Ti-a mancat pisica inima?

Cunoașteți expresia „ți-a mâncat pisica limba”, nu? Adică îți dispar cuvintele, le înghiți, te oprești din a spune ce voiai sau aveai de spus – de frică, de rușine… sau poate și de înțelepciune – că e treabă înțeleaptă să știi să și taci din gură uneori.

De multe ori, ne „mănâncă pisica limba” din motive exterioare, pentru că lucruri exterioare nouă (acțiuni, gesturi, cuvinte, oameni) ne fac să nu mai putem vorbi, să ne limităm exprimarea, să ne închidem de fapt în noi înșine. Să ne ascundem.

cap pisica

Cam așa e și cu mâncatul inimii de către o pisică ascunsă în noi. Se întâmplă lucruri la exterior, cuvinte, gesturi, acțiuni, oameni, despărțiri… și noi ajungem să ne dăm inima la pisică din cauza asta (uneori și la propriu). De prea multă durere, sau din dorința de a evita durerea. De prea multă teamă de ce s-ar putea întâmpla dacă am simți mai mult – de consecințele negative pe care o inima „prea” plină ni le-ar putea aduce.

Amuzantă idee. Până și pisicile ar râde de ea!

pisica rade

Cum ar putea vreodată o inima plină să te facă să suferi? O inimă plină (de iubire, de ceva bun) nu poate decât să aducă bucurie. Suferința, dacă apare, nu apare pentru că inima e prea plină. Ci pentru că, la un moment dat, ea pare să fi rămas prea goală. Pare să fie golită fără voia noastră și noi nu știm și nu suntem în stare să nu lăsăm asta să se întâmple. Pentru că avem impresia că plinul acela avea legătură cu o altă persoană – care, dacă pleacă, pleacă luând și inima noastră (sau conținutul ei) cu ea.

umbra fara corp

Așa că în loc să privim mai atent spre inima noastră, privim mult mai disperat undeva în exterior – spre cineva despre care nu înțelegem că nu a plecat decât cu ce era al lui, cu nimic al nostru. A plecat cu dezamagirea lui, cu iubirea lui, cu tristețea sau prostia lui. Pe ale tale ți le-a lăsat ție, nu-ți face griji. Nu vezi că le ai pe toate la tine?

De câte despărțiri mai ai nevoie ca să înțelegi asta? Ce e al tău, e al tău – cu posibilități uriașe – de a iubi sau de a suferi, depinde de tine. Dar și cu responsabilitatea de a trăi înțelept, conștient – nu la nimereală. Până și bunicul lui Spiderman știa asta! „Cu o putere mare vine și o mare responsabilitate!” Nu poți pur și simplu să zbori așa, la nimereală! Dacă lovești vreun avion?

pe poteci ioan in aer pt colita

Noi parcă am fi însă un Superman licean, avem puteri extraordinare dar pe care nu știm încă să le folosim inteligent, conștient – așa că experimentăm cu ele, făcând o mulțime de tâmpenii, dictate de multe ori de hormonii specifici… unei vârste la care probabil oricum nu te mai afli.

Cum o fi fost Superman în liceu? Oare avea suficientă minte încât să își folosească puterile într-un mod înțelept, care să-i fie util și lui și altora? Sau doar se dădea mare printre fete că el poate să zboare și să ridice mașini de jos? Parcă îl și văd pe Superman licean: „hei păpușa! Ia uite ce mantie smecheră am! Vrei să te plimbi o tură pe mantia mea? Uite, ridic mașina asta cu o singură mână!”

ioan pe steag

Exact așa ne purtăm și noi. Ni se pare amuzant să ni-l imaginăm pe Superman în acea ipostază, pentru că avem o idee despre puterile lui, care parcă s-ar irosi în mod stupid încercând să impresioneze fete. Dar la fel de amuzanți suntem și noi, doar că despre noi nu știm încă ce puteri uriașe avem ca să ne dăm seama în câte moduri ne batem joc de ele.

Una din puteri este aceea de a iubi. Ați mai auzit de așa drăcovenie?

Odată ce ți-a mâncat pisica inima, odată cu apariția fricii de iubire, multe din aceste puteri ajung să fie închise undeva adânc – și nu ne vor mai putea ajuta în vreun fel de acolo. Nici să fim mai fericiți, nici să iubim mai mult, nici să fim mai buni. La fel cum un sac cu aur, dacă e îngropat în spatele casei, nu îți repară acoperișul și nici fațada de la casă.

Lucrurile din interior trebuie valorificate. Dar nouă ne plac lucrurile făcute de mântuială, peticiri exterioare, făcute după ureche. De ce să căutăm pe cineva priceput să ne ajute să reparăm ce e de reparat, sau să scoatem sacul ăla cu aur la suprafață? Lasă că merge și așa, cu el îngropat! Nici măcar noi nu încercam cu adevărat să facem ceva. Nici măcar nu-i nevoie să aprofundăm un pic situația, să o înțelegem mai bine. Ne-a părăsit? Hai la shopping, da-l încolo de idiot! Oricum nu merita pe cineva atât de minunat ca noi!

Și idiotul va reveni mereu în viața ta, cu o altă față însă – ca să fie mai greu de recunoscut. Și tu îl vei primi, crezând de fiecare dată că lucrurile vor fi mai bune, doar pentru că fața e diferită – deși tu ești absolut la fel. Lucrurile nu pot fi mai bune până când nu devii tu mai bun – oricât de mult te-ai lupta împotriva acestei idei. Nu tencuiala casei era problema ci, de multe ori, chiar structura de rezistență – șubrezită de folosirea necorespunzătoare și intervenția haotică și nepricepută la construirea ei.

casuta parasita

Vorbesc de „casa” ta, nu a altcuiva. Adică problema erai tu, oricât de la îndemână ți-ar fi să dai vina pe altcineva (lucru total nefolositor de altfel). Și e un mare pas înainte să ajungi să înțelegi asta. Pentru că pe urmă vei putea în sfârșit să te concentrezi pe problemă și pe găsirea unor soluții, pe realizarea unor schimbări. Ceea ce nu s-ar întâmpla dacă privești mereu pe pereții altuia și vrei ca alții să facă ceva pentru tine. De fapt… în locul tău.

Că ajungi uneori să suferi, asta nu e o problemă așa mare. Am putea spune că și suferința face parte din viață (cel puțin din viață… așa cum o știm noi). Ea trebuie înțeleasă și acceptată în primul rând, nu hrănită cu tot felul de gânduri, ca să se facă și mai mare. Dar nu ea e problema principală – ea e de multe ori doar rezultatul unei proaste utilizări a propriilor dotări (mentale).

Problema e de fapt ca îți înghite pisica inima. Că ajunge săraca să fie atât de înghițită, încât nu reușește să mai simtă. Sau nu reușește să te mai bucure cu ce știe ea să facă mai bine: să iubească! Iar asta mi se pare mult mai trist decât suferința „din iubire”, să nu mai fi capabil să simți, să iubești. Suferința „din iubire” nu e ceva trist, ci mai degrabă… ceva stupid. Și amuzant, după ce înțelegi despre ce era vorba de fapt.

Gândurile se plimbă prin minte foarte rapid, foarte consistent, suntem plini de gânduri de toate felurile. De sentimente bune, mai puțin. Și este o legătură mare între modul în care gândim și felul în care simțim. Fără să ne dăm seama ne menținem în stările negative în care ajungem la un moment dat (există o mulțime de cărți pe tema asta, nu cumva să aprofundați ideea!) și, având o inimă mult prea înghițită, nu reușim să simțim suficiente lucruri bune ca să ne putem ridica. Să putem porni mai departe pe un alt drum, unul mai plin de iubire.

drum tunel printre crengi

Așa că așteptăm să vină prințul pe cal alb să ne scoată de-acolo. Dar dacă stăm într-un oraș mare, asta nu se va întâmpla, pentru că accesul în oraș cu căruța și calul sunt interzise!

caruta la marginea satului

Problema nu e că suferim. Problema e că nu iubim.

Pentru că, neînțelegând ce putere avem, frica de suferință e mai mare decât dorința de iubire. Dar doar una din variante are șanse să te ducă spre ceva mai bun.

Să nu suferi nu e de ajuns – e chiar banal aș zice. E nevoie de prezența a ceva mai mare în noi, nu e de ajuns să stăm ascunși în bunkerele minții, speriați de bombele ce zboară peste tot în jur. E mai înțelept să avem o mantie drept scut anti-rachetă, decât să ratăm fiecare răsărit stând îngropați de bună voie într-un bunker inutil.

ruine - cetatea codlei (magura codlei)

Câte răsărituri vrei să mai pierzi? Știi… Următorul s-ar putea să nu mai vină pentru tine.

Ioan Stoenică, 19 iulie 2015

Scris in tren.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Ti-a mancat pisica inima?

  1. Doru Motz zice:

    Ti-a mancat pisica inima? Hmm La noi în America se spune: Cat got your tongue? (Ţi-a mâncat pisica limba?). Interesant articol!

    Apreciază

  2. mihaispr2 zice:

    Teama de orice si gandurile aiurea si vorbele aiurea strica tot.

    Nu exista probleme, sau daca exista, se pot gasi oricand solutii.

    Oamenii creeaza problemele cu gandirea lor egoista.

    Excelent articol ! M-a uns pe suflet ce am citit !

    Din pacate eu am ajuns in stadiul descris de Jose Micard Teixeira si nu ezit sa ma mir cat de usor sunt unele probleme create sau imaginate de oameni , chiar atunci cand nu exista…
    Si lipsa lor de intelegere pentru chestii de banale de comportament. E mai usor sa ataci , decat sa intelegi rational un lucru.

    ”Nu mai am rabdare pentru anumite lucruri, nu pentru ca am devenit arogant, ci pur si
    simplu pentru ca am ajuns într-un punct al vietii mele în care nu mai vreau
    sa irosesc timp cu ceea ce-mi displace sau îmi face rau.

    Nu mai am rabdare pentru cinism, critica si cereri exagerate de orice natura.

    Mi-am pierdut dorinta de-a le face pe plac celor care nu ma plac, sa-i iubesc pe cei
    care nu ma iubesc si sa le zâmbesc celor care nu vor sa-mi zâmbeasca.

    Nu mai pierd un singur minut cu cei care mint sau manipuleaza.

    Am decis sa nu mai coexist cu pretinsul, ipocrizia, falsitatea si cu laudele ieftine.

    Nu tolerez nici eruditia selectiva,nici aroganta academica. Si nici nu ma adaptez la bârfa mondena.

    Urasc conflictul si comparatiile.

    Cred într-o lume a contrariilor si de aceea îi evit pe oamenii cu personalitati rigide si inflexibile.

    Îmi displac lipsa de loialitate si tradarile între prieteni.

    Nu ma împac cu cei care nu stiu sa faca un compliment sau sa spuna un cuvânt de încurajare.

    Exagerarile ma plictisesc si am greutati în a-i accepta pe cei carora nu le plac animalele.
    Si peste toate acestea, nu am rabdare pentru oricine nu-mi merita rabdarea.”

    – José Micard Teixeira

    Apreciază

  3. ilinca zice:

    „Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?” (R. Tagore). Asta e prima chestie ce mi-a picat sub ochi, „intamplator”, dupa ce ti-am citit textul asta… Am zis s-o las si aici. 🙂

    Eu cred ca inima nu are cum sa ajunga „plina” daca nu e, intai, deschisa. N-ai cum sa umpli o sfera inchisa. Dintr-o sfera inchisa nu poate „curge” iubire spre exterior. Ori cei mai multi de asta ne temem, sa ne (mai) lasam inima deschisa. Am vrea sa avem inima plina, dar sa se umple miraculos si, mai ales, fara niciun risc! Pt ca „avem experienta” (da, maxim de relevanta, cum zici si tu, experienta unei varste „la care oricum probabil nu mai suntem”, in care orice altceva decat constientul isi spunea cuvantul)… la prima crapatura, pac, unii si altii au si aruncat gunoaie in inima noastra (vechea treaba cu scuipatul in lac de la textul ala genial al tau cu panza freatica de iubire, la care poate oi reusi si eu sa comentez candva in viata asta. Si cam la fel de „fondate” ambele frici…). De vulnerabilitatea asta ne speriem. Si e fireasca reactia… Numai ca iubirea nu-i la fel de fireasca. Ca imi vreau spatele asigurat e ceva firesc, de supravietuire. Iubirea e mai mult, e dincolo de supravietuirea mea, ca individ, imi largesc inima cat sa te includa si pe tine…. si pe el.. si pe ea… Si asta ma scoate din legile imediate ale biologicului, ma salta macar un pic din supravietuire-si-atat, ma muta nitel mai spre Viata.

    Numai ca nu prea facem asta, sinceri sa fim. Noi VREM spate asigurat, vrem sa nu fim considerati nu-stiu-cum, sa nu fim ridicoli, sa nu fim nicio secunda cu garda jos (insasi ideea asta cu garda mi se pare deja deplasata cand ar trebui sa fie vorba despre iubire. Dar realitatea asta arata, ca marea, covarsitoarea majoritate a relatiilor nu sunt altceva decat scene de lupta/de jocuri psihologice pt „cine detine puterea”. Sa fim in control e telul, nu sa iti depasesti limitele si sa iubesti mai mult,. Care calca pe care pe picior la nunta, preocuparea nr 1 a tuturor – dupa mine, expresia simbolica cea mai groteasca a acestei realitati din relatii)….

    Da, bine zis, pb nu e ca suferim, pb e ca nu iubim. Ca nu VREM sa iubim, ca nu vrem destul, ca vrem sa primim inima aia plina „prin efractie”, eludand legile vietii (alea de zic ca bunicul lu’ Spiderman). Ca vrem sferuta noastra grasuta si perfect etansa. Perfecta, comoda, a noastra, proprietate privata pe care am drepturi. Nu ne convine sa ne doara, sa renuntam la „noi” (adica la egoul nostru suprapus peste noi pana la identificare). Nu, noi vrem comoditate, vrem spate asigurat mai mult decat vrem, cu adevarat, sa iubim. Ca iubirea e complicata, e grea, presupune si sacrificii, si vulnerabilitate in fata celuilalt, si riscuri… si responsabilitate… ori de ce ar alege cineva asta, cand exista si varianta rapida si usoara? (adica placeri, senzatii de moment. De multe ori mai intense decat o iubire reala. Dar, cum f fain zicea cineva, care sunt pt sufletul ce, in adancul lui, tanjeste dupa iubire cam tot la fel de utile pe cat e aroma de zmeura („identic naturala” :D) hranitoare pt un organism care asteapta vitaminele, antioxidantii, glucidele si ce mai are niste zmeura proaspat culeasa de pe munte. Nu risti sa te intepi cand culegi plicul din supermarket, ce-i drept…). Cum zici tu (atat de fain! 🙂 ), avem asa puteri uriase si dam cu ele de gard cu atata gratie. Uneori nici macar…

    Ala cu „idiotul” e paragraful meu preferat. E scris delicios!! Si e ATAT de adevarat! (si dupa ce „n-ai noroc” de dai de vreo 3-4 idioti – „nu stiu cum se face ca numai mie mi se intampla, mi s-or fi facut vraji” :)) – statisticianul empiric de serviciu din tine vine cu o concluzie f stiintifica: „toti barbatii sunt porci!”/”ah, femeile din ziua de azi, niste usuratice, niciuna nu merita…”. Atat… si deja gata buncarul, care sa-ti justifice existenta ce va fi, de acum incolo, condusa nu de tine, ci de fricile tale.

    Si fricile sunt (vorba poetului) ca pisicile…

    Adica… pb nu e faptul ca vin, ca ne traverseaza curtea din cand in cand. Daca doar le-am observa calm de la distanta („ia te uita, iar am o matza in gradina”), ele n-ar face niciun rau (pe principiul ala fain din alt text de-al tau, „te vad, deci nu-mi mai poti face rau”). Ar trece, pur si simplu, si-ar pleca mai departe. Pb e, in schimb, faptul ca le alimentam, le lasam sa-si faca vizuina permanenta la noi in curte, pana cand devin… ale noastre. Parte din viata noastra de zi cu zi… Mai mult, ne atasam de ele (pt ca sunt…. „pufoase”, intr-un fel. Nu ne ranesc asteptarile ca oamenii, dimpotriva, se gudura si ne servesc cu credinciosie sus-amintita comoditate, captusesc caldut cutiuta cea confortabila). Si nici nu ne dam seama cand, cum spui, ne acapareaza inima si se instaleaza ca stapani ai casei si ai nostri. Si ajungem sa renuntam la ce ne dorim, pt ca pisica a devenit mai importanta. Zicem: „stii, nu mai pot merge pe munte, n-am cu cine sa-mi las pisica”… „As vrea sa fiu cu tine, dar of, pisica asta imi ocupa atata timp”…

    Ce bun e atunci cate cineva cu adevarat intelept sau iubitor, care sa ne zica: „nu-i nimic, tu vino cu tot cu pisica, gasim noi un locsor si pt ea. Numai sa nu tii neaparat s-o ai mereu langa tine in pat. Altfel… gradina e mare la noi, poate sa zburde de colo-colo… N-o sa ne deranjeze. ” 🙂

    …….

    Gata, desi as mai tot scrie 🙂 Cum e, de exemplu, sa ajungi la punctul ala in care NU POTI sa mai fii altfel decat iubitor, in care intelegi din interior ca nimeni nu-ti poate lua nimic, ca ceea ce oferi liber nu-ti mai poate fi luat. ca odata ce te-ai decis ca dai ceva, acel ceva nu-ti mai poate fi luat, esti liber de el. Ca-ti pot fi luate doar acele chestii pe care NU vrei sa le dai, de care simti ca nu te poti rupe, pe care le pastrezi inchise ca posesiuni de care ramai atasat. Si atunci contabilitatea relationala nu mai are niciun efect pe tine („azi te-ai uitat urat de 3 ori la mine, eu numai de 2 ori, deci e randul meu sa ti-o intorc, cu dobanda!”), tu doar esti liber sa iubesti mai mult si mai mult. Dar o sa ma opresc, pt ca prefer sa scriu numai despre ce cunosc. Si am vazut, scriind, ca e grea treaba sa scrii despre pisici si despre tine insati… nu mi-ar iesi asta prea des :). Dar o fi si asta util la ceva. Cat de-un „câțțț, mâțelor” sa iasa, baremi pe moment 🙂

    Sau mai bine ma imbrac si ma duc la shopping… Da, cine are nevoie sa vada rasaritul, oricum? Si-asa e cam devreme si e ceva banal, ce se intampla in fiecare zi…

    Apreciază

  4. mihaispr zice:

    Frumos articol ! Felicitari !

    E mai simplu sa proiectezi un lucru si sa nu vezi problema in tine , ci mereu in altul, sa creezi scenarii , si sa continui sa fii mandru intr-un mod absolut stupid.

    Un om care iubeste niciodata nu raneste !

    Problema nu e ca suferim, problema e ca nu iubim si suntem nesinceri. Asa as rezuma totul.
    Si ranim pe toti cei din jurul nostru cu un comportament si atitudine sub orice critica.

    Imi place cum ai incheiat articolul !

    Multi nu stiu ce vor , nu au discernamant ori sunt imaturi emotional.
    Faza cu idiotul e savuroasa 😉 multe tipe sunt genul nu am nevoie de iubire ma duc la shopping sa-si arate puterea. Puterea unei minti slabe de inger ….vai de ele.

    Miracolele nu trebuie sa vina constant catre tine , tu trebuie sa fii miracolul zilnic , sa devii mai bun si constient de tot ce faci, iar cand gresesti sa spui IMI PARE RAU.

    Eu nu vad oameni sa spuna acest lucru insa oameni care fac tampenii la tot pasul….

    Cuplurile din ziua de azi fac un razboi permanent si putini sunt dispusi sa cedeze sau sa fie rezonabili. Nu am inteles niciodata razboiul asta dintre sexe si sa aratam care e mai smecher ori sa testam psihologic partenerul apoi sa ne batem joc (valabil atat pentru baieti cat si fete).

    Adevarul poate fi dureros, dar ramane adevar !!

    Apreciază

  5. mihaispr zice:

    In alta ordine de idei: sentimentele se contureaza in sufletul fiecaruia, dar fiecare dintre noi are o forma unica in a le reda in functie de forul sau interior si de propria sa perceptie asupra vietii si a elementelor pe care aceasta le cuprinde.

    De aici cred ca apare si lupta (Fete-Baieti) din imposibilitatea de a-l accepta pe cel de langa noi. Vedem in el doar ce putem schimba , dar nu reusim sa mergem si sa potentam calitatile , cat si micile defecte.

    Asta e iubirea adevarata, nu doar atractie fizica, sau iubire doar pentru o vreme…

    Mult succes in tot ce faci ! Mie imi plac tipele care iau la misto baietii fara motiv ;). Imi pierd respectul din prima si le iau si eu la fel 😉

    Apreciază

  6. Am ajuns si eu la un calculator sa dau un like…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s