Oamenii poartă cu ei o cutie ce le este tare dragă. O cutie în care stau, mai ascunse sau mai la vedere, amintri, gânduri, frici, sentimente plăcute sau neplăcute și multe altele – adunate de pe “drum”. Fiecare își poartă mai vesel sau mai trist cutia – devenită în timp tot mai grea.

Cutia e bine personalizată – cu modele specifice fiecărui individ, ca să fie mai ușor de recunoscut. Cum sunt stupii albinelor, colorați diferit, să știe albinele mai ușor care le e cutia. Un stup roșu este casă multor albine. Dar într-o cutie verde cu flori mov și dungi galbene, decorată cu triunghiuri de 15 feluri și hieroglife greu de înțeles și imitat, de 18 culori, e mai greu să se simtă acasă mai mulți oameni. De obicei acolo intră doar unul. E cutia lui și ține la ea și se ține bine de ea.

Fiind atât de bine personalizată, decorată după chipul și asemănarea posesorului, atașamentul pentru cutie e foarte mare. Nu contează că în cutie porți neliniști, griji, frici, răceală, durere. E cutia ta, așa că ții la ea! Nu doar că o iei mereu cu tine, peste tot, dar ai ajuns să dormi în ea! Ba mai mult, unii oameni i-au făcut două găuri pe fund, pe unde își scot picioarele – astfel încât să poată să meargă și pe stradă stând în cutie. Ca în Flinstones.

Nu contează că te încetinește, că îți face de multe ori rău – pentru că tu oricum nu ești conștient că din cauza ei te simți încătușat și blocat. Crezi că are legătură cu traficul din jur, că el te ține pe loc, dar de fapt, de multe ori sunt doar lucrurile pe care tu le-ai adunat de pe drum și le-ai pus în cutia ta.

Uneori reușești să ieși din cutie și să mergi pe drum mai liber. Dar cum apare o ocazie potrivită, hop! Sari înapoi la adăpostul cutiei tale – pe care inevitabil o ai mereu la îndemână, că nu te îndepărtezi cu adevărat de ea niciodată prea mult.

Cutia a devenit un refugiu călduț, în ciuda dezavantajelor – de care poate nu ești prea conștient. Important e să fie ușor, să fie comod, să fie familiar – nu să fie mult mai bine.

Așa că la fiecare situație aparent “periculoasă”, când se aprind inconștient becurile de alarmă, hop – în cutie!

Pentru a sări înapoi în cutiuța limitată există multe cuvinte magice. Unele sunt acestea: “Da, dar… „

„Da, dar e prea greu”, „Da, dar nu cred ca pot”, „Da, dar nu stiu dacă va merge”, “Da, dar câți reușesc asta?”, “Da, dar cum îți plătești chiria?”, “Da, dar dacă o să mor?”, “Da, dar trebuie să și mănânci”, “Da, dar ce va crede lumea?” etc etc.

Să luăm mersul pe munte drept exemplu. Cineva care își dorește să meargă pe munte, care se simte atras cumva de el, ar putea foarte bine să își pună singur limite în realizarea acestei dorințe. “Da, dar nu am cu cine…”. “Nu am cu cine” înseamnă de obicei “nu am căutat pe nimeni, pentru că oricum nu-mi doresc prea mult să merg și nici nu sunt în stare să merg cu oameni pe care nu-i cunosc, pentru că am 15 ani”.

Cum ar fi să existe doar prima parte din “Da, dar…” ?

Varianta 1:

– Vrei pe munte?

– Da, dar… nu știu dacă pot să urc, mi-e frică să nu încetinesc grupul…

– Hai, că sigur te descurci!

– Da, dar… dacă nu vor ceilalți să vin și eu?

– Cum să nu vrea? Poate fi oricând o bucurie să cunoști un om nou! Sigur, depinde și de om…

– Da, dar eu sunt mai timidă…

– N-are nimic, și alții sunt – sau au fost. Nu e mai important să ajungi pe munte?

– Ba da, dar… nu am nici sac de dormit…

Varianta de continuare 1 A

– Bine, stai acasă!

Varianta de continuare 1 B

– Lasă că îți fac eu rost de sac, important e să vrei să vii!

– Da, dar… n-am mai fost niciodată cu cortul!

– Toți am avut o primă dată cu cortul!

– Da, dar… dacă vine ursul la cort?

– Ei, hai că acum deja exagerezi! Dacă nu ții mâncare în cort, nu vine niciun urs la cort!

– Da, dar… poate carnea mea e mai dulce și o să vină să mă mănânce pe mine!

– Știi ce? Poți vedea munții și la televizor! Vezi emisiunea “Pe poteci, spre inima ta!”. Poate e mai bine așa!

– Da, dar… eu voiam să merg…

Varianta 2

– Vrei pe munte?

– Da!

Și uite asa, cu “Da, dar…” mereu la indemana, spus de multe ori fără să fie gândit, sărim mereu înapoi în cutiuță. În cutia unde nimic nu se schimbă vreodată în bine, unde totul este “sigur”. E sigur că nu vei fi mai bine. (ceea ce nu înseamnă că nu poate fi bine în cutie).

Fără partea a doua din “da, dar…”, adică fără acel “dar”, lucrurile ar putea să meargă mereu spre ceva mai bun. Să spui doar DA, atunci când vrei ceva, nu să spui “da”, pentru că vrei, dar apoi “dar”, pentru că ți-e frică, sau n-ai încredere în tine, sau preferi să stai comod închis în cutie, în loc să mergi mai departe, spre ceva mai bun. Chiar dacă mergând mai departe nu ajungi imediat sau obligatoriu la ceva mai bun, de multe ori acel “mai departe” este singura variantă care poate permite să se întâmple ceva mai bun. Cutia nu permite asta.

Da, uneori e greu. Uneori poate fi obositor, sau dureros, sau riscant. Ce contează mai mult pentru tine? Să fie ușor, sau să ajungi acolo unde-ți dorești? Și în plus… crezi că dacă ar fi ușor, te-ai bucura la fel de mult de reușită? Sunt telecabine și pe munte dar și-n viață, scurtături care îți dau impresia că te-au dus undeva sus. Dar de fapt susul acela nu-i același cu susul pe care-l urci pas cu pas, începând de undeva din adâncul tău.

– Are sens ce spun?

– Da, dar…………. (completați cu replica voastră preferată de întors în cutiuță)

Hmm, as face și un desen care să se potrivească acestui text, cred că ar fi drăguț. Da, dar… nu mă prea pricep la desen… Mai bine nu fac… mai important e să stau eu comod, să nu râdă lumea de mine și desenele mele facute în tren. Hmm… de fapt și textul e scris in tren! Asta e interesant, nu? Da, dar… nu-i pasă nimănui de asta! Mai bine nu postezi nimic!

Cum ar fi să fim atenți la toate “da, dar-urile” pe care le spunem, cu voce tare sau in gand, in cursul unei zile? Să începem să observăm că atunci când spunem “da, dar…”, oprim de multe ori înaintarea spre ceva bun și sărim înapoi în cutia pe care o știm. Să se creeze un reflex, atunci când apare în minte sau în gură un “da, dar…”, să ne iasă imediat în evidență! Să-l observăm imediat și să-i zâmbim, spunându-i: “știi ce? De data asta vreau să fie doar “da” – fără “dar”!” Poate am reuși în felul ăsta să schimbăm ceva, nu?

– Da, dar…

…

Ioan Stoenică, 24 septembrie 2014.