Lumea de Piatra a Craiului. Ziua 2: Padina Lancii – Poiana Inchisa

Dupa prima zi petrecuta pe braurile si vaile Craiului, oboseala si-a spus cuvantul. Fusese intr-adevar o tura foarte lunga si grea, asa ca in a doua zi am urcat in echipa mai mica: Mugurel, Laura, Eugen si cu mine.

Am pornit dimineata pe la ora 8 din Plaiul Foii spre refugiul Spirlea. Magarusii erau doar de decor, n-au urcat cu noi.

Spre refugiu mai urca si alti oameni, asa ca langa biluta rosie e lume multa. Am ajuns acolo destul de repede insa, dupa vreo ora si un sfert.

De aici urcam pe traseul marcat banda rosie, prin padure, pana cand el se desparte in doua. Spre stanga (de fapt in sus) el merge pe traseul La Lanturi spre varful La Om, iar spre dreapta e potecuta marcata triunghi albastru, ce merge pe sub creasta spre sud. (observati omuletul in poza de mai jos?)

Noi pornim pe la umbra stancilor uriase spre sud – uneori prin padure, alteori prin poieni de grohotis, de unde avem si privelisti spre departari – spre Papusa sau Tamasul.

Pe partea stanga a potecii, zidurile de piatra par de netrecut – dar Mugurel ne arata in unele zone cate un valcel ce poate fi abordat pentru a urca spre creasta.

Mie mi se pare tare frumoasa si aceasta poteca marcata, care merge in mare parte pe curba de nivel – dar care are surprinzator de multe urcusuri si coborasuri. Diferentele de nivel nu sunt mari insa. Trecem pe sub Umerii Pietrei Craiului…

 Ajungem si in dreptul firului secundar al Padinei Lancii – deasupra caruia se zareste Peretele Padinei Lancii.

Dupa circa o ora si jumatate de la Spirlea (mers repejor) ajungem la intrarea pe valea Padina Lancii.

Intrarea e marcata, pe o stanca scrie cu albastru “padina lancii”. Aici intalnim un alt om care se odihneste fumand o tigara – lucru care pe noi nu ne prea bucura. Glumim ca poate mai sus pe vale scoate legitimatia si ne da amenda ca am iesit de pe traseele marcate.

Ne echipam cu hamuri si casti si incepem partea de traseu pe care o asteptam cu nerabdare: urcarea pe Padina Lancii.

Sunt adorabile zonele acestea de catarat – gradul de dificultate fiind in general 1B. Pe unele pasaje e binevenita cate o asigurare, pentru ca unele stanci sunt spalate si prizele mai lipsesc – dar altfel se poate urca destul de bine.

Firul vaii e destul de ingust, la inceput nu vezi prea mult in jur – doar peretii care te inconjoara. Nici nu realizezi cat de repede castigi altitudine si cat de repede vei ajunge deasupra stancilor ce acum sunt deasupra ta.

Curand insa valea incepe si se deschide si apar chiar si pante inierbate pe margini.

Mugurel ne anunta ca urmeaza o saritoare draguta – si ceea ce nu parea cine stie ce, s-a dovedit a fi o zona mai greu de trecut decat altele. Cel putin pentru mine, ca ma incurca geanta de la aparatul foto intr-un mod frustrant.

Eugen a urcat primul si a asigurat de un piton aflat chiar pe firul vaii, deasupra saritorii. Cand a auzit ca ma incurca geanta s-a oferit sa vina sa o ia – nu stiu daca glumea sau nu, dar am preferat sa il stiu cu mana pe coarda, decat sa-i dea drumul sa vina sa-mi ia geanta, in timp ce eu stateam intr-un echilibru precar :))

Pe astfel de pasaje mi s-a parut foarte important sa fii… atletic. Nu neaparat ca si constitutie fizica, dar ca si miscari. Sa fii capabil de tot felul de miscari pe care poate nu le-ai mai facut din copilarie, cand te suiai in copaci. Daca nu te-ai suit niciodata in copaci, nu stii ce-ai pierdut – dar si pe-aici e posibil sa-ti fie mai greu.

Ajuns iar pe teren sigur, ii fac o poza lui Eugen cum o fileaza pe Laura…

Printre atatea pietre – mai stabile sau mai mobile, sa nu ignoram frumusetile de alt gen, care sunt si ele din belsug in aceasta lume aparent potrivnica lor. Vorba aceea, “floarea crescuta in conditii dificile e cea mai frumoasa dintre toate”. E valabil si pentru oameni, cu mentiunea ca florile ajung sa fie frumoase toate.

Ajungem la intersectia cu Braul de Mijloc – ceea ce inseamna ca mai avem putin de urcat pana in Poiana Inchisa. Dar zonele de catarat nu s-au terminat!

Ajungem astfel la o zona pe care o tineam minte de anul trecut – o catarare abrupta unde e montat un cablu ajutator. Data trecuta am coborat din Poiana in Braul de Mijloc prin acest loc. Acum urcam – si ca sa facem lucrurile mai interesante, incercam sa urcam fara sa ne ajutam de cablul metalic. Si reusim!

Frumos si jocul de umbre si lumini de pe stanci – care mi-a dat de furca la fotografiat, chiar si cu filtrul ND montat. Uneori il foloseam invers, cu partea intunecata in jos – pentru ca stanca era arsa de soare iar cerul era umbrit. Alteori efectul era mai interesant atunci cand filtrul intuneca si mai mult umbrele din spate – ajuta la crearea senzatiei de profunzime si abruptime – turnul acela parca s-ar afla deasupra unui abis negru…

Ridicand insa privirea vedem peretele de stanca al crestei principale (traseul de creasta e pe-acolo pe sus). Am ajuns in Poiana Inchisa, iar peretele urias este cel ce o inchide in partea de sus. Si da, pe-acolo pe undeva vom urca si noi in creasta!

Poiana Inchisa e un loc foarte frumos, care si data trecuta mi-a placut foarte mult! Pe-aici ai sanse mari sa vezi capre negre sau flori de colt. Dar numele poienii ne poate induce in eroare. Oricat de inchisa este ea sau greu accesibila, exista totusi 6 intrari/iesiri din aceasta poiana, asezate ca pe ceas: La ora 2 (cum privesti in sus spre perete, un pic mai la dreapta) – e iesirea E. Cristea. Pe ea ne-am intors noi din creasta.

La ora 3 (adica si mai spre dreapta) se merge pe Braul de Sus spre sud, o varianta mai dificila, din ce ne spune Mugurel. La ora 6 e iesirea spre Marele Grohotis iar la ora 7 e Padina Lancii, pe unde am venit noi.

La ora 9, adica in stanga, e Braul de Sus – care merge spre nord, iar la ora 11, poate cea mai dificila iesire, care duce in creasta – varianta pe care am mers si noi in continuare.

In poiana apare destul de multa lume, dar noi suntem singurii care pornim spre iesirea de la ora 11. Urma sa intelegem imediat de ce toti ceilalti preferau varianta pe la ora 2 – care e mult mai putin expusa si permite urcusul mai in siguranta pana in creasta.

Incepem cu urcusul abrupt pe fata de iarba a poienii, care ne duce chiar sub zidul de stanca de deasupra.

 De-acolo facem stanga si ne indreptam cu grija spre un horn intunecat.

Desi Laura ar fi preferat prin horn, el e mult prea dificil de catarat, asa ca urcusul il facem prin stanga lui – pe o muchie de piatra.

Mugurel ne spune sa fim super atenti pe-aici – urmatoarea portiune e extrem de expusa (adica e foarte pe marginea prapastiei) iar prizele de care trebuie sa te tii nu sunt toate stabile si sigure – asa ca trebuie incercate cu grija inainte sa te bazezi pe ele.

Mi-e greu sa descriu cat de… periculoasa, dificila, riscanta sau… incitanta a fost aceasta portiune. Zona nu prea permitea sa urci asigurat – ca nu prea aveai cum sa asiguri (desi la nevoie se putea improviza ceva). Asa ca a fost zona pe care am simtit-o poate cel mai intens din toata excursia – nu doar ca erai pe marginea prapastiilor din jur, cu hăul sub tine, dar si prizele erau instabile si nici asigurat nu erai! Fiecare miscare trebuia facuta cu maxima atentie, unde pui mana, de ce te tii, pe ce pui piciorul, cat de brusc te misti, cat de repede etc.

Da, a fost o portiune traita intens, cu ceva emotii si parca simtind nevoia de a ma vedea mai repede trecut cu bine peste aceasta incercare.

Se intelege ca n-am prea facut poze pe aceasta portiune – abia reuseam sa stau in picioare tinandu-ma si cu dintii de iarba sau de pietre uneori – era chiar greu sa renunt la o mana ca sa scot aparatul din geanta, operatiune deloc comoda in acele locuri. Dar din cele cateva imagini luate iti poti da seama cat de cat despre ce era vorba.

In vale in stanga se vede Poiana Inchisa, cu potecuta ce vine din Padina Lancii.

Dupa circa 15 minute de la baza peretelui (de unde am inceput catararea pe acest pasaj), ajungem la o zona cu iarba, chiar sub creasta principala. Am scapat cu bine! De aici vom urma limba aceea de iarba pana in creasta.

Foarte tare acest traseu, dar de care parca m-am bucurat mai mult dupa ce l-am trecut cu bine, decat pe masura ce urcam. Atunci predominau alte ganduri, atentia era distribuita spre lucrurile care tin de siguranta mai mult decat pe cele care tin de placere – tin minte ca mi-era greu si sa privesc in jur, pentru ca miscarea capului, care avea casca pe el, putea sa fie riscanta – puteai sa atingi casca de vreo stanca si asta sa te dezechilibreze. Si-asa uneori se mai loveau betele de trekking de pe rucsac de casca, atunci cand eram intr-o pozitie care permitea asta – adica aplecat, nu drept.

Dar am trecut cu bine, simtind ca a fost poate cea mai dificila portiune de traseu pe care am parcurs-o vreodata. Dificila nu neaparat in sensul de “greu de trecut”, ci poate… portiunea unde am simtit mai puternic decat in alte parti riscul ca ceva sa se intample. Daca aceeasi zona ar fi fost undeva mai jos, fara prapastii peste tot in jur, cu atentie s-ar fi trecut mai usor. Dar asa, cand stii ca daca e sa cazi, degeaba ai casca…

Probabil in timp te obisnuiesti cu astfel de pasaje si atunci poti sa le treci mult mai increzator, mai eficient. De aceea nu trebuie sa-ti supraevaluezi capacitatile (fizice si mentale), e mult mai bine sa incepi cu pasaje mi usoare. Nu vrem sa ne imaginam cum e sa parcurgi aceasta zona in coborare – dar nici nu e nevoie sa ne imaginam, caci ne povesteste Mugurel din propria experienta. Daca treci cu bine de acea zona, cu siguranta e ceva ce nu uiti niciodata.

De-acum insa putem sa admiram peretele imens de sub care am plecat – care este de fapt parte din creasta sudica a Pietrei Craiului.

Si imediat iesim pe creasta, in traseul marcat – unde intalnim si alti oameni. Cerul s-a cam innorat si asta ne grabeste spre sud, spre zona de coborare. Trecem astfel chiar pe deasupra peretului de la baza caruia plecasem.

Daca tot am intrat pe traseu marcat, aici putem sa ne accidentam linistiti, ca daca e nevoie sa sunam la salvamont nu ne luam amenda pentru ca suntem pe trasee nemarcate. Asa ca eu profit si dau cu tibia intr-o piatra, julind vreo 2 cm de piele. M-am oprit sa pun un leucoplast – care insa n-a tinut prea mult. Nu degeaba multe accidente se intampla in zone destul de usoare – pentru ca atentia scade, te relaxezi putin – suficient cat sa faci o greseala. Sa aluneci, sa pui piciorul undeva gresit, sa dai cu genunchiul de vreo piatra care era mai inalta decat ai vazut-o tu in viteza.

In urma ramane creasta nordica…

De pe-o margine de stanca zarim foarte bine exact zona prin care am urcat pana in creasta. Mi-e greu sa desenez traseul exact, dar cu aproximatie pe acolo era:

Parasim apoi creasta si incepem coborarea pe la ora 2 pe la ora 2, pentru a ajunge inapoi in Poiana Inchisa. Nu, nu am scris gresit. Era in jur de ora 2 cand am inceput sa coboram pe varianta asa numita “la ora 2”.

Pe traseu ne intalnim cu cei ce urcau pe acolo – si care se mira sa vada ca am ajuns asa repede acolo. “Voi erati cei care urcati pe stanga??” Se pare ca ne-am miscat bine.

Coborarea nu e tocmai usoara. Pana sa ajungem la un horn stancos trebuie sa coboram cu grija, pe vine, printr-o zona cu pietricele marunte care aluneca. Dar ajunsi deasupra hornului hotaram sa facem rapel, ca sa ne miscam mai in siguranta. Eugen era primul si a ales sa-l descatere.

Eu m-am bucurat ca avem parte si de un rapel, trecuse ceva timp de cand nu mai facusem unul – si nici nu apucasem sa-mi folosesc Coșuletul recent achizitionat (dispozitivul de coborare).

Mugurel a ramas la urma, pentru ca din pacate, coarda nu era suficient de lunga pentru a putea face toti rapel – si el ar fi trebuit sa descatere. Pana la urma insa a pus coarda in doua, care ajungea totusi suficient de jos – asa ca a facut si el rapel pana unde s-a putut. Iar ultimii 2 metri i-a descatarat.

Pe partea dreapta (in poza de mai sus) se vede ca mai era un horn – pe acolo urcasera cei ce-au venit pe-aici. Probabil la urcare aceea era o varianta mai usoara.

Coborarea nu s-a terminat. Rapelul ne-a adus intr-o zona inierbata, de unde mai avem de coborat o portiune stancoasa si pamantoasa pana in poiana. De aici insa vedem iarasi iesirea de la ora 11, pe unde urcasem noi.

Coborarea e teoretic marcata cu momai, dar greu de urmarit. Asa ca facem un zig-zag pentru a trece de zona mai abrupta de la inceput, pana ajungem intr-o zona cu pietre sfaramitate. Cam aici a inceput si sa picure – ceea ce nu-i bine deloc.

Cand am ajuns la ultima portiune un pic mai expusa si dificila, deja pamantul, pietrele si iarba erau ude – asa ca mi-a fost surprinzator de greu sa traversez de pe pietre pana pe iarba din stanga.

Pana la urma am trecut cu bine, dar si acolo am stat cu ceva emotii – desi in mod normal nu era un pasaj prea dificil. M-am tinut de smocurile de iarba cat am pus un pas cam instabil.

De-acum insa am ajuns pe iarba si suntem in Poiana Inchisa – aici lucrurile se mai calmeaza – panta e mai domoala. In spate se vede iesirea de la ora 2, pe unde am coborat si noi.

Dar iarba uda si gandul ca si pietrele s-au udat nu ne bucura. Asa ca luam cea mai buna decizie, aceea de a renunta la continuarea pe Braul de Sus si de a cobori spre traseul marcat, pe la Marele Grohotis.

Ce interesanti sunt bradutii aceia – parca ar fi ultimii soldati ce apara zidul cetatii…

Daca tot am hotarat sa scurtam traseul si a iesit iar soarele, ne oprim pentru o pauza un pic mai lunga intr-un loc frumos, in apropiere de Poiana Inchisă.

De aici vedem bine si Braul Rosu (vizibil si in poza de mai sus)…

Peretele de deasupra Marelui Grohotis e absolut impresionant prin dimensiuni, iar pe la baza lui se zareste si poteca noastra…

Pe la ora 15.30 intram pe Marele Grohotis si incepem coborarea spre poteca marcata, aflata undeva mai jos.

De fapt nu am coborat direct, ci intai am traversat un pic spre sud pentru a vedea o alta varianta de acces spre Braul Rosu. Peretii sunt uriasi, e imposibil sa nu te simti fermecat de lumea lor de piatra.

De-acum ne indreptam spre poteca marcata aflata mai jos. Dar cum facem sa ajungem acolo, avand in vedere marea de grohotis din jurul nostru? Pietrele se misca la fiecare pas – e de fapt usor de imaginat – parca ai fi pe o gramada de pietris. Totusi, exista o varianta destul de comoda pentru a cobori: alunecatul pe bocanci, pe grohotis.

Ne lasam sa alunecam cu pietrele de sub noi – lucru distractiv pentru unii, practic pentru genunchi (ca nu-i soliciti prea mult) dar posibil distrugator pentru bocanci. Destul de eficient insa, ajungem rapid in poteca marcata, pe care o urmam de data asta in sens invers, spre nord. In spatele nostru raman peretii uriasi de stanca, pe deasupra carora ne-am aflat si noi astazi.

Ajungem rapid si in dreptul Padinei Lancii, pe care o fotografiez acum intr-o lumina mai buna.

Pe-aici caldura a devenit insuportabila, apa era pe terminate – daca nu se terminase deja – si abia asteptam sa ajungem la coborarea prin padure.

Pe poteca mai intalnim si alti turisti, printre care un barbat cu sotia, cu un copil de mana si unul mic mic in spate 😀 Erau oameni de munte, se vedea ca nu e prima oara cand fac asta – dar chiar si asa, traseul ales mi s-a parut destul de dificil pentru o astfel de iesire, din cauza denivelarilor de pe poteca. E destul de usor sa te impiedici de vreo creanga sau piatra. Dar sa scoti copiii in natura, chiar si asa mici, mi se pare un lucru minunat!

Pana sa ajungem la Spirlea, aruncam o ultima privire spre creasta sudica a Pietrei Craiului – atat cat putem sa vedem din ea de aici.

La refugiu incercam sa-l sunam pe Tibi in Plaiul Foii sa-l anuntam ca ajungem mai devreme si ca poate da drumul la focul pentru gratar. Nu prea era semnal, dar esentialul a fost transmis :))

Am ajuns in Plaiul Foii pe la ora 18.30, adica dupa vreo 10 ore petrecute prin abrupturile Pietrei Craiului. Ziua urmatoare era programata ca zi de odihna, de refacere, asa ca ne-am permis sa stam de vorba pana mai tarziu…

A fost o zi incredibil de frumoasa si incitanta – prin traseele pe care le-am parcurs, cu pasajele lor de catarat, dar si prin peisajele impietrite ce ne-au inconjurat aproape tot timpul. Asa e de fapt in Piatra Craiului, oriunde ai merge. Efectul e invers, in loc sa te transforme si pe tine intr-o inima impietrita, muntele asta absoarbe raceala din tine si o poate transforma intr-o admiratie profunda.

Zona cu Poiana Inchisa era una din putinele in care mai fusesem (din traseele acestea nemarcate), iar asta a contribuit parca la intelegerea mai corecta a configuratiei zonei – pe care altfel as fi inteles-o mai greu si as fi uitat-o poate mai repede.

Desi traseul propus initial pentru aceasta zi cuprindea si o portiune pe Braul de Sus (pana la Lanturi), nu am simtit absolut niciun regret ca din cauza ploii a trebuit sa renuntam la acea portiune. Ba mai mult, pauza venita ca urmare a acestei decizii mi-a permis sa ma bucur si mai mult de tot ceea ce fusese pana atunci. Reuseam parca sa asimilez mai bine tot traseul parcurs, fara sa trebuiasca sa ma concentrez iarasi pe o noua portiune de traseu.

A fost placut si sentimentul ca am incheiat cu bine acea parte dificila a traseului, sentiment de care m-am bucurat mai mult odata ce s-a stabilit coborarea spre traseul marcat. Daca am fi continuat pe Braul de Sus, aceste sentimente nu ar fi avut timp sa se aseze, nu le-as fi asimilat la fel de bine – si s-ar fi amestecat cu altele noi – si pana se termina ziua poate s-ar fi pierdut din ele pe traseu.

Nu pot sa aleg una din cele 3 zile ca fiind preferata mea, dar pot spune ca Padina Lancii, Poiana Inchisa si iesirile din poiana (am parcurs in aceasta zi 4 din 6), precum si zona Marelui Grohotis, au facut din aceasta zi o zi de neuitat.

Oare ce ne mai ramanea de explorat in ultima zi? Ce insemnau Padina lui Călineț, Vâlcelul cu Fereastră, Ciorânga? Vom afla si despre asta… in episodul urmator!

Ioan Stoenică, 12 august 2012.

jurnalul primei zile, aici: https://ioanstoenica.wordpress.com/2012/08/11/lumea-de-piatra-a-craiului-ziua-1-valea-podurilor-braul-soarelui-braul-de-sus/

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la Lumea de Piatra a Craiului. Ziua 2: Padina Lancii – Poiana Inchisa

  1. Victor zice:

    Minunat, si foarte hard-core, dar in primul rand minunat 😀 . De unde ti-ai cumparat echipamentul pt catarat ?

    Apreciază

  2. cami zice:

    Stimate domnule Ioan, sper ca in curand tehnologia hologramelor va permite persoanelor ca mine sa calatoreasca macar virtual alaturi de dumneavoastra in taramurile de basm pe care ni le aduceti in fata ecranului, atat de frumos filtrate prin experienta proprie. Drum bun si la cat mai multe postari !

    Apreciază

    • Multumesc! E important pentru mine sa vad ca sunt oameni carora le plac asa mult jurnalele mele – ma ajuta sa merg mai departe cu ele! Sper sa reusesc sa va port pasii mintii prin locuri frumoase si in viitor 🙂

      Apreciază

  3. LauraB zice:

    Ca sa nu induci lumea in eroare: hornul intunecat de pe iesirea de ora 11 era foarte friabil si de asta am renuntat la el, ca altfel… 😀

    Si mie mi-a placut urcarea pe la ora 11 pentru ca imi plac pasajele expuse, dar vad ca pe tine te-a impresionat mai mult asa ca ar fi pacat sa nu pui tu jurnal pe carpati.org pentru aceasta zi 🙂
    Si hai cu pozele! In special cele cu mine :p

    Apreciază

  4. andrei badea zice:

    Ei, da, ăsta da traseu! Cel din prima zi mi s-a părut – din textul și pozele tale și din literatura de specialitate – mai accesibil, ceva ce aș fi putut face și eu fără emoții. Aici sigur aș fi avut câteva „la ora 11”. 🙂

    Apreciază

  5. Sporis Mihai zice:

    Excelenta descrierea ta…am stat cu inima cat un purice citind. Avand rau de inaltime nu ma pot vreodata imagina facand asa ceva din pacate, asa ca pot experimenta astfel de lucruri doar prin puterea imaginatiei si a oamenilor ca tine. La cat mai multe reusite!

    Apreciază

  6. Alin zice:

    Am revenit cu placere pe blogul tau, relatarile sunt exceptionale!

    Apreciază

  7. Felicitari pentru toate relatarile imbibate de metafora pe care ni le infatisezi, maria ta montaniardule!
    Am totusi o mare si clocotitoare nedumerire(ca unul care pe branci si coate am parcurs de trei ori in viata Padina Lancii): cum poate cineva pastra in mod controlat contactul cu peretele(versantul de stanca, piatra friabila sau iarba) parcurgand iesirea de la ora 11?
    Cu stima,
    Stefan

    Apreciază

    • Salut! Multumesc pentru mesaj! 🙂 La ora 11 se poate merge pe picioare, dar te ajuti cu mainile mai mereu. Nu e de catarat ca prin alte zone, sunt altele pe Padina Lancii mai abrupte, unde esti mult mai lipit de stanca decat pe la ora 11. Doar ca aici esti inconjurat de prapastii si prizele sunt mai instabile – atat pentru maini cat si pentru picioare. Contactul cu solul il poti pierde doar daca aluneci sau daca se disloca vreo piatra, altfel… stai in picioare ca si pana acolo – cu mai multe emotii desigur! 🙂

      Apreciază

  8. mikeormsby zice:

    Wow. Triple wow. You people are brave and skilful. Any easy routes, for mortals like me?

    Apreciază

    • We are all mortals 😀 In Piatra Craiului mountains (Brasov county, Romania), there are normal trekking routes, of course. Even the main ridge is a marked route – very spectacular. But you should climb some other easyer mountains before getting there. I mean… if you never climbed (walked) to a mountain ridge before, i wouldnt start with Piatra Craiului. But if you do have some mountain experience, there are things you can do! Romania has anyway a lot of mountains, very beautiful and different one from another. Just check my blog or my albums on Picasa. You will see 🙂

      Apreciază

      • mikeormsby zice:

        Hi Ioan,

        Thank you for your reply. My Romanian wife (Angela Nicoara) and I have a house in the village of Magura, with a nice view of Piata Craiului. Our urban base is Bucharest. Unfortunately, we don’t spend much time in Romania, we work and live abroad most of the time (Baku, Azerbaijan at the moment). But we were looking at your photos tonight and wondering if there is less strenuous/dangerous route to walk up PC, maybe next summer (we’ll be in Magura then).

        We have not climbed mountains. When you say ‘even the main ridge is a marked route’, what do you mean? We can do some hard walking, we’re fit, we do yoga, swimming etc, we have done some triathlons, we’re not too old (Angela is 42, I’m 53 and have run 6 marathons). Are you saying ANY route to the top of PC is difficult, perhaps too difficult for us? Multumesc si numai bine, Mike

        Apreciază

        • Hello again! You are lucky to have a house in Magura. There are some routes in Piatra Craiului that dont require special training – but you do need mountain boots, a backpack – normal mountain equipment. You can get to Cabana Curmatura really easy, and from there you have a steep climb to the main ridge. You dont need special skills for that climb. The main ridge, it is a marked route – for trekking. But unlike the climb to get to the ridge, the ridge itself is a bit more dangerous and difficult. Many people cross it all the time, so it is not that hard – but you must not have fear of hights! The path is steep and many times on the edge. But if you are carefull, you can do it. I suggest you to check a map of the mountain (you can find on the net) – the marked routes are all ok – but some of them are much more difficult (for example the route called „La Lanturi” – you have to climb a lot there, with metal cables to help you). I sugest to climb from the est side, its easyer.

          PS> maybe you will see your house in my album. check it out:

          https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/SingurInCautareaToamneiPrinSateLaPoalelePietreiCraiului#

          Apreciază

          • mikeormsby zice:

            Hi Ioan, Thanks for the tip about Cabana Curmatura, we’ll try that I think! East side… noted! We know a guide at Villa Hermann, his name is Udo Krauss, we would probably go with him. I see you are friends with Marie Jeanne in Bucharest.. me too : ) I’ll send you a FB request.. Numai bine, Mike

            mikeormsby.net amazon.com/author/mikeormsby http://www.cuttings.me/mikeormsby

            Apreciază

  9. criscar50 zice:

    Jurnalul acestei zile minunate mi-a amintit de vremea tineretii,cand am batut braiele si padinile din Crai.Traseul vostru l-am parcurs in sens invers,urcand pe Marele Grohotis si coborand prin Padina Lancii;la saritoarea de sus nu era cablu si am folosit un piton de rapel,gata montat,exact pe firul destul de abundent al cascadei care acum parea sleita. In Poiana Inchisa,am dormit in cort,iar dimineata,tragand fermoarul,am vazut o capra neagra adapandu-se la izvorul aflat miraculos la asa o altitudine, in zona calcaroasa! Relatarea ta m-a incalzit si m-a facut sa traiesc inca o data mica aventura. Deosebita ideea cu efectul pietrei ce absoarbe raceala inimii,tranformand-o intr-o admiratie profunda!

    Apreciază

  10. Aurora Kern zice:

    Daca ai stii ce aventuri asemanatoare am avut si eu in Piatra Craiului in Poiana Inchisa, Braul Rosu, Padina Lancii, Umerii Pietrii Craiului…deci Cresta Sudica, care mie mi s-a parut si mult mai grea, cu roca friabila si cu multe stanci de catarat, dar…dar splendida cu putina lume si cu o multime de capre negre! Tiu minte ca am facut si excursie peste Lanturi , Poiana Inchisa si am coborat marele grohotis, ca la schi, cu un piolet in mana ca sa ne putem frana! Nu ne gandeam la bocanci ca se strica…nu aveam nici macar o coarda ca lumea ci „funii, franghii de rufe”, nici macar o casca (apropos-a ta e foarte faina) Vezi de ce sant importante jurnale tale de calatorie pe munte (special PC) ca ne reamintesti „placerea” noastra de tinerete!
    Si, cum ai spus:
    ” Acest munte nu e o „Piatra” rece, ci una calda…nu te indeparteaza ci din contra, te face dependent si admiratia ramane vie, ca mie dupa atatia ani!
    Ioane, mult noroc si abia astept descrieri noi din drumetiile tale pe munte(in special din Crai)!

    Apreciază

  11. KOVESDI JUDIT zice:

    Minunate fotografii si nemaipomenite amintiri ! Va admir ! Mi-ar placea sa vin cu voi in excursii !
    Va multutmim, ca ati partajat aceste minunate momente cu noii ! Mult succes !

    Apreciază

    • Multumesc de aprecieri! Excursia a fost organizata pe site-ul carpati.org – unde se organizeaza destul de multe excursii pe munte. Am organizat si eu cateva – si exista trasee pentru toate categoriile de oameni – mai avansati sau mai incepatori…

      Apreciază

  12. catalin l. zice:

    Bravo Ioane ! O descriere excelenta. Și mie descrierea ta îmi trezește amintiri, sunt deja 20 de ani de când străbat Piatra Craiului – cu pauze mari din motive obiective – dar ce frumos e să visezi la munți frumoși și seninări. Bravo ! Multe excursii tot așa îți urez. Felicitări și lui Mugur care e maestru în domeniu.

    Apreciază

  13. adela zice:

    exista variante de a ajunge la poiana inchisa fara hamuri? si evident de a te intoarce tot fara hamuri?

    Apreciază

    • Buna! Tu stii la ce se foloseste un ham? 🙂 Hamul nu te ajuta nici sa urci pe munte, nici sa cobori de pe munte. De urcat o faci cu fortele proprii – adica nu te tragi de sfoara ca sa te ajuti ca de lanturi, nu ai nevoie de sfoara sau ham ca sa urci, asa cum nu ai nevoie de centura de siguranta cand mergi cu masina. Poti sa mergi linistita fara – si in functie de cum te descurci, poti sa ajungi la destinatie fara probleme. Dar daca se desprinde o piatra, sau iti aluneca piciorul, sau te dezechilibrezi din cine stie ce motiv, ce se intampla? Esti in cadere libera, in loc sa fii asigurat la un punct fix, de un om cu mai multa experienta. Echipamentul tehnic este pentru a te asigura ca daca pici, nu mori! Nu e ca sa te ajute sa urci. Si oare de ce toti oamenii (deci chiar si profesionistii) urca pe-acolo echipati? 🙂

      Iar la coborare, unde e si mai dificil si riscant, e foarte probabil sa ai nevoie sa faci rapel ca sa poti cobori in siguranta. Daca insa esti expert in descatarat, poti incerca sa descateri, n-ai nevoie de masuri de siguranta din astea, gen ham si coarda 🙂

      Oricum, nu uita ca, la fel ca si in alte Parcuri Nationale din tara si din Europa, parasirea traseelor marcate nu este permisa fara acordul celor de la Parc. Deci iti recomand sa le scrii inainte de a porni pe astfel de trasee, ca sa se stie de tine (cel mai probabil vei primi aprobarea, desi… daca ii intrebi de ham, s-ar putea sa nu vrea sa fie nevoiti sa vina dupa tine pe-acolo 😀 )

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s