la Coșbuc întâlnești tema mamei, referiri la Ștefan cel Mare și natură, de aceea am făcut o confuzie. Deschiderea către căutarea echilibrului interior cred că poate fi înnăscută sau căpătată prin experiențe de felul celor pe care le întreprinzi pe munte, practic o excursie poate fi comparată cu o meditație. De fapt, oricât de rătăcit ai fi, te regăsești fiind doar tu, pădurea și gândurile tale, este esențial să îți creezi astfel de ocazii pentru a te menține cu sufletul limpede, iar aici excelezi. Un om care uită de acest aspect, are toate șansele să anuleze orice predispoziție spre așa ceva, deci fără munte ar fi mai dificil. În orice caz, ai un condei frumos, asta este de apreciat 🙂 Cred că o carte în acest stil ar însenina mințile multor oameni, probabil că pregătești un proiect viitor, de material nu duci lipsă 😉 Toate cele bune!

        Apreciază

  3. Ioana Antone zice:

    Sunt sigură, Ioan, că tu faci parte din oamenii care au fisuri serioase în baraj..:D Pe cât m-a întristat alegoria ta (pentru că îmi dau seama că ai mare dreptate), pe atât m-am bucurat să văd că apa-iubire din lacul tău vrea să sature cât mai mulți oameni. Ți-aș spune „felicitări!”, dar mi se pare un cuvânt prea..oficial..Așa că sper să am cât de curând ocazia să îți transmit de-adevăratelea admirația mea pentru tot ce faci! 😀

    Apreciază

    • He he, multumesc… dar mai am si eu mult de lucru cu barosul la barajul meu. Cred ca ajuta sa devii constient de baraj, chiar daca uneori pare ca dai jos pe rand doar cate-o caramida. Se mai intampla insa si „flash flood”, inundatii spontane – alea pot ajuta la daramarea mai rapida a barajului 😀

      Apreciază

  4. criscar50 zice:

    Se’ntampla uneori sa se-acumuleze gunoaie pana la completa colmatare a ceea ce ar fi trebuit sa fie un rezervor de iubire pentru cei din aval si din amonte… 🙂

    Apreciază

  5. adriannegoita2005 zice:

    Frumos, domnule! 🙂

    Am iubit de câteva ori dar a venit şi o vreme în care mi-am spus că apa din lacul meu de acumulare s-a terminat. O vreme am suferit de sete dar apoi am învăţat să beau bere. 😀 Şi aşa, am ajuns să mă lase aproape indiferent atât prezenţa cât şi absenţa iubirii. De aici până la pasiunea pentru mici plimbări solitare pe munte a fost doar un pas. A trebuit să-l fac după ce m-am lămurit că a fost păgubos pentru mine să împart pasiunea pentru munte cu femei care-mi plăceau…

    La mine e clar că nu mai funcţionează Circuitul Iubirii în Natură. 🙂

    Apreciază

  6. Dorel zice:

    Foarte inspirat acest material.Multumesc Ioan!

    Apreciază

  7. george r zice:

    Cu drag ptr Ionica.
    Nu , lacurile create artifcial in cursul unui rau nu pot fii curatate de cit de o forta sau o putere multiplicata cel putin cu 3.
    Muntii si ce mai sant azi din ei pot fi salvati doar printr-o simpla socoteala matematica.

    +–= 0
    -++=0
    De 27 de ani si eu caut raspunsul , fara sa ascud gunoiul sub pres.

    Apreciază

  8. Alina Mihaela zice:

    Excelent mesajul tau!….regret ca nu l-am citit pana acum!
    Cata dreptate ai…circuitul iubirii in natura…f frumoasa metafora! Din pacate am ajuns sa fim atat de ocupati cu lucruri cotidiene fara insemnatate pt noi insine…si ar trebui sa filtram apa din barajul nostru….s- o lasam sa curga limpede si curata…si daca barajul ramane fara apa si este curatat apa-iubire va creste si mai curata si limpede…. Important e sa avem barajul nostru plin, sa improspatam mereu apa-iubire chiar daca uneori se tulbura ., s-o lasam sa curga curata pt cei din jurul nostru…asa suntem impacati cu noi insine
    Suntem ceea ce iubim!

    Apreciază

  9. Cristina Marinache zice:

    Eram prin clasa a doua când am citit prima dată poezia aceea a lui Bolintineanu(era în manual). Încă de pe atunci sau chiar mai devreme am învățat și eu să-mi construiesc un baraj pe baza povețelor de genul „e rușine să faci așa”. Eram precoce la capitolul simpatii, dar cumva mi-a fost insuflată o teamă de a nu te face de râs dacă îți arăți sentimentele. Azi mă minunez de cum mi-a spus o fetiță răspicat „Doamna, sunt îndrăgostită!” După ce mi-a trecut zâmbetul, am început să-mi fac probleme pentru ea că-i prea mică și nu-i mai stă gândul la orele noastre, mai ales că i se răspunde disproporțional( matematica mea iese la iveală). Fac și eu ce am învățat de la alții: îmi fac probleme și cântăresc mult situațiile. Dar sunt conștientă că odată și odată tot va suferi mai mult sau mai puțin, oricât ar fi de protejată de cei dragi.Sper doar să nu-și piardă echilibrul. Copiii precoce mă cam sperie.
    Cred că cei ce și-au făcut baraj se tem de fapt să nu-și piardă echilibrul( mai ales dacă au văzut persoane care și l-au pierdut) și au bineînțeles o doză mare de neîncredere în ei. Își văd și calitățile, dar își văd și defectele, pe acestea din urmă probabil supradimensionate. Și nu vor să facă un pas înainte deoarece au senzația că mai devreme sau mai târziu vor da înapoi precum racii și vor încurca și drumul altora. În concluzie, așa cum ai spus de multe ori în articole și filmulețe, e necesar să lucreze fiecare la interiorul lui, în loc să dea vina pe alții. Eu recunosc că mai am de lucru în această privință. Tot e bine că am reușit să văd bârna din ochiul meu, metaforic vorbind.

    Apreciază

  10. Balasa marian zice:

    Acum Dar rămân acestea trei:credința,nădejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.1Corinteni cap.13 vers.13

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s