Printre stancile verzi ale unui munte extraterestru. Singur in Retezat

Multa lume se mira cand auzea ca nu am fost niciodata in Retezat – era un fel de blasfemie: cum sa spui ca iubesti muntii si sa nu fi fost niciodata in Retezat? Doar e cel mai frumos munte de la noi!

Despre niciun alt munte n-am auzit de atatea ori ca ar fi cel mai frumos, parca toata lumea il ridica in slavi. De parca n-ar fi fost el destul de sus.

La expozitiile avute, unde se putea  observa usor ca-mi lipsesc fotografii din Retezat (lipseau si din muntii… Bistritei, dar cine sa observe asta?), am primit cele mai multe indemnuri de acest gen: “Neaparat sa mergi, e foarte frumos!”. Nu contestam asta si stiam ca voi merge candva. Dar stiam bine ca frumusetea este ceva subiectiv. Si aveam o banuiala ca cei ce-mi spuneau asta oricum nu fusesera in toti muntii in care fusesem eu, ca sa poata sa aiba o parere obiectiva (sau completa – daca e posibil asa ceva). Cand mergi doar in Retezat, Bucegi si Fagaras, poti face destul de usor o alegere in ceea ce priveste “cel mai frumos munte de la noi”. De fapt nu e deloc usor sa alegi, dar ideea e ca dificultatea creste atunci cand numarul canditatilor e mai mare.

In plus, o influenta puternica asupra unei pareri de genul asta o are si felul in care te simti intr-o anumita excursie, conexiunile care apar intre tine si un anumit munte. De exemplu, e posibil ca muntele unde ai mers prima oara sa-ti ramana in suflet mult mai puternic decat alti munti, care ar putea fi considerati mai frumosi de catre alti oameni care i-au simtit altfel. O excursie facuta cu o companie neplacuta nu-ti va lasa aceeasi parere (despre acel munte) precum una facuta cu prietenii cei mai buni. Sau poate reusesti sa separi muntele de factorii externi ce-ti influenteaza simtirea.

Sentimentele pe care le avem pe munte, care nu sunt date neaparat de muntele insusi, au o influenta mare in felul in care percepem acel munte. Frumusetea este cu siguranta ceva subiectiv, asa cum este si mersul pe munte. Fiecare simte in felul sau si e atins de elemente diferite. E greu sa fii obiectiv, dar cum imi place mie sa spun, daca un munte nu-mi place, inseamna ca eu n-am fost in stare de mai mult in acea excursie. Poate ca in unele excursii am fost mai “defect” decat in altele. Nu-i vina muntelui, asa cum dragostea nu poate fi condamnata pentru erori umane.

Am zis de cateva ori ca las Retezatul mai la urma, ca sa nu stric sirul de excursii din categoria “fiecare munte nou pe care-l urc, e mai frumos decat precedentul”. Dar deja ideea asta fusese data peste cap de cateva excursii, asa ca nu mai conta la fel de mult. Si nici nu aveam de gand sa renunt la mersul pe munte si nici nu terminasem de colindat toti muntii tarii. Pur si simplu s-a intamplat. Pentru ca… era iunie. Pentru ca am zis ca atunci cand voi merge, voi merge cand e inflorit rododendronul. Daca nu plecam acum, trebuia sa mai aman un an – si se pare ca n-am vrut sa fac asta.

Asa ca am plecat, gasind cu greu o fereastra de 4 zile in luna iunie, luna in care am fost implicat si in proiectul din Leaota, unde de asemenea m-am bucurat de florile roz ce umpleau pantele varfului.

In mod ciudat, nu aveam niciun fel de asteptari de la Retezat. Nu neaparat in ideea “nu ai asteptari, nu ai dezamagiri”. Pur si simplu incepusem sa devin sceptic la ceea ce oamenii imi tot spuneau si incercam sa raman obiectiv. Eu am propriile valori, ei poate au altele – am preferat sa fiu pur si simplu deschis, sa iau totul asa cum vine – asa cum il gasesc. Nu ma asteptam sa simt ca e cel mai frumos munte de la noi.

Daca s-a intamplat asta? Pana la finalul textului poate veti intelege.

Am plecat din Bucuresti cu un tren IR de noapte, care ajungea in Petrosani in dimineata zilei de 26 iunie. Desi era prima oara cand veneam in zona, am fost inspirat sa cobor intr-o statie pustie inainte de Petrosani – pentru ca mi-am dat seama ca acolo sunt mai aproape de intersectia spre Campu lui Neag. Aproape ca am sarit din tren cand el a oprit la un stop – nu cred ca avea de fapt statie acolo, la Livezeni.

Afara era umezeala, frunzele si drumul erau ude. Cerul era inca innorat si se simtea inca in aer ploaia de peste noapte. Am fost insa bucuros sa aflu ca exista microbuze spre Uricani – chiar dese. Pleaca din gara din Petrosani, dar eu l-am luat de la intersectia de pe drumul national (Petrosani – Targu Jiu). Apoi exista si microbuze din Uricani spre Buta – care sunt nitel mai rare (parca unul pe ora). Eu l-am luat insa doar pana in Campul lui Neag – hotarat sa nu urc pe cel mai clasic si simplu traseu spre Bucura, ci pe unul mult mai lung si complex. Daca tot am ajuns in Retezat, apoi vreau sa vad cat mai mult din ceea ce e de vazut!

In Campu lui Neag a iesit si o raza de soare, dar norii inca invaluie crestele Retezatului – la poalele caruia ma aflu pentru prima oara.

Sunt singur in aceasta excursie – o alegere facuta in cunostinta de cauza si o dorinta mai veche a mea. Mi-am dat seama ca pentru mine, uneori e mult mai bine sa merg singur intr-un munte unde n-am fost niciodata – pentru ca astfel il pot invata mult mai bine, sunt mult mai atent la ceea ce e in jurul meu, decat daca as fi cu cineva langa mine – caz in care atentia s-ar imparti in mai multe parti. Excursiile in muntii in care n-am mai fost au ceva foarte special pentru mine, imi place sa descopar – si sa o fac in felul meu, cu toate simturile deschise spre asta. Fara sa ma traga cineva prea repede sau sa ma tina prea mult pe loc. In final asta s-a dovedit, ca si alte dati, cea mai buna varianta pentru aceasta excursie.

Traseul primei zile a fost urmatorul: Campul lui Neag – drum forestier pe valea Ursească – vf Văcarea (nemarcat)  – vf Custura – vf Papusa – vf Peleaga – lac Bucura (cruce galbena) (11h)

Pe la ora 9 ma pornesc in sfarsit pe drumul cel bun – un drum forestier ce urmeaza valea Ursească spre nord, pe langa o cariera de piatra. Nu stiu daca mai urca cineva in Retezat pe-aici, dar eu vreau sa parcurg si creasta Vacarea – Custura – care pe harta arata foarte intersant.

Pe forestier mai gasesc cativa localnici si-i intreb de traseu – avand in vedere ca nu e un traseu marcat, n-as vrea sa pierd prea mult timp dibuind varianta corecta. Sunt cateva intersectii de  forestiere, drumuri secundare ce vin de pe vai mai mici – dar eu raman pe drumul principal. El merge si pe curba de nivel uneori, trecand de pe o culme pe alta, spre stanga, pana cand in cele din urma traverseaza firul principal al vaii. E greu de explicat care e acel fir, probabil trebuie sa iti folosesti si intuitia.

La un moment dat l-am parasit, pentru ca parea sa ocoleasca prea mult – si am inceput sa urc pe un drumulet secundar ce mergea pe directia crestei principale. Pe el ma opresc si eu pentru o mica gustare.

Cand drumuletul se termina, incep sa urc abrupt prin padure – printr-o zona aparent salbatica, pe care insa o traversez destul de repede.

Ies astfel inapoi in forestierul pe care-l parasisem, care ma scoate apoi destul de rapid deasupra nivelului padurii. De la sosea pana la marginea de sus a padurii am facut cam 2 ore si jumatate – adica a fost un drum foarte lung.

Am ajuns astfel la o stana parasita aflata pe culmea Zanoaga, unde e parcata si o masina de teren. Aici simt parca pentru prima oara contactul cu Retezatul. Se vad spre vest culmi abrupte si varfuri stancoase – dar stiu ca sunt doar niste culmi secundare. Totusi… am intrat in Retezat!

Stau putin pe iarba si privesc spre creste, simtind oarece emotii din cauza vantului puternic. Daca aici, la marginea padurii, vantul sufla asa puternic, atunci sus pe creasta cum poate sa fie? Am stat si m-am intrebat daca sunt suficient de echipat, daca vor fi de ajuns windstopper-ul, buff-urile sau pelerina de ploaie… Nu am reusit sa-mi cumpar o geaca adevarata de munte, dar ma bucur ca asta nu m-a tinut deloc din a merge intr-o multime de excursii. Pana la urma… nu echipamentul te duce acolo, ci tu pe el – oricare ar fi el. In spatele stanei se zareste creasta unde vreau sa ajung.

De-aici incep urcusul mai serios – dar prin padure se merge o portiune foarte scurta. Apoi potecuta se pierde printre ienupari si braduti, mergand prea mult spre dreapta, asa ca incep sa urc abrupt – urmarind sunetul de drujba. Rucsacul mare imi ingreuneaza urcusul asa ca fac pauze scurte si dese. Ajung astfel la oamenii ce taiau ienuparii sau jnepenii, pentru a nu lasa padurea sa invadeze poiana. In stanga (vest) se vad tot mai multe varfuri si intuiesc si culmea Piule – Plesa – o alta varianta interesanta pentru a intra in masiv.

De la acei oameni gasesc si o potecuta nitel mai clara, care insa nu tine mult. Urcusul spre varful Vacarea este oricum evident si deja dupa ce trec de o portiune de jnepeni ajung la primele lespezi verzi de Retezat. Mi se par atat de celebre, parca in toate pozele pe care le-am vazut apar aceste lespezi.

Pentru ca a iesit putin soarele, ma opresc cateva minute pe iarba si privesc in urma. Se vede valea Jiului de Vest, adica zona de unde am plecat – se vad chiar si case din Campu lui Neag. Pe partea cealalta a vaii trebuie sa fie culmi din muntii Vâlcan.

Incep si urc din piatra in piatra, pe unde mi-e mai usor – desi nu mereu e foarte usor, mai ales ca pietrele se mai si misca. Stau atent si unde pun mainile, sa nu cumva sa prind o vipera de coada. Sau ea pe mine.

Ajung mai intai pe un varf secundar, iar de aici mai am putin pana ajung la varful Vacarea (2238m – la fel de inalt ca cel mai inalt vf din Piatra Craiului, vf La Om). Fiind cel mai inalt varf din zona, el ofera privelisti de ansamblu atat spre est – unde insa nu acord prea multa atentie culmilor domoale (muntii Tulișa)…

Cat si spre vest, unde vad foarte bine creasta Custura – Vacarea, aceasta pe care vreau sa merg, dar si alte varfuri mai inalte – chiar si varful Papusa, acoperit de nori. Momentan insa mi-era inca greu sa-mi dau seama care ce varf e – era prima oara cand le vedeam.

Norii aceia ma nelinisteau putin, dar faptul ca se miscau asa repede era parca semn bun. Se anuntau zile mai bune, asa ca aveam sperante ca norii sa se imprastie. Cel putin pe prima creasta pe care vreau sa merg nu e ceata. In spate de tot se vede varful Custura.

Aici vantul e mult mai puternic si trebuie sa ma adapostesc dupa niste pietre ca sa pot sa mananc o conserva cat de cat linistit. Am ajuns aici dupa circa 2 ore de la stana Zanoaga – adica a fost si acesta un urcus destul de solicitant – chiar daca am mai facut si pauze pe drum.

Cel putin de aici intru pe poteca marcata (cruce galbena) – care insa nu e chiar asa bine marcata. Semnele sunt destul de vechi si sterse in unele zone  – dar poteca e destul de evidenta, mai ales ca ea urmareste creasta.

Pana la varful Custura am de trecut alte cateva varfuri (Gruniu Mic, Gruniu Mare, Ciumfu Mic si Mare etc). Nu degeaba am ales sa vin pe aici, creasta chiar este spectaculoasa! Mai ales ca pe partea dreapta, spre nord, vaile sunt foarte abrupte.

Odata intrat pe potecuta de creasta, parca nici vantul nu mai e asa puternic – el venind dinspre dreapta, unde ma protejeaza linia crestei. De-acum nu-mi ramane decat sa-mi gasesc ritmul, sa fiu atent la poteca si sa ma bucur de peisaj – dar mai ales, de prezenta mea in mijlocul lui.

Ca multe alte creste din carpatii nostri, si aceasta creasta e mai abrupta pe o parte (nord) si mai domoala si verde pe alta (sud). Nu pot spune ca una e mai frumoasa decat alta, pentru ca fiecare are frumusetea ei.

Si creasta in sine, cea pe care merg, e tare frumoasa. Nu degeaba mi s-a parut atragatoare cand am vazut-o pe harta. Te poti intreba “cum poti vedea pe o harta cum arata o creasta?”. Sunt lucruri pe care chiar le poti vedea – de exemplu, cat de ingusta si abrupta este. Cat de ascutita, golasa, pietroasa etc. Apoi intervine si imaginatia – care te face sa-ti doresti si mai mult sa ajungi acolo. E util sa-ti lasi mintea sa zboare – e poate primul lucru pe care-l poti face ca sa te apropii de munti (sau de orice altceva iti doresti). Dar e important ca dupa ce mintea-si face zborul de recunoastere, sa se intoarca la baza si sa puna si corpul in miscare…

Dupa circa o ora de mers pe creasta, ajung sa vad primele lacuri glaciare ale Retezatului. Este vorba de Taurile Custurii, pe care le vad in valea din dreapta mea dupa ce parasesc putin poteca pentru a ajunge pe margine – in saua dintre varful Mării si varful Ciumfu Mare.

Si mai spre dreapta, mai greu de observat, era lacul Ciumfu Mare – iar in stanga lui, varful Papusa a scos putin capul dintre nori sa ma salute.

Varful Mării (2340m) il ocolesc pe stanga – dar in mod ciudat poteca se pierde printre pietre – asa ca ma vad nevoit sa urc la nimereala, destul de abrupt, pana in saua dintre acest varf si varful Custura. Era mai bine daca urcam direct si acest varf pentru a trece dincolo, dar asa ma bucur de primele flori roz de rododendron.

In stanga mea, sub mine, se vede bine Valea Marii, o vale adanca pe partea sudica a crestei.

Revenirea in creasta a fost obositoare, asta si pentru ca soarele incalzea acea panta. Dar odata ajuns sus totul in jur devine spectaculos! Inspre est se vede creasta pe care am venit – ba chiar si varful Vacarea, de la care pornisem – acela umbrit.

Dupa ce urc nitel mai sus spre varful Custura vad mai bine si lacurile de sub mine, taurile Custurii.

Si, dupa 2 ore de la varful Vacarea si 7 ore in total, ajung pe varful Custura – la 2457 metri altitudine.

De aici am pentru prima oara vizibilitate spre zona centrala a Retezatului, spre nord-vest. Varfurile Papusa, Peleaga si chiar caldarea Bucurei se vad sau se intuiesc printre nori.

Taurile Custurii se vad mult mai bine de aici… Culoarea neagra e data de filtrul de polarizare, care a eliminat reflexia cerului.

Spre sud se vad culmi atat din Retezat (Piule – Plesa) cat si din muntii Vâlcan – culmea Oslea, de care am tot auzit si care intr-adevar arata spectaculoasa – chiar si de la distanta.

Norii dinspre Papușa si Peleaga se tot joaca printre stanci – dar uneori se ridica deasupra lor si ma lasa sa-mi formez o imagine mai clara asupra peisajului, dar si a traseului pe care urmeaza sa-l parcurg. Trebuie sa ajung mai intai pe varful Papusa, apoi sa cobor si sa urc pe Peleaga, de unde urmeaza coborarea la Bucura.

Foarte spectaculos peisajul vazut de pe acest varf – chiar daca norii aceia ma cam nelinisteau – pentru ca n-as fi vrut sa merg prin ceata pe cele mai inalte varfuri din Retezat – mai ales cand le vedeam atat de abrupte, de prapastioase. Dar nu aveam ce face decat sa merg inainte. Am mai mers prin ceata. Doar sa nu inceapa sa ploua. Cu fulgere.

In valea dintre Papusa si Pleaga se vede foarte bine si lacul Peleaga – atunci cand norii permit asta.

Spre nord-vest, in directia caldarii Bucurei, se zarea si lacul Peleguta – dar si cateva varfuri pe care urma sa le cunosc mai bine in zilele urmatoare.

Incep sa cobor de pe varful Custura pentru a urca pe Păpușa. Coborarea e destul de anevoioasa, fiind cam abrupta si plina de pietre. Sunt frumoase lespezile astea, dar parca pe tot parcursul excursiei am simtit ca merg pe pamant instabil. De multe ori pietrele se misca atunci cand calci pe ele – de aceea astfel de trasee necesita mult mai multa atentie decat cele care se desfasoara pe o poteca normala, de pamant. Foarte utile si betele de trekking!

In stanga se contureaza tot mai clar si valea Peleaga, care mai jos devine valea Lăpușnicului Mare – pe care exista si un mic lac de acumulare, lacul Gura Apei.

Incepe urcusul spre varful Păpușa Mică – poate cel mai anevoios de pana acum. Se acumulase si ceva oboseala, de aceea am simtit acest urcus atat de obositor. In urma ramane varful Custura – dar si vremea frumoasa…

De-acum norii nu mai vor sa plece de pe Papusa, asa ca imediat voi fi invaluit de prezenta lor cenusie. Vantul face si el echipa buna cu ei, asa ca urcusul a fost destul de incitant, mai ales ca poteca e destul de abrupta si pe margine.

Din Spintecatura Păpușii vad in dreapta si lacul Adanc, aproape acoperit si el de nori.

Am avut ceva emotii din cauza vremii pe aceasta portiune – nu as fi vrut sa inceapa vreo furtuna cat timp eu eram pe creasta. Chiar analizam terenul spre stanga, sa vad daca n-as putea scurta din Spintecatura Papusii – sa ajung la lacul Peleaga. Dar terenul parea foarte abrupt si stancos, probabil n-ar fi fost o idee buna sa ies de pe traseul marcat oricum. Daca e sa se intample ceva, mai bine pe trasee marcate, decat in vai pe unde nu trece nimeni niciodata. Asta era asa, ca gand general – situatia in acel moment nu era chiar asa dramatica.

In urma se vede de acum varful Păpușa Mică dar si Custura in spate, ramas deja destul de departe. Spre stanga de varful Custura este creasta pe care venisem si eu – nici nu se vede varful Vacarea, de la care pornisem – acesta fiind si mai departe spre stanga.

Tare dragut numele acestui varf, Păpușa Mică (2376m – nu chiar asa mică!).  Daca pe varful Păpușa din masivul Iezer-Păpușa l-am salutat cu “hey păpușa! Singurica, singurica?” Acum ce-as putea spune? “sa-ti pupe Ioan formele stancoase de Păpușă Mică ce esti!” :))

Dar nu pot sta toata ziua sa-mi incerc farmecele pe inima ei impietrita, asa ca nu-mi ramane decat sa incerc si pe sora cea mare…

Din pacate sora Păpușa (2508m) nu vrea sa ma lase sa-i explorez mai bine imprejurimile, iar norii si vantul ce-i dau tarcoale ma fac sa vreau doar sa cobor mai repede de-acolo. Nu-i problema, I’ll be back!

Cobor cu ceva emotii  pe partea cealalta, cu mainile inghetate pe betele de trekking, pana in saua Peleaga (2285m). Aici ceata imi pune ceva probleme la orientare, pentru ca zona e mai larga si poteca mai putin evidenta. Din fericire vantul puternic mai imprastie uneori norii, doar cateva secunde – si atunci zaresc urmatorul marcaj.

Am coborat mult de la Papusa (aproape 250 metri diferenta de nivel), numai ca sa-i urc inapoi acum pana pe Peleaga. Daca ar fi fost o varianta mai usoara de a ajunge de aici la Bucura, as fi ales-o. Nu pentru ca eram epuizat, ci pentru ca o varianta pe curba de nivel, pe sub creasta, ar fi fost mai putin expusa la pericolele pe care vremea rea le putea aduce.

Am simtit chiar nevoia la un moment dat sa sun la Salvamont sa imi anunt pozitia si faptul ca ar trebui sa ajung la Bucura in circa o ora. Totul era in regula, nu aveam probleme – dar gandeam preventiv. Nu strica sa stie cineva ca e un turist singur pe creasta, in ceata, pe un traseu pe care nu-l cunoaste. Ma gandeam si ca e posibil sa existe portiuni mai expuse pana la varf sau sa pierd marcajul pe undeva. Oricum, nu era semnal la telefon. Asa ca, destul de infrigurat si regretand ca nu am luat cu mine si manusi, am inceput sa urc spre varful Peleaga.

Tin minte ca am mancat unul din gelurile pe care le aveam – era prima oara cand luam pe munte asa ceva. Au fost oricum prea mici pentru mine, din 3 inghitituri terminam unul. Si nu pot spune ca simteam vreun efect, dar pentru psihic cel putin ele prindeau bine. Ma gandeam ca, fiind destul de epuizat, nu strica sa ajut cumva corpul pe aceasta ultima portiune. Sa nu fac vreo greseala din cauza oboselii sau sa nu raman fara energie intr-un moment foarte prost. La fel de bine ar fi functionat probabil si o ciocolata sau o bomboana – cum imi place mie sa spun, “bomboane cu optimism”. Ceva dulce care sa-ti ridice putin moralul – chiar conteaza!

Destul de usor insa am ajuns pe varful Peleaga (cel mai inalt din Retezat, 2509m) – unde n-am avut ce sa fac prea mult decat sa-l traversez si sa incep coborarea spre Bucura. Tot pe pietre, desigur. Din fericire insa norul isi mentinea pozitia pe varf, asa ca a fost de-ajuns sa cobor vreo suta de metri si am iesit din el. De-acum sub mine se vede caldarea glaciara unde se gaseste lacul Bucura – si destinatia finala pentru aceasta zi.

Coborarea de la varf mi-a luat vreo 40 de minute – dar mi s-a parut mai lunga decat ma asteptam sa fie. De fapt sunt vreo 500 de metri diferenta de nivel – foarte mult! Pana sa ajung la refugiu am mai intalnit cativa turisti, care faceau doar o scurta incursiune prin zona lacului.

Si astfel, la ora 20, dupa circa 11 ore de cand am plecat din Campu lui Neag (si dupa o noapte cam nedormita in tren), am ajuns pe malul lacului Bucura (2040m) – punctul final al acestei zile – dar si locul unde urma sa-mi instalez tabara pentru urmatoarele doua zile.

Zona era destul de pustie, doar cateva corturi fiind montate pe malul lacului. Fiind ud si obosit, am cerut gazduire la refugiu – ca sa nu mai stau sa montez cortul. Si, pentru ca eram singur, baietii de la salvamont m-au primit inauntru. Ba m-au servit si cu o clatita foarte buna, abia luata de pe foc.

Cand au auzit ce traseu am facut ca sa ajung aici nu doar ca s-au mirat, dar nici nu prea le venea sa creada. Ziceau ca foarte rar intra cineva in masiv pe-acolo. Banuiam si eu asta inca dinainte sa plec de acasa. Este intr-adevar o varianta foarte lunga – care necesita chiar mai mult timp, daca mergi intr-un ritm mai normal. Eu am mers, cred, destul de bine. Mentionez asta doar pentru ca e important sa-ti calculezi timpii de mers dupa propriile capacitati, si nu dupa ale altora.

In refugiu mi-am pregatit ceva de mancare, un ceai, am mai ascultat cele povestite de cei de la salvamont si am mai incercat sa aflu detalii despre zona. Apoi a urmat o noapte odihnitoare – dar nu foarte lunga. Am ajuns in Retezat, am ajuns la Bucura – centrul turistic al Retezatului… ei bine… what else is there? Ce e de vazut prin imprejurimi? Zilele urmatoare aveau sa-mi dezvaluie mare parte din frumusetile Retezatului… asa ca trezirea cat mai devreme era obligatorie!

Ziua 2. Lac Bucura – vf Peleaga – saua Peleaga – tăurile din Valea Rea – lac Galeșu – Varful Mare – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga – șaua Bucura – lac Bucura (11h)

Dimineata a inceput cu un eveniment neasteptat si frustrant. Usa de la refugiul salvamont avea doua zavoare – unul pe interior si unul pe exterior. Dar niciunul nu mergea sa fie manevrat din partea cealalta a usii. Cu alte cuvinte, daca era inchis cel din interior, ca sa intri in refugiu trebuia sa astepti sa-ti deschida cineva din interior. La fel si invers!

Unul din salvamontisti iesise foarte devreme la o tura de recunoastere si inchisese usa pe exterior. Eu, care m-am trezit urmatorul si am vrut sa plec pe traseu, nu am putut deschide usa, ea fiind blocata pe exterior. Foarte frustrant. Am pierdut cam o ora facand ture prin refugiu si incercand sa misc zavorul cu un cutit, pana cand pe-afara a trecut un cioban, pe care l-am rugat sa-mi deschida.

Am uitat insa repede de micul inconvenient cand am vazut cat de frumos este afara!

Lacul Bucura este centrul turistic al Retezatului – asa mi s-a parut. Stand acolo poti face o multime de trasee in imprejurimi – trasee de o zi, cu bagaj usor si intoarcere la baza seara. Asa ca asta voiam sa fac si eu. Si am inceput cu partea estica – nu puteam sa nu urc iar pe cele mai inalte varfuri (Peleaga si Papusa), avand in vedere ca in ziua precedenta de pe ele nu vazusem nimic din cauza ceții.

Asa ca pe la ora 8.30 am pornit inapoi pe traseul marcat Cruce Galbena – spre varful Peleaga. La mine am avut doar apa, ceva de mancare si o haina mai groasa – plus, parca, trusa medicala. Ar fi incaput bine in rucsacul de 70 de litri si mai ramanea loc si pentru un televizor. Dar am reusit sa improvizez ceva ca sa nu fiu nevoit sa car rucsacul mare degeaba. Am folosit husa de compresie de la sacul de dormit. Care nu era prea comoda, dar care a fost foarte practica, avand in vedere ca n-am mai carat cu mine si un rucsac mai mic (un rucsac mic e foarte util in Retezat!).

Desi urcusul e destul de solicitant, diferenta de nivel fiind mare, merg foarte bine – asa ca destul de repede ma ridic deasupra caldarii glaciare din care am plecat. Varfurile ce o inconjoara incep sa se vada tot mai bine si acum, ca e senin, pot sa-mi dau seama mai usor care ce varf este!

Dupa vreo 50 de minute ajung in saua de sub varful Peleaga – adica am iesit pe creasta. De-acum ramane ultimul urcus pe pietre pana la varful cel mai inalt al Retezatului.

Nu ma grabesc insa spre varf – vreau sa explorez cat mai mult, iar pantele de iarba de sub varf pot oferi privelisti deosebite – poate chiar unghiuri inedite spre diverse locuri, pe care de pe varf nu le-ai vedea la fel. Inspre sud se distinge culmea Oslea in departare, dar si culmi din muntii Godeanu spre dreapta.

Pentru ca lumina permitea, apelasem deja la filtrul de polarizare – care spre anumite directii isi facea simtita utilitatea, crescand putin contrastul si imbunatatind saturatia culorilor. Spre departari se pierd multe detalii uneori iar filtrul poate fi de folos. Ca punct negativ insa, in aceste zile am avut cateva fire de praf intrate pe senzorul aparatului, asa ca multe poze au avut mici aparitii fantomatice pe cer – pe care a trebuit sa le elimin in photoshop. Am crezut initial ca e obiectivul murdar, sau filtrul – ca se mai intampla, dar problema era mult mai in profunzime. Cum se intampla de multe ori si-n viata. Nu-i de ajuns sa te ocupi de partea de suprafata, trebuie gasita sursa, cauza adevarata a problemei – si rezolvata.

Spre sud-est se vede bine varful Custura, pe care fusesem in ziua precedenta – iar sub mine, lacul Peleguta. Observati culorile un pic mai sterse in poza de mai jos, comparativ cu cea de deasupra. Niciuna nu a fost modifcata, este vorba de efectul filtrului de polarizare – care in poza de mai sus are efect, pentru ca linia aparat-subiect era perpendiculara pe linia soare-subiect. In poza de mai jos unghiul era prea mic si filtrul nu mai avea efect.

Desi ma aflu pentru prima oara in zona, am cat de cat idee de muntii din jurul Retezatului. De cei in care nu am mai fost, mai putin – dar chiar si asa i-am putut recunoaste. Dar pe cei pe care am fost i-am recunoscut mai usor. In departare se vedea foarte clar varful Parangul Mare, iar sub el, varful Vacarea (si creasta aferenta)  – de la care venisem in ziua precedenta.

In alte directii se vedeau muntii Vâlcan, Godeanu, Țarcu – si chiar muntii Mehedinti departe spre sud!

Dupa circa o ora si zece minute de la Bucura am ajuns pe cel mai inalt varf din Retezat: varful Peleaga (2509m). Chiar daca trecusem pe-aici si in ziua precedenta, abia acum simt ca l-am atins cu adevarat – si el pe mine. Pentru ca peisajele care ti se deschid peste tot in jur sunt… de inchis gura si privit!

Si varful Retezat, mai in dreapta de varfurile Bucura. De aici varful pare mai mult ascutit decat retezat, dar peisajul sigur iti… reteaza respiratia!

Daca asa arata spre vest, sa vedem si peisajele spre est – desi in acea directia lumina nu era deloc buna, fiind inca destul de dimineata si soarele destul de jos. Inspre est (sud-est), cel mai repede sare in ochi varful Papusa si lacul Peleaga din valea de sub el.

Spre nord-est, lacurile din Valea Rea imi clipocesc cu ochiul sa le vizitez si pe ele – si asta voi si face. Sau poate clipoceau spre varful Papusa? Hey Papusa! Singurica, singurica? Nu mai plange, ca uite, ai facut atatea lacuri sub tine. Stai, ce tot spun? Plangi in continuare, ca iese ceva frumos din lacrimile tale! Deasupra lacurilor, spre dreapta, e Varful Mare – la care voi ajunge mai tarziu.

Despre cat de frumoase sunt aceste lacuri, sau lacurile din Retezat in general, poti afla mult mai bine stand langa ele. Am avut permanent acest sentiment, ca vazute de sus, de pe creasta, lacurile nu arata la fel de bine, nu-s la fel de spectaculoase sau fotogenice precum vazute de pe malul lor – cand se creaza reflexii de tot felul. Dar asta vom vedea imediat. Mai intai sa ajung in saua Pelegii. Ah, uite ca am ajuns!

Spectaculosi tare Coltii Pelegii, țancurile acelea ascutite din dreapta varfului. Din saua Pelegii, crucea galbena urca spre Păpușa – pe traseul pe care am coborat eu prin ceata in ziua precedenta. Las insa acel traseu pentru mai tarziu si incep sa cobor spre lacurile din Valea Rea pe marcaj banda rosie. Nu e mult de coborat si deja zona incepe sa devina atragatoare. De sus lacurile par aproape unul de altul, usor de gasit – dar incep sa am emotii, daca pierd vreun lac printre stanci si ierburi?

Sunt insa aproape fara rucsac, asa ca ma misc usor. In plus, vremea e buna, iarba e verde, toate te indeamna sa “pierzi” mai mult timp pe-acolo. Si eu stiu deja ce caut, asa ca hai pe malul apei! Undeva trebuie sa fie niste tufe de rododendron inflorite, trebuie sa le gasesc!

Deja in apa incep sa se oglindeasca stancile din jur – dar asta depinde si de unghiul din care privesti. Momentan unghiul e ideal, lumina cade exact unde trebuie.

De la distanta, lacul de sub varful Valea Rea nu pare cine stie ce…

Dar stim cat de importanta e perspectiva – si desi de  multe ori e bine sa te indepartezi putin de ceea ce-ti doresti sa vezi mai bine, in cazul asta mai aproape poate fi mult mai bine! Apa are o claritate incredibila!

De pe partea cealalta a lui peisajul e chiar mai interesant – cu creasta stancoasa in spate si varful Peleaga in dreapta.

Urc un pic mai sus pe directia traseului si ajung la un alt lac – poate cel mai frumos din aceasta vale. De fapt  parca toate au fost pe rand “cel mai frumos din aceasta vale”. Fiind un pic mai sus pot incadra mai bine atat apa cat si crestele din spate…

Mai exista un mare avantaj al faptului ca lacurile sunt asezate in trepte – unul mai sus decat altul. Poti prinde mai multe in acelasi cadru!

In aceasta zona am avut parte de un element nou, care impreuna cu deja multele elemente tipice ale zonei (stanci, lacuri, reflexii etc), au creat un peisaj care mi se parea unic. Chiar ma simteam extrem de norocos pentru aceasta aparitie, ma gandeam ca lacurile le vad toti cei care ajung aici – dar o astfel de combinatie de elemente nu vede toata lumea! Da, acolo am simtit ca ma aflu in locul potrivit la momentul potrivit! Dar locul potrivit nu ti se dezvaluie neaparat singur, trebuie si sa-l cauti. Asa ca m-am grabit sa ma asez in pozitia perfecta pentru a surprinde evenimentul…

Ciobanii au tinut cainii pe loc, dar oricum mi s-au parut caini mai cuminti decat altii din alti munti. Asa ca am putut continua linistit urcusul pana in saua Zănoage. Pe masura ce urc, peisajul devine tot mai complex in urma…

Ajuns in sa, un nou orizont se deschide – si vad astfel lacurile Zănoage. La poza de mai jos am facut un mic truc. Filtrul de polarizare scoate mai bine imprejurimile, dar are si talentul de a elimina reflexiile de pe suprafata apei. Ceea ce in cazul asta nu e foarte util, ca lacurile de multe ori au iesit prea negre. Fara filtru, lacurile ar fi iesit mai bleu, pentru ca reflectau cerul – dar imprejurimile ar fi iesit prea sterse. Asa ca in poza de mai jos am facut doua expuneri – cu filtru si fara, apoi am luat  lacurile din poza fara filtru si le-am pus in poza cu filtru.

Iata si o varianta cu zoom, cu filtru de polarizare. In cazul imaginilor cu apa, filtrul e util atunci cand vrei sa prinzi mai bine ce e pe fundul apei, decat ce e deasupra (in cazul asta cerul).

Merg mai departe pe banda rosie, dar nu mult ca deja in vale se vede lacul Galeșu – mult mai mare decat cele intalnite pana acum. Se vede insa suficient de frumos si de aici, asa ca nu mai cobor pana la el.

In schimb ceea ce vreau sa fac e sa ajung pe traseul triunghi rosu in zona varfului Mare. Adica sa urc pe undeva printre pietre pana pe creasta aceea din spate:

Nu am vrut sa mai cobor pana la intersectia traseelor, am crezut ca daca traversez marea aceea de bolovani, voi iesi in poteca marcata undeva la baza crestei. Asta nu s-a intamplat – dar  macar am mers din piatra in piatra printre… flori de rododendron!

Am stat cu ochii pe… pereti (de piatra) sa zaresc un marcaj, dar n-am vazut nimic. Asa ca mi-am facut un plan dragut sa urc la nimereala pana in creasta – pe unde banuiam ca ar putea sa fie traseul marcat. Ma gandeam si ca e posibil ca traseul sa nu fi fost refacut si sa nu mai fie vizibil – asa ca m-am indreptat spre un horn cu putina verdeata pe unde ma gandeam ca as putea urca pana in creasta.

De fapt traseul era mult mai prin stanga, pe pantele mai line ce duceau sub varful Mare. De jos de-acolo insa n-am putut sa-mi dau seama de asta – dar recunosc si ca ma atragea acel hornulet – care de la distanta parea destul de usor de urcat. Au fost insa vreo 2 zone mai greu de trecut, dar cu atentie le-am trecut cu bine. In spate ramane marea de bolovani pe care am traversat-o dar si lacul Galesu in departare.

Urcusul a fost greu dar incitant – insa locul unde el m-a dus… Am iesit in traseul Portile Inchise, un traseu despre care auzisem ca ar fi mai dificil – si pe care voiam sa-l fac. Stiam ca aici voi iesi, dar mi s-a parut oricum ca am iesit mult prea spre dreapta (de fapt cam la jumatatea traseului) in loc sa ies mai spre stanga, mai aproape de varful Mare. Dar calculele se risipesc atunci cand privesc in partea cealalta a crestei!

In partea cealalta a vaii, departe, creasta Vacarea – Custura – pe care venisem eu in prima zi. Se vede atat de bine de aici, atat de spectaculoasa! E greu sa nu simti ca trebuie sa ajungi si acolo. Iar sub mine se vede atat de verde lacul Țapu, cu o insulita atragatoare ce pare sa pluteasca pe suprafata apei. Culoarea e data si de filtrul de polarizare, care a eliminat reflexia cerului de pe suprafata apei – altfel ar fi iesit mai bleu. In felul asta a ramas practic culoarea efectiva a lacului – dar ochiul nu asa o percepea, ci cu reflexii.

Era ora 13. Mai aveam timp destul la dispozitie, asa ca am pornit pe creasta spre stanga, cu gand sa urc si pe varful Mare. Buna alegere! Creasta e spectaculoasa, abrupta, iar poteca merge de multe ori pe marginea prapastiei. Uneori e greu de trecut din cauza jnepenilor sau a stancilor, dar per total cu grija se poate merge ok. Nu mi s-a parut mai grea decat portiunea de la vf Vanturarita pana in Curmatura Oale, din Buila-Vanturarita – dar cu siguranta mi-a amintit de ea.

In partea opusa, traseul duce spre varful Țapu si apoi spre Păpușa. Pe-acolo voi merge insa mai tarziu.

Dupa ce poteca mai urca putin, in spate se vad mult mai bine varfurile principale – dar si creasta pana la ele. Papusa, Coltii Pelegii, chiar si varful Bucura departe in spate. Iar in dreapta crestei e caldarea de unde am urcat eu.

Portiunea aceasta din traseul Portile Inchise am terminat-o destul de repede – si am ajuns astfel in saua dintre Varful Mare si Varful Lacul. E spatiu deschis destul, iarba multa dar si flori de rododendron. Hotarasc sa las aici micul rucsac improvizat, ca sa merg si mai usor pana la varful Mare. Nu-mi era greu din cauza greutatii, dar bretelele ma cam strangeau. Aici regasesc si marcajul triunghi rosu, acela pe care nu l-am gasit in caldarea lacului Galesu. Acum am vazut pe unde venea de fapt.

Urmatoarea portiune a fost poate cea mai frumoasa din toata excursia. Atat creasta pana la varful Mare, genul acela de urcus abrupt, fara o poteca evidenta – cat mai ales varful in sine – cu peisajele pe care le ofera. Mi s-a parut cel mai frumos varf din Retezat! Dar pana sa ajung la el, sa privim in jur!

Spre sud, recunoasteti deja creasta Vacarea – Custura. Vazuta de aici te face mai usor sa intelegi de ce am ales sa merg si pe-acolo.

Si urcusul in sine e atragator – foarte multa stanca, zone in care te mai ajuti si cu mainile… Si desigur, putina magie – sau mai bine zis iluzie: cand iesi pe primul varfulet si crezi ca gata, ai ajuns, realizezi ca mai ai de mers pana la varful principal. A meritat insa efortul de a urca mai departe!

Si uite asa din stanca-n stanca am ajuns pe Varful Mare  (2463m) – care… chiar este mare! Nu neaparat prin inaltimea proprie, cat prin faptul ca in jurul lui totul e mult mai jos – ceea ce chiar iti da senzatia ca esti foarte sus. In plus, faptul ca in jur sunt numai vai, iti permite sa vezi mult mai bine spre departari.

Spre nord-est, o creasta spectaculoasa pe care nu pare sa existe vreo poteca, iar in dreapta ei, valea Vasielu. Erau si vreo doua lacuri acolo, am vazut doar unul cam secat.

Dar cu siguranta directia in care iti fuge cel mai tare privirea este directia vest – directia varfurilor principale din Retezat. Care se vad de aici mai bine poate decat de oriunde altundeva! Varful Mare e cel mai inalt varf estic (2463), dar el are avantajul de a se afla un pic mai la nord de creasta principala – deci nu chiar pe linia crestei. Astfel incat poti sa vezi mai bine celelalte varfuri, toate intr-un singur cadru (pentru care mi-ar fi trebuit un obiectiv cu unghi mai larg).

Stand pe varful Peleaga trebuie sa privesti si intr-o parte si in alta ca sa vezi toate varfurile inalte, plus ca nu vezi… varful Peleaga! De aici ai poate cea mai de ansamblu priveliste asupra Retezatului – care de altfel mi s-a parut mai restrans ca suprafata decat ma asteptam. Destul de grupate crestele si varfurile – ceea ce e un avantaj, ca le poti parcurge mai usor.

Lacul Galesu se vede tare bine de aici, cu varful Retezat deasupra – varf care nu vrea sa dezvaluie din acest unghi de unde i se trage numele.

Am stat cam jumatate de ora pe acest varf – am facut chiar si un filmulet, sa se vada ce era de jur imprejur – ca si in alte directii peisajele erau super frumoase. Oricum, acest varf mi-a ramas in minte ca cel mai frumos varf din Retezat. Dar conteaza mult si cum prinzi vremea sau alti factori ce pot influenta felul in care te simti.

http://www.youtube.com/watch?v=cGbcfWbiDs4

Coborarea a fost fara probleme. Inainte sa ajung inapoi in traseu, unde lasasem rucsacul, ma culc putin printre florile roz – pentru ca cel mai bine arata si le vezi atunci cand esti la nivelul lor. Desigur, poti sa ai impresia ca ar trebui ele sa creasca inalte pana la nasul tau, dar s-ar putea sa ai de asteptat. Daca merita sau nu, daca e plauzibil sau nu (de la caz la caz), tu ar trebui sa stii.

A urmat apoi aceeasi portiune pe traseul Portile Inchise, de data asta mai pe la umbra unui nor binevoitor.

Curand am ajuns la locul unde intrasem in creasta cand am urcat prin horn – ceea ce inseamna ca de acum traseul e nou. Urmeaza o scurta oprire pe varful Țapul, unde gasesc florile roz pe care sa le asez la baza varfului Mare – ramas deja mult in urma.

In fata, traseul pana la Papusa se anunta spectaculos – cu o potecuta ingusta pe marginea vaii…

Cum care vale? Pai nu eram deasupra caldarii cu lacul Țapu? Asa e, eram. Dar dupa ce am trecut de varful cu acelasi nume, si caldarea de sub noi s-a schimbat – ceea ce inseamna ca acum sub poteca se vede Lacul Adanc, cu forma de ochelari din aia pentru filmele 3D. Varful Păpușa Mică se vede deasupra lui un pic in dreapta, iar varful Custura mai departe in spate. Peisajele se schimba foarte des aici in Retezat, asa ca luati-va carduri foto suficiente! Si baterii!

De pe malul lui perspectiva trebuie sa fie foarte interesanta – mai ales daca ai un obiectiv cu unghi mai larg. Pentru ca, fiind cam mic spatiul, e posibil sa nu poti cuprinde prea mult in cadru – varfurile si creasta sunt destul de aproape de lac. Oricum, nu e in plan sa cobor, asa ca merg mai departe spre Papusa.

Ajuns intr-o mica sa, pot sa vad pe partea cealalta a crestei, spre nord – si zaresc chiar lacurile din Valea Rea – pe care le-am pozat dimineata, cu oitele.

De-aici incepe urcusul un pic mai pronuntat catre varf – si tot aici gasesc si zona cu cablu metalic de care spuneau cei de la salvamont. Profit sa-mi fac si mie o poza, bucuros ca lanturile sunt inca in stare buna.

Si astfel, Portile Inchise au fost deschise. In urma mea ramane creasta pe care trece acest traseu – cu Varful Mare departe in spate.

Lacul Adanc pare mai micut, acum ca eu am ajuns asa sus…

Si saua Peleaga se vede printre stancariile de sub varful Păpușa…

Dar am urcat destul, e cazul si de-o mica pauza inainte sa urc iar. Stai, unde sa urc mai sus? Mai sus nu se poate, ca doar am ajuns pe varful Papusa. Ceea ce nu inseamna deloc ca am terminat cu urcusul pe ziua de azi, ca e abia ora 16.15. In urma se vede creasta pe care am urcat, traseul Portile Inchise si Varful Mare.

In partea cealalta, Peleaga, Bucura, Retezat – intr-o lumina cam proasta. Oricum se cam aduna nori pe cer, nu-i semn prea bun.

N-am stat prea mult pe varf si am coborat in viteza pana in saua Pelegii – de unde am urcat aproape la fel de repede pe varful Peleaga. Pe care pana ieri nu ajunsesem niciodata, dar pe care azi urc pentru a 3-a oara! Macar de data asta vad pe unde urc, nu merg orbeste prin ceață.

Lacul Peleaga are parte de o lumina putin mai buna  acum – conteaza mult pozitia soarelui, cu siguranta. Ai putea chiar sa-ti alegi traseul in functie de asta.

De pe varf se deschide iar panorama spre Bucura – o imagine care mi se pare deja clasica: valea imensa in care se afla lacul Bucura si varfurile ce o inconjoara.

Cu putin zoom se vad si lacurile aflate mai sus de Bucura, sub varful Judele: Ana, Florica, Viorica – ba chiar si taul Portii si putin din taul Agatat! Dar la ele voi ajunge in a 3-a zi.

In directia varfului Retezat vad si poteca pe care vreau eu sa merg mai departe – caci n-am de gand sa cobor direct la refugiu. Exista un traseu Banda Rosie care merge intai pe varful Custura Bucurei – apoi in saua Bucurei – de unde pot cobori spre malul lacului. Asa ca pornesc intr-acolo.

Unul din punctele forte ale acestei poteci e acela ca trece chiar pe langa Colții Pelegii – care arata spectaculos si de aici, nu doar cand ii vezi de jos in sus. In stanga de ei e potecuta mea, iar in dreapta se zareau lacurile din Valea Rea.

Daca tot vedem coltii, apoi printre ei trebuie sa se vada si vreo limba – de zapada. Mai interesant decat zapada in iunie insa e peisajul spre varful Papusa si varful Mare, vazut printre coltii Pelegii.

Cam prea impietrit peisajul in directia aceea – noroc ca are ce sa coloreze peisajul in partea opusa! Se vede pe poteca si varful Custura Bucurei, primul in calea mea si ultimul pe care trebuie sa-l mai urc pe ziua de azi.

In partea dreapta apare o noua vale – valea Pietrele. Se zaresc si doua laculete, care pe harta apar cu o singura denumire: Pietricele.

In spate, Coltii Pelegii mai mult se ghicesc de aici – cu siguranta nu apar la fel de spectaculosi ca din partea cealalta – dar creasta din aceasta parte a Pelegii mi se pare totusi foarte frumoasa.

Spre lacul Bucura (sud) apare interesanta si creasta cu varful Sântămăria (dreapta) si Slăveiu (stanga) – pe care o notez ca traseu posibil pentru ziua urmatoare. Frumoase si florile alpiniste – m-am bucurat mult ca am mai gasit rododendron inflorit – doar am venit in Retezat mai mult cu gandul la aceste flori decat la stancile verzi. Sau poate era combinatia dintre ele care ma atragea…

Ajuns pe varful Custura Bucurei (2370m), arunc o privire mai atenta si-n urma, spre Peleaga. Arata parca mai frumos din partea asta, cu ditamai caldarea sub el!

Dar ce e nou e traseul care coboara in saua Bucurei si imaginea varfurilor cu acelasi nume, alaturi de cea a varfului Retezat.

Se cam intunecase din cauza norilor, dar pe coborare mai am parte de o raza de soare – un fel de incurajare de final, sa ajung cu bine langa lac. In sa intalnesc si doi turisti unguri care urcasera pe la Pietrele. Stau si eu putin ca sa profit de faptul ca in acest loc exista semnal la telefon (si pe varfuri mai prindeam) dupa care incep coborarea spre lacul Bucura.

Si daca tot trec in viteza pe langa lacul Bucurel, care mi s-a parut cam saracut in apa, ii fac si lui o poza. Pe fundal, varful Slaveiu.

Si uite asa, dupa circa 11 ore de umblat singurel din piatra in piatra am ajuns inapoi la refugiu. Chiar, pe traseu n-am intalnit niciun turist pana in saua Bucurei, adica in primele 10 ore n-a fost nimeni. E drept ca era miercuri, dar oricum.

Pentru noaptea ce urma am montat cortuletul Ferrino pe malul lacului – si m-am inteles chiar foarte bine cu el, ca desi il am de ceva timp, nu prea l-am folosit. Aici insa am dormit foarte bine – afara de faptul mi-a fost cam frig cu sacul de vara.

Pe la ora 22 eram in cort si pe terasa refugiului inca era lume. La un moment dat am auzit un sunet de bete de trekking cazand pe podea – si mi-am amintit ca am uitat betele pe terasa – asa ca am iesit si le-am recuperat. Baietii s-au mirat ca am auzit sunetul tocmai de unde eram. Probabil sunetul circula mai bine cand aerul e mai curat.

Aceasta a fost ziua a 2-a a excursiei in Retezat. O zi in care am descoperit varfurile cele mai inalte si crestele stancoase. Ziua a 3-a avea programat ca ingredient principal… lacurile!

Ziua 3. Lac Bucura – lac Ana – lac Viorica – lac Florica – lacul Agățat – șa Jude – vf Sântămăria – vf Slăvei – lac Bucura. Lac Bucura – tăul Portii – șa Jude – vf Șesele Mari – lac Zănoaga (11h)

Daca tot m-a trezit racoarea diminetii, nu am pierdut prea mult timp in cort. Am montat aparatul pe trepied, am mai pus 3 haine pe mine si-am iesit sa vad ce pot captura prin zona. Pe la 05.50 isi fac aparitia primele raze de soare, care lumineaza varfurile Judele (stanga) si Bucura 1 (dreapta).

Din lacul Bucura apa se varsa in mici cascade spre vale, asa ca asez trepiedul printre pietre, filtrele pe obiectiv si o mana la caldurica in buzunar…

Pe la ora 8 am plecat cu bagaj micut pe traseul cu Punct Rosu spre saua Judele. Acest traseu e destul de scurt (2-3 ore pana in sa), dar te poarta pe langa si pe deasupra lacurilor insirate pe stanga potecii in vale. Primul care apare e lacul Ana (a nu se confunda cu lacul Sfanta Ana) iar mai departe in vale se vede si lacul Lia.

Deasupra lui, lacul Viorica – aparent stingher sub varful Judele. E interesant ca de jos in sus nu vezi decat cate unul, le vezi pe rand. Complet diferita e imaginea in sens invers.

Pe-aici poteca trece printre stanci si jnepeni dar ceea ce-mi atrage atentia brusc e fluieratul ce rasuna parca peste tot in jur. Cine ma fluiera asa de puternic? Sau e varful Judele care-o fluiera pe Papusa?

De fapt fluieratul e facut de mascotele Retezatului: marmotele! Chiar imi doream sa le vad, avand in vedere ca nu vazusem niciodata aceste animale. Si nu doar ca le-am vazut, dar le-am putut si fotografia de aproape. M-am si mirat ca nu au fost mai sperioase – alteori sunt. Poate a contact si faptul ca, fiind singur, am putut sa ma apropii mai mult fara sa ma simta. Cand sunt mai multi oameni pe poteca, galagia e mai mare si atunci te simt mai repede.

Foarte pufoase si interesante, cu gheare lungi si ascutite – dar… cam nepasatoare asa, cam reci. Nu tu un zambet, o atentie, o ciocolata proaspat invelita in staniol…

Pe masura ce urc, lacurile se vad tot mai bine in urma. Apare si lacul Florica in peisaj – tinandu-se de mana cu Viorica.

Urmeaza un urcus mai abrupt, care duce pana la urma la Lacul Agățat. Aici am gasit si cateva paraie de apa de unde am baut – chiar daca proveneau probabil din topirea  zapezii aflata langa acest lac. Tare frumos si varful Judele vazut de aici.

Lacul Agatat mi-a placut cel mai mult dintre aceste lacuri – din cateva motive: era cel mai accesibil (poteca trece chiar pe langa el, pe o limba de zapada) – si deci l-am putut vedea mai bine. Pe fundal se vede culmea cu varful Slaveiu, pe care am mers mai tarziu.

Avea pe mal flori de rododendron care rezistasera caldurii – aici fiind mai racoare decat in alte parti…

Era cel mai inghesuit intre stancile muntilor (ceea ce-l facea mai greu de pozat) si avea o bucata de zapada foarte interesanta care intra in el…

S era cel mai sus! Asa ca peisajul in vale era cel mai frumos de aici. De fapt trebuia sa mai urci putin deasupra lui – acolo gaseai niste stanci pe partea stanga, de unde puteai privi spre vale, spre celelalte lacuri…

De la Lacul Agatat poteca urca destul de sustinut pana in saua Judele. Dar e un urcus frumos, cu unele pasaje mai dificile si cu peisaje frumoase permanent. Aici e de venit insa mai la apus, cand lumina cade mai bine pe lacurile din vale.

Din saua Judele am privelisti pentru prima oara spre zona lacului Zanoaga – pe care-l intuiesc pe-acolo pe dupa culmi. Senzatia a fost una ciudata, de genul… “asa mic e Retezatul?”. Toate sunt destul de aproape unele de altele, ceea ce le face mai accesibile – dar nu stiu de ce aveam impresia ca suprafata e mult mai mare.

Din sa nu merg insa spre Zanoaga. Planul e sa urc si pe varful Santamaria – chiar daca marcajele nu au mai fost refacute. Poteca e marcata totusi cu momai de pietre, care pot fi urmarite destul de bine. Ajuns un pic mai sus, vad si mai bine lacurile de sub mine – pe care le inconjor de flori roz, gasite la inaltime.

Varful Judele se vede si el foarte interesant – parca pietrele acelea au fost asezate pe creasta special pentru a-l scoate pe el in evidenta.

Inspre vest vad acum foarte bine lacul Judele (sub mine), dar si lacul Zanoaga la departare. Acolo voi campa in aceasta seara, dar aceea nu este inca directia mea. Se vede insa bine creasta pe care se merge pana acolo.

De pe varful Sântămăria vad si caldarea cu lacurile Ascuns sau Răsucit, inspre sud. Initial ma gandeam ca as putea sa cobor si la ele, dar acum imi dau seama ca ar fi un foarte mare ocol.

Creasta pe care ma aflu este diferita parca de celelalte. Poate pentru ca traseul nu a fost remarcat, poate pentru ca e mai pietroasa decat altele – lipsa unei poteci clare contribuind si mai mult la aceasta senzatie. Mergi pe pietre, nu pe o poteca. Uneori te si cateri, te tii si cu mainile… Nu e foarte dificil in conditii bune, dar n-as vrea sa ma prinda vremea rea pe aici!

Urcusul pana pe varful Slăveiu parca ar fi un urcus pe stavilopozii aceia asezati pe malul marii.

Peisajele de pe aceasta creasta sunt mereu spectaculoase, avand in vedere cat de ingusta este. Inseamna ca ai vai mari sub tine tot timpul – iar la distanta, varfurile se intrec sa-ti atraga atentia.

Din aceasta parte aflu si eu de unde vine denumirea varfului Retezat! De-aici chiar se vede ca un urias a dat cu sabia si i-a taiat varful. Pe care probabil l-a mutat pe o alta creasta si astfel a aparut varful Judele.

Lacurile Bucura si Ana, cu varful Peleaga deasupra…

Termin cu creasta stancoasa a Slaveiului si ajung intr-o zona cu mai multa iarba. Am petrecut aproape 3 ore pe aceasta creasta – asta si pentru ca am facut pauze mai lungi in locurile cele mai frumoase. Adica acolo unde puteam sta la soare pe iarba, pe marginea vaii… cu privelisti incredibile. Zone cu privelisti erau multe, zone cu iarba mai putine.

In valea dinspre vest vad lacurile Rasucit – care are o culoare deosebita si lacul Urat – care… saracutul, chiar pare mai urat decat celalalt, pentru ca e mai negricios. In departare in dreapta se vede lacul Zanoaga – de care m-am indepartat, dar la care voi ajunge pe seara.

Daca tot am reintrat in traseele marcate (sunt mai multe pe-aici), le parasesc putin pentru a ajunge pe marginea caldarii lacului Slavei – care e unul din alea mai mari un pic.

De-acum urmez tricolorul de marcaje pentru a ajunge inapoi la Bucura. Traseul coboara mai intai pe pietre, apoi potecuta traverseaza zone inierbate in care apar si mici paraie numai bune sa te racoreasca.

Pentru pozele cu apa care curge am folosit o viteza de expunere mica – pentru ca voiam sa se vada miscarea apei. Ca sa poti folosi o viteza de 1/20sec ziua, cand lumina e puternica, iti trebuie fie un filtru ND (full), fie o diafragma cat mai inchisa (in cazul asta F22). Diafragma inchisa a avut avantajul de a scoate clar si prim planul si fundalul, dar si dezavantajul de a scoate in evidenta petele de pe senzor – pe care pentru exemplificare le-am lasat acolo (pe cer). Ele pot fi scoase destul de usor in Photoshop. Ca sa evit sa iasa pozele miscate din cauza vitezei mici, am fixat aparatul pe o piatra – ca trepiedul il lasasem la tabara.

Desi traseul ducea direct spre lacul Bucura, am preferat sa fac un mic ocol ca sa ajung si pe malul lacului Ana. Destul de mare si el, inconjurat de crestele pe care tocmai fusesem, cu o apa super limpede si cateva floricele pe mal. Un loc foarte frumos si linistit, intins, numai bun de o pauza de… o zi.

Si astfel am ajuns inapoi pe malul lacului Bucura, dupa un circuit de aproape 6 ore. Mi-a luat mult mai mult decat ma asteptam, dar recunosc ca nu m-am grabit. Am facut mai multe pauze decat de obicei, pauze mai lungi de stat pe iarba pur si simplu si… visat. La ce ai putea sa visezi mai mult decat ceea ce aveai deja in jurul tau? Hmm… chiar nu lipsea nimic? Daca nu lipsea nimic, poate ramaneam acolo.

Am mai stat pe-aici vreo ora, cat mi-am pregatit ceva de mancare la mesele de langa refugiu. Am mai stat de vorba cu unul din salvamontisti, apoi mi-am luat rucsacul cel mare in spate si am pornit spre lacul Zănoaga. Dar nu pe acelasi traseu pe care am plecat dimineata, ci un pic diferit. Ca sa ajungi in saua Judele poti merge fie pe Punct Rosu, cum am facut dimineata, fie pe Banda Galbena, pe unde am mers acum. Iar traseul trece pe langa doua lacuri noi…

Tăul Porții mi-a placut poate cel mai mult – poate chiar mai mult decat taul Agățat – acela cu zapada. Am zis eu ca de pe malul lor le vezi mult mai bine frumusetea…

Varful Judele arata de aici incredibil de frumos, iar apa are desigur o transparenta un pic halucinanta, mai ales cu unduirile pe care vantul le creaza…

In zona intalnesc un grup de turisti un pic mai in varsta – iar grupul lor ma duce cu gandul la Floarea de Colt – asa ca ii intreb de unde sunt. Ma bucur sa aud ca sunt din Brasov, asa ca-i intreb daca ajung acasa pana duminica – dar imi spun ca nu. Putin dezamagit le spun ca pana duminica aveam expuse fotografii cu peisaje la galeria Europe, in centrul Brasovului. Raspunsul ma uimeste si ma bucura in acelasi timp: “aa, am trecut pe la expozitie, foarte frumoase fotografiile!” :))

De la tăul Porții se poate urca spre varful Bucura, dar acum cobor putin spre lacul Agățat, pentru a merge spre saua Judele si lacul Zanoaga. La lacul Agatat am fost si de dimineata, dar lumina e alta acum…

Lumina e cu siguranta mult mai buna spre vale, spre sirul de lacuri pe care le vazusem dimineata. Asa ca nu ezit sa ma catar un pic la locul acela dintre stanci, de unde ai cea mai buna priveliste…

Poteca urca destul de abrupt, uneori e nevoie de ajutorul mainilor, iar efortul e crescut de faptul ca rucsacul greu cere muschilor mai multa forta. Dar asa-i pe munte! Mie imi place urcusul! Mai ales cand, ajuns sus, poti sa vezi atat de frumos poteca pe care tocmai ai urcat! Deasupra ei, varful Judele, iar in spate in stanga, Retezatul si in dreapta varful Bucura 1.

Nu urc nici de aceasta data pe varful Judele – desi eram tentat. Mai am insa o sansa si ziua urmatoare, cand ma voi intoarce pe-aici. Acum incep insa traseul spre Zanoaga, pe Punct Rosu. Inspre nord se deschide sub creasta caldarea cu tăurile Bârlei – lacuri aflate in rezervatia Gemenele – ca mai toata partea vestica a Retezatului.

Poteca spre Zanoaga e destul de lina la inceput si ocoleste pe stanga varful Bârlea. In partea dreapta valea e mult mai stancoasa si abrupta, forma circulara a caldarii iese repede in evidenta.

Dupa ce trec de acest varf ajung in saua dinainte de varful Șesele Mari – de unde pot vedea pe partea dreapta Lacul Negru. E o senzatie interesanta sa stii ca privesti spre o rezervatie stiintifica, o zona unde accesul este limitat si omul are o influenta mult mai mica decat in alte parti. Nu sunt multe astfel de rezervatii in Romania.

In partea opusa a crestei, spre sud, se vede o alta caldare plina de laculete – iar in departare, creste din muntii Godeanu.

Poteca marcata cu Punct Rosu incepe sa coboare spre Zanoaga de undeva de sub varful Șesele Mari, dar eu hotarasc sa raman pe creasta si sa o urmez spre vest, ca sa pot face cateva fotografii spre lacul Negru dar si spre alte lacuri ce se ascundeau in partea cealalta a crestei. Lacul Zanoaga mai poate astepta putin, cat ii dau ocol si-ajung in partea cealalta a lui…

Ajuns iar pe limita rezervatiei pot vedea acum lacul Negru mult mai bine – si nu-mi pare negru deloc! Deasupra, varful Retezat pare urias – inaltimea lui fiind pusa in evidenta si de caldarea imensa de sub el.

Pentru ca nu multa lume vede acest lac, mai adaug o fotografie facuta cu zoom.

In spatele meu, spre est, crestele pe care fusesem mai devreme, sau poate ieri. Varfurile devin din ce in ce mai usor de recunoscut dupa ce ai fost pe ele… De fapt asta nu-i de-ajuns, o harta ajuta poate chiar mai mult!

Inaintand cu greu printre pietrele de pe creasta, ajung pe un alt varfulet – de unde vad inspre vest o noua caldare, cu alte lacuri ascunse de obicei de privirile trecatorilor. E vorba de Tăurile Radeș. Lacul Cârligu s-a vazut si el odata ce-am inaintat pe creasta, dar am ales imaginea aceasta pentru ca in ea apare si varful Radeșu Mare (2259m).

In partea mai lina a crestei, lacul Zanoaga impresioneaza prin dimensiuni si culoare. Dar nu doar dimensiunea lacului e mare ci si a zonei – care mi-a dat senzatia ca ma aflu undeva la marginea Retezatului, acolo unde pietrele se termina si iarba pune stapanire iar pe munte.

Ajung in cele din urma in zona cu iarba, dar nu mai urc si pana pe varful Radeșu Mare (2259m) – care pe alta harta apare cu numele Zănoaga. Acel varf ar fi fost foarte interesant de urcat, pentru ca de-acolo ai vedere spre lacul Zănoaga Mica – unul din putinele lacuri pe care nu le-am vazut in aceasta excursie (daca nu cumva singurul). Prefer insa o pauza pe iarba moale, cu privelisti total diferite de cele pe care le-am avut pana acum. Absenta stancilor e foarte interesanta, parca n-as mai fi in Retezat aici, ci intr-un munte mult mai… pastoral. Imi place asta.

Pe-aici mi-a cazut in iarba un capacel de la betele de trekking si am stat sa-l caut – dar referitor la betele mele recent achizitionate (husky), pot spune ca au fost de nepretuit in aceasta tura! Mi-au oferit o stabilitate incredibila pe stancile instabile iar aderenta pe care varful metalic o avea cand il puneam pe pietre m-a uimit! O alta bucurie mare in privinta lor e aceea ca in sfarsit am trecut la bete cu sistem “click”, fara filet!

Reintru in traseul marcat (triunghi rosu) si incep coborarea spre refugiul de langa lacul Zanoaga.

La refugiu mi-am acceptat cu “stoenicism” mustrarile cu privire la faptul ca am parasit traseul marcat si am mers pe creasta. M-am dus apoi in partea sud-vestica a lacului sa imi iau apa de la izvor – pentru gatit si pentru ceai.

Din urma a venit si un grup de turisti straini, asa ca nu am avut singurul cort montat in zona in aceasta seara.

Pentru ca in noaptea precedenta imi fusese cam frig doar cu sacul de vara, am cerut de la baietii de la salvamont o patura – dar am primit un sac de dormit, asa ca l-am bagat pe al meu in acesta si am dormit boiereste toata noaptea!

A 3-a zi petrecuta in Retezat a fost si ea plina de peisaje incredibile – la care lacurile au avut o contributie importanta. Niciodata nu am vazut atatea lacuri intr-o singura zi! Atunci cand voi reveni insa in Retezat, voi petrece mai mult timp pe malul lacurilor si mai putin deasupra lor. Pentru fotografii, desigur. Pana atunci insa… mai am o zi plina de trait si de mers: ziua a 4-a!

Ziua 4. Lac Zanoaga – vf Judele – vf Bucura 1 – vf Retezat – culmea Lolaia – cabana Pietrele – cabana Cârnic – Ohaba de sub Piatra (12h)

Incep cu o paranteza: acum cand am scris mai sus traseul ultimei zile mi-am dat seama ca eu am mers 4 zile la rand cate 10-12 ore pe zi. Ce tare.

Dimineata zilei de vineri, 29 iunie, nu se anunta promitatoare. Nori negriciosi acopereau crestele – dar sperante ca va fi mai bine existau. Un indiciu in acest sens erau cele cateva raze ce se strecurau spre  lacul Judele.

Am pornit spre saua Judele pe la ora 8, ca de obicei. De data asta pe traseul marcat cu Punct Rosu – pe care nu mai fusesem. Ma asteptam la un urcus scurt si chiar asa a fost – dar destul de obositor – cel putin pana am iesit in potecuta de pe creasta.

Aici ceața imi place – de aici traseul pana in sa e comun cu cel parcurs in ziua precedenta. Asa ca nu-mi fac prea mari probleme si ma bucur de momentele in care vantul imprastie un pic norii si ma lasa sa privesc in jur.

Destul de repede ma apropii de ultimul urcus, acela pana in sa. Foarte frumoasa portiunea aceasta de traseu, destul de lina si incitanta – datorita ceții.

Desi acum e ceață si peisajul de pe varful Judele ar fi fost poate mai impresionant ieri, hotarasc sa nu las sa scape aceasta ocazie. Asa ca-mi las rucsacul printre stanci si incep catararea pana pe varful langa care ma aflam deja a 3-a oara in aceasta excursie.

Nu mai stiu daca pur si simplu nu-l mai gaseam, sau inca nu-mi cumparasem al doilea card foto (unul de 4gb), dar in aceasta excursie am avut doar cardul de 8 giga. Pentru ca in primele zile fotografiasem si la rezolutie maxima (L), desi eu de obicei trag la rezolutie medie, acum cardul incepea sa se umple. Asa ca in ultima parte am fotografiat si la rezolutie mai mica (S). Mentionez asta doar in ideea ca nu se moare din asta, rezolutia nu-i chiar cel mai important lucru. Pozele au iesit la fel de bine si atata timp cat nu am de gand sa le printez A2, nu-i mare diferenta. Si eu chiar printez!

Apropo, eu n-am fotografiat niciodata in format Raw, doar Jpeg. Prefer ca fotografiile sa fie cat mai gata din aparat, sa nu pierd prea mult timp acasa cu ele si nici sa-mi umple hard disk-ul dupa fiecare excursie. Foarte rar am simtit ca am pierdut o imagine pe care as fi putut sa o salvez daca ar fi fost in format Raw. Nu contest avantajele acestui format – la post procesare poti obtine rezultate mult mai bune decat daca lucrezi pe jpeg – dar momentan el nu e pentru mine ci pentru fotografi mult mai pasionati si avansati. Si cred ca multi oameni il folosesc ca un fel de moft, ca e mai cool sa tragi raw (sau mai usor).

Urcusul pana pe varf nu e marcat, dar se poate intui daca esti atent. Parca stancile te conduc cu prizele lor exact pe unde trebuie. Un urcus spectaculos si destul de scurt, iar sus pe varf parca e si mai tare, acum ca e si ceață in jur! Sansele ca un moment unic sa se intample sunt mai mari in astfel de conditii decat in conditii de vreme perfecta.

N-am prins chiar ce voiam eu sa prind – un moment cu norii sub mine, dar nu ma plang. Ma bucur ca am ajuns si pe acest varf – ca puteam la fel de bine sa trec pe sub el si a treia oara, fara sa-l urc. Dar e spectaculos si merita urcat! Mai spectaculos decat Peleaga sau Papusa – cel putin ca aspect propriu. Despre peisajele de la departari nu pot spune, ca de-aici n-am prea vazut departarile.

Ma intorc in sa, recuperez rucsacul si cobor poteca deja bine stiuta. Frumoasa poteca asta, mai ales vazuta din sa. Ajung rapid si la Lacul Agatat, pe care nu ma abtin si-l fotografiez inca o data. E tare frumos! In spate se vede varful Bucura 1 – spre care ma indrept acum. Voi avea ceva de urcat…

In timp ce urcam spre Tăul Porții, in urma mea a aparut si o capra neagra – pe care am asteptat-o sa treaca peste o limba de zapada ca sa o pot surprinde mai bine. Era oricum cam departe, dar m-am bucurat sa o vad, caci a fost singura caprita pe care am vazut-o in Retezat.

Am fost fluierat in aceasta zona si de marmote, dar nu le-am mai urmarit cu acelasi interes. Urcusul sustinut tine pana in Poarta Bucurei, pe marcaj Banda Galbena. Ajuns acolo pot vedea pentru ultima oara in aceasta excursie, lacurile Florica, Viorica, Ana, Lia, Bucura si Portii – si inca vreo 2 mici pe-acolo.

De-acum am intrat pe un traseu complet nou, spre varful Bucura si apoi spre varful Retezat. Momentan insa privelistea cea mai spectaculoasa e spre varful Judele, care troneaza in mijlocul imaginii.

Absolut impresionanta bucata asta de creasta ce coboara din varful Judele…

Dar sa privim si inainte, nu doar inapoi (o voi mai face oricum!). In fata se inalta varful Bucura 1, iar departe in spate, varful Retezat. Par asa departe, dar voi trece de amandoua curand…

Spre vest vad acum pentru prima oara lacul Știrbu – iar in departare, culmi din muntii Țarcu.

Pe masura ce urc spre Bucura 1, varful Judele ramane tot mai in spate – dar pare ca deja l-am depasit si-n inaltime.

Ca sa urc pe Bucura 1 (2439m) am parasit traseul marcat (BG) si am inceput sa urc abrupt, pe unde am considerat mai usor. De fapt nu era nevoie sa fac asta, dar n-am stiut ca la varf se ajunge mult mai usor pe traseul marcat (BR) ce urca din acest traseu in saua dintre Bucura 1 si Bucura 2.

Evident ca am iesit intai pe un varfulet mai mic, de unde am putut vedea ca mai am nitel pana in punctul cel mai inalt. Traseul marcat a ramas undeva pe stanga, mai jos.

Pe Bucura 1 e parca mai salbatic decat pe Papusa sau Peleaga. Nu stiu de ce am senzatia ca mai putina lume urca pe acest varf decat pe celelalte – poate si pentru ca spatiul pe varf e mai putin primitor, cu toti bolovanii aceia mari. Eu insa ma simt foarte bine printre ei!

Dar sa privim si-n jur! Suntem pe unul din cele mai inalte varfuri ale Retezatului, asa ca avem ce vedea! De unde sa incep? Sa-ncep cu partea nevazuta pana acum – caldarea dinspre nord, cu lacul Stânișoara si culmea cu acelasi nume in dreapta si varful Retezat in stanga. De la varful Retezat se vede cum merge in continuare spre nord, culmea Lolaia, pe care am si coborat mai tarziu. De fapt, daca urmariti cu privirea valea aceasta, veti ajunge in cele din urma la zona de campie de la baza muntelui. Mai mergeti si prin acea campie vreo 10 km si veti vedea cam unde am ajuns eu mergand pe jos in aceasta zi.

Spre vest, lacurile Știrbu (mai aproape) si, pentru prima oara, lacul Gemenele. Am parte si de o raza de soare, asa ca lumina e chiar draguta in acea directie, chiar daca a trebuit sa mai umblu putin la contrast acasa.

De la varf am coborat spre nord pana am intrat (destul de rapid) in traseul Banda Rosie – care venea de la Bucura 2. De-aici inca putin si sunt inapoi in traseul Banda Galbena in directia varfului Retezat. Poteca e frumoasa, merge lin pe marginea caldarii cu lacul Știrbu. O singura zona mai abrupta, unde terenul s-a surpat nitel, e semnalizata ca atare.

Ajung in Saua de Iarna, unde fac si o pauza de hidratare si de rontait. De-aici vad foarte bine si caldarea dinspre nord, cu lacul Stânișoara – care e plina de grohotis, de bolovanii tipici pentru acest munte.

Dar gasesc in zona si rododendron. Stiam eu de ce vin in iunie. In alte perioade cred ca peisajul e mai anost, cand sunt doar stancile acestea gri-verzui si nicio alta culoare. Bine, si petele de zapada pot da farmec peisajului…

Continuarea spre Saua de Vara de sub varful Retezat a fost putin altfel… cred ca aici am simtit un fel de… nerabdare. Era zona dinaintea ultimului urcus important pe care-l aveam de facut, zona dinaintea ultimului varf – acela care da si numele masivului. Iar urcusul pe care-l aveam de facut, cei 220 de metri diferenta de nivel… se vedea ca cel mai impunator urcus de pana acum.

In sa mai intalnesc cativa oameni care pornesc si ei spre varf. Eu o iau inainte, pentru ca vreau si sa cobor in aceasta zi, asa ca trebuie sa ma grabesc. Urcusul e solicitant, dar parca nu l-am simtit asa obositor ca pe altele. Pauze de cateva secunde din cand in cand si in vreo 40 de minute ajung pe varf – la 2482m altitudine. Sub mine, lacul Ștevia, pe care-l vad pentru prima oara.

Nu prea-mi place sa pierd timpul pe traseu cand nu e cazul. Ba mai mult, cand stiu ca exista riscul sa prind nori pe varf in loc de senin. Prefer sa ma misc mai repede si sa stau mai mult pe varf, decat sa fac mai mult pe traseu si sa stau mai putin pe varf. Dar asta depinde de situatie, de persoanele cu care sunt etc. Iar acum mi-am intrebat coechipierul cum prefera si mi-a raspuns ca e ok orice decid eu.

Am facut bine sa ma grabesc, pentru ca in felul asta am avut parte si de cateva momente cu soare – care mai apoi a fost acoperit complet de nori. Doua imagini mi se par mai relevante pentru privelistea de pe varf: in directia din care am venit!

In departare spre est se vede varful Mare – care e oarecum concurentul direct pentru varful Retezat – fiind si el asezat cumva in afara zonei centrale, oferind privelisti mai de ansamblu decat varfurile din zona lacului Bucura.

Inca nu eram hotarat pe unde sa cobor de la varf, dar m-am hotarat destul de repede – alegand varianta cea mai directa spre satele de la poale: culmea Lolaia. Oricum, orice varianta as fi ales, urma o coborare extrem de solicitanta! Asta e de fapt un aspect tipic pentru varfurile cu forma piramidala – care sunt inconjurate din toate partile de vai: urcusul pana la ele e greu de oriunde ai urca – iar coborarea nu e nici ea mai usoara. La fel e si la varful Leaota sau in Penteleu – cu diferentele de rigoare.

Pe la ora 2 si ceva incep asadar sa cobor pe poteca abrupta, urmarind marcajele Banda Galbena. Ceata e parca mai deasa pe-aici, ii vad mai clar marginile – dar stiu ca voi iesi din ea pe masura ce cobor. Varful ramane insa in spatele meu inconjurat de ea…

Coborarea a fost tare solicitanta, cu tot cu betele de trekking. Abia asteptam sa intru pe teren mai plat. A fost cea mai grea coborare din toata excursia. Noroc ca nu a durat mult si m-am apropiat repede de saua Lolaia.

Pana sa ajung insa in șa zaresc printre stanci lacul din stanga mea, lacul Ștevia. Frumusel si el, dar are ghinionul de a fi al nu mai stiu catelea pe care-l vad, asa ca nu-i acord prea multa importanta. Deasupra lui, varful Prelucele.

Inaintez cu viteza printre pietrele de pe culmea Lolaia, iar varful Retezat ramane tot mai in urma. Si din aceasta parte pare o matahala de piatra, ditamai namila de varf masiv si impunator. E ceva tare diferit in legatura cu acest varf, fata de celelalte – e mult mai masiv parca, mai puternic…

Spre nord, cele doua vai paralele sunt vaile Râușor (stanga) si Nucșor (dreapta) – iar pe cea din dreapta voi merge si eu spre campie. Se vad departe si satele unde vreau sa ajung – cu vreo ocazie speram eu. Imi venise mie o idee sa nu cobor pe vale ci sa merg pe culmea dintre cele doua vai. Pe harta aparea o potecuta, dar as fi facut mult mai mult – asa ca pana la urma am hotarat sa cobor spre dreapta.

Coborarea am facut-o pe Cruce Albastra – indicatoarele anuntau un timp mai scurt pe aici pana la cabana Pietrele (1h) decat daca as fi continuat pe Banda Galbena (1h15min). Asa ca ma indrept cu pasi repezi spre padure, luandu-mi ramas bun de la crestele impietrite ale Retezatului – si mai exact, de la varful Bucura 1 – care se vede departe in centru. Am fost pe el mai devreme?

Pe traseu nu mai gasisem apa de ceva vreme, dar cred ca mai aveam. Eram oricum si cam insetat si cam flamand, transpirat tot si plin de praf… dar intrasem de ceva vreme pe pilot automat, asa ca am mers foarte bine. Iar in padure am avut parte si de cateva mini cascade si deci… de un rau unde sa ma spal! A fost placuta reintrarea in padure – cred ca dupa atatea zile de stat numai pe stanci mi-era dor sa ating un copac, sa simt pamant sub picioare, sa simt ceva de care sunt mult mai apropiat. Oricum, excursia a avut foarte multe elemente pe care nu le-am amintit – poate urmarind doar pozele, sau chiar si textul, pare ca a fost totul usor si frumos. Sunt atatea aspecte de care trebuie tinut cont insa…

Pe langa cabana Pietrele am trecut rapid. Am ajuns aici dupa circa 3 ore de la varful Retezat, adica destul de mult. Era ora 17.44, era tarziu. M-as fi oprit putin la centrul de informare sa cer detalii despre masini de ocazie, distante, sate etc – dar cladirea centrului era nitel mai sus decat poteca si n-am mai urcat pana acolo.

Intrasem pe net de pe mobil inca de cand eram pe creasta (de fapt acolo am avut semnal, aici pe vale nu prea era) – asa ca aflasem cam ce trenuri am. Spre Brasov nu mai aveam sanse sa prind, asa ca n-aveam decat sa incerc sa prind un tren pentru Bucuresti. Asa ca am pornit cu viteza spre vale, schimband bocancii cu sandalele – desi era deja tarziu, incepusem sa-mi simt talpile dureroase.

M-am oprit si la cascada Lolaia, unde m-a amuzat trepiedul de lemn montat acolo special pentru poze self-timer. Cascada e chiar frumoasa…

Am trecut rapid si pe langa cabana Cârnic – unde era lume mai multa, erau masini mai multe… dar care abia venisera. Niciuna nu pleca spre sate se pare, asa ca incepusem sa-mi pierd speranta. Picioarele ma dureau, dar dupa primii 10 km reusisem sa ignor acea durere enervanta. Numai bine ca a aparut si asfaltul – care inrautateste tare mult lucrurile. Preferam sa merg pe iarba, pe langa drum.

M-am gandit de mai multe ori ca poate ar fi mai bine sa ma opresc, sa pun cortul intr-o poienita insorita, cu priveliste spre varfurile de la care am venit eventual, sa stau si sa-mi gatesc ceva… sa ma opresc! N-am reusit. Preferam sa prind trenul de noapte, ca a doua zi sa fiu deja in Bucuresti. Sau in Brasov la expozitie.

De cand am ajuns la asfalt mi-au revenit sperantele ca as putea gasi o ocazie in primul sat – de care ma apropiasem. Soseaua trece la un moment dat peste un pod aflat la inaltime si imaginea sub mine mi se pare chiar frumoasa!

In Nucșoara, primul sat, nu a trecut parca nicio masina. Si a fost destul de lungut. A urmat apoi o zona fara case, printre gradini, lanuri de porumb sau coline micute arse de soare. Nimic. Kilometru dupa kilometru, pas dupa pas, satul Mălăiești, alti kilometri, drumul pare sa nu se mai termine! Doar mancarea o terminasem. Mai aveam parca niste mieji de seminte de floarea soarelui, pe care i-am mancat cu pofta.

Nu stiu cum de am mers atat. Am vrut sa merg atata timp cat mai aveam o sansa sa prind trenul acela. Daca m-ar fi luat o ocazie in urmatoarea  ora, l-as fi prins. Asa ca am mai mers. Daca m-ar fi luat in urmatoarea jumatate de ora, l-as fi prins. Asa ca am mai mers. Daca m-ar lua in urmatoarele 10 minute, poate as prinde trenul…

Abia in satul Sălașu de Sus a oprit o masina si m-a luat. Erau doi tineri care fusesera pe munte, am avut noroc. Mai erau vreo 5-7 km pana in Ohaba de Sub Piatra – pe jos n-as fi prins trenul. Chiar si asa, n-am stiut exact unde sa cobor, asa ca n-am coborat in Ohaba. Am mai mers cu ei pana in Sântămăria Orlea.

De fapt cred ca din Ohaba voiam sa iau un tren Regio pana in Petrosani, apoi sa iau un InterRegio. Ajuns aici insa am ratat trenul Regio, asa ca nu-mi ramane decat sa iau direct trenul IR. Ceea ce-nseamna ca am timp sa intru intr-un magazin sa-mi iau un iaurt, ceva de rontait si de baut – poate si o inghetata. Apoi… sa merg mai departe. Gara cea mai apropiata se afla in Subcetate – si nu e la soseaua nationala – mai trebuie sa merg vreo 2-3 km pana la ea. Nu-i nimic, parca mi-am mai revenit. Am mers agale pe drumul asfaltat pana am iesit dintre case, apoi pe un drum prafuit, pe malul raului Strei. In total am mers pe jos vreo 22 de km. De la cabana Pietrele pana in Sălașu de Sus, apoi pana la gara, unde am ajuns pe la ora 21.40.

Pana sa se intunece am prins in departare creasta Retezatului. O imagine ce mi se pare parca mai puternica decat toate celelalte pe care le-am surprins aflandu-ma acolo. Nu pentru ca ar fi ea cine stie ce, doar pentru ca… arata cat de mult am mers in aceasta zi! Exceptand vreo 10-15 km facuti cu masina… practic am ajuns de-acolo de sus pana aici… pe jos. De fapt in imagine se vede varful Retezat, dar eu venisem de la lacul Zanoaga – mult dincolo de el.

Am ajuns astfel in gara Subcetate – unde am mai asteptat vreo ora pe o banca. O asteptare tare placuta. Pentru ca in sfarsit am putut sa ma opresc. Si nu oricum ci… invingator. Mereu am simtit drumul de intoarcere spre casa foarte placut – pentru ca e insotit de un sentiment care in timpul excursiei imi lipseste: sentimentul ca totul a fost bine pana la capat! Abia acum, abia in gara, in tren… pot sa zambesc complet linistit, pot sa ma relaxez cu totul. Nu simt tristete pentru ceea ce ramane in urma, pentru ca plec, nu simt neaparat o bucurie speciala pentru ca ma intorc acasa. Din pacate acasa nu ma asteapta (momentan) nimic mai frumos decat asta. Doar… noi inceputuri. Drumuri noi, oameni noi, planuri noi. Exista insa o constantă. Eu. Aceleasi vise, aceleasi credinte, aceeasi dorinta enorma ce ma face sa merg mai departe. O dorinta ce nu are nicio legatura cu muntele.

Astfel am incheiat prima mea aventura din Retezat. 4 zile extrem de pline, 4 zile in care chiar am simtit, foarte puternic,  faptul ca… am facut tot ce se putea face! Am mers atat de mult, in atat de multe zone, pe atat de multe varfuri si poteci frumoase, incat am simtit la cel mai serios mod ca… am vazut tot ce era de vazut! Stiu ca nu e deloc asa, sunt cateva poteci marcate pe care as mai fi vrut sa merg, dar asta a fost una din senzatiile predominante la finalul acestei excursii. O excursie absolut impresionanta pentru mine – si sper eu, macar putin si pentru cei ce vor citi acest jurnal.

Am facut cam 1500 de poze – mai multe ca niciodata – nu-i de mirare ca mi-a luat atat de mult sa le sortez. Nici n-am pus inca albumul pe Picasa – sper sa reusesc curand. Am preferat sa scriu intai jurnalul – pentru ca el completeaza mult mai bine povestea din spatele imaginilor… decat o pot face imaginile. Oricum cred ca e jurnalul cu cele mai multe poze (peste 200) – si va asigur ca a fost nevoie de multa munca si mult timp ca el sa existe. De aceea apreciez daca-mi spuneti si mie in cateva cuvinte ca ati trecut pe-aici 🙂

Retezatul este un munte spectaculos! Clar, îi pot oferi asta. Cu siguranta nu trebuie ratat! E incredibil de fotogenic – si eu nici macar nu am prins momentele cele mai bune pentru a-l poza. Nici nu m-a interesat in mod deosebit sa ma trezesc la rasarit sau sa surprind apusul de pe cine stie ce varf de stanca. Mi-a fost de ajuns ca eram acolo. Ca am mers, ca am descoperit, ca am simtit, singur, o multime de lucruri. Un munte… altfel decat alti munti. Nu degeaba are reputatia pe care o are!

La inceputul textului lansam intrebarea (retorica) referitoare la “cel mai frumos munte de la noi”. Am simtit asta despre Retezat? Am simtit ca e cel mai frumos munte de la noi, cum aud de la toata lumea? Nu. Nicio clipa nu am simtit ca e cel mai frumos munte de la noi. Ca e spectaculos, da. Ca e incredibil de fotogenic, da. Ca e greu sa te plictisesti de el, da. Ca e abrupt, periculos, ascutit, ca voi vrea sa revin, da! Dar in acelasi timp… l-am simtit prea rece pentru mine. Prea… dintr-o alta lume. Sau poate eu eram asa. Poate “extraterestru” nu e corect spus. Poate mai corect spus e “extraioanescu”.  Nu l-am simtit pe aceeasi lungime de unda cu mine si asta conteaza. Nu rezona cu sufletul meu asa cum alti munti au facut-o. Pana la urma… frumusetea e in ochii privitorului – depinde cine priveste. Ce inseamna frumos pentru tine?

Inca de acolo de sus, mi-a venit in minte comparatia ideala care sa explice cum am simtit eu Retezatul.

L-am simtit ca pe… o Angelina Jolie. Ca pe o femeie incredibil de frumoasa care iti taie respiratia fara sa apuci sa-ti dai seama prea bine de ce. Care poate sa farmece pe oricine, imediat! Sa te cucereasca pe loc, uneori iremediabil – si poate… superficial. Dar o astfel de femeie… e in acelasi timp o femeie “buna”, pe care ti-o doresti poate o noapte, sau doua. Sau la care revii de mai multe ori, cautand aceleasi senzatii tari – dar de moment. Exista in schimb un alt gen de femeie… genul de femeie pe care o iubesti din tot sufletul si alaturi de care vrei sa traiesti toata viata. Genul de femeie pe care te gandesti cum sa o alinti si sa o faci fericita, alaturi de care te vezi imbatranind si, cum ar spune melodia, in ochii careia iti poti vedea copiii nenascuti inca. O femeie care te face sa uiti de orice Angelina Jolie ar putea sa apara sau a aparut vreodata in viata ta. Pentru ca are ceva atat de potrivit tie, atat de rar, incat stii ca ceea ce Angelina Jolie are e nimic, comparativ cu asta. Și atunci e imposibil sa nu o iubesti atat!

Asta a fost senzatia continua pe care am avut-o in Retezat. Un munte spectaculos, dar pentru mine… prea extraterestru. Pentru ca ii lipseau anumite elemente care sa ma faca sa-i simt caldura de care am nevoie. Iar pentru mine, femeia de care spuneam mai sus, alaturi de care sa simti ca nu mai ai nevoie de altceva… pastrand metafora, sunt muntii Cernei – cei mai frumosi munti in care am fost.

Ioan Stoenică, august – septembrie 2012.

De vazut jurnalul din muntii Cernei:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2012/03/02/rasarituri-si-apusuri-in-muntii-cernei/

PS: Daca vreti sa aveti pe perete una dintre fotografii, sau sa o faceti cadou cuiva, dati-mi un mesaj! Detalii gasiti si pe prima pagina a blogului.

info: toate fotografiile au fost realizate cu un Nikon D90, obiectiv 18-70mm. Pentru aparatura foto, vezi F64.

va rog sa respectati drepturile de autor cu privire la acest jurnal si la imaginile din el!

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

60 de răspunsuri la Printre stancile verzi ale unui munte extraterestru. Singur in Retezat

  1. Magnific !
    Descrierea turei , pozele , trairile de moment se contopesc perfect .
    Felicitari ! Ai un stil fermecator de a realiza un jurnal .

    Apreciază

  2. Victor zice:

    Asa, era si momentul unui nou entry (astept cu nerabdare si epilogul trilogiei din Crai).
    In prima parte a acestui jurnal atingi o discutie cu tenta psihologica. Recent am citit undeva ca un eveniment foarte placut, marcat pe final de un incident neplacut, poate duce la o perceptie cu totul alterata a evenimentului. Spre exemplu, presupunem ca ai fost pe plaja, ai prins o zi excelenta, ai facut o multime de fotografii dar, seara, ai uitat pe plaja aparatul de fotografiat plin cu poze si nu l-ai mai gasit. Cu toate ca ziua a fost traita din plin ca fiind superba, pierderea aparatului te va face sa te gandesti mereu cu regret la ea. De fapt, nu evenimentul a fost alterat, ci amintirea ta fata de el.
    Cred ca memoria poate fi „educata” sa separi factorii externi de evenimentul in sine, astfel incat sa faci distinctia intre ce ai trait si ce a modificat amintirea ta initiala. Dar asta cere efort, reflectare si vointa, lucruri nu intotdeauna la indemana.
    Cand o persoana iti recomanda un lucru despre care ai mai primit recomandari din zece locuri, este mai degraba datorita dorintei persoanei respective de a iesi in evidenta cu un ceva de care tu nu esti neaparat strain, dar pe care persoana respectiva este capabila sa il imparta cu tine, uitand pe moment ca acel ceva nu a fost acoperit de catre tine din cu totul alte motive decat ignoranta (lipsa de timp, alte prioritati, etc.).
    Simteam nevoia sa fac aceste precizari inainte sa parcurg si partea „naturala” a jurnalului, ca sa nu imi uit ideile si sa fiu prins de text, cum se intampla de obicei 🙂

    O zi frumoasa

    Apreciază

    • Cel mai puternic am simtit ce spui tu chiar in excursia din Cernei si Mehedinti. Fusese genial totul, dar la final era sa am un soc cand am vazut ca s-a stricat cardul si am pierdut jumatate de poze. Mi-ar fi fost foarte greu sa-mi revin, dar cu siguranta muntii aceia i-as fi apreciat la fel de mult! Din fericire am recuperat pozele de card si astfel am putut sa pun si jurnale si albume pe net – sa se bucure si altii! 😀

      E greu sa te detasezi de unii factori, sa fii obiectiv. Uneori e indicat sa faci asta, mai ales cand acei factori sunt unii negativi. Dar alteori sunt factori care n-au legatura cu acel munte care te fac pur si simplu sa te simti mult mai apropiat de el… sa-ti placa mai mult! Un astfel de factor ar putea fi de exemplu… persoana de langa tine!

      Apreciază

  3. Corina zice:

    Draga Ioan,
    Pe langa „FELICITARI!!!” as mai scrie si altele, pentru ca articolul este minunat – totul, fotografiile 3D, POVESTIREA CAPTIVANTA, atmosfera – dar mai bine nu mai adaug nimic, decat Multumiiiiiiim!!!!!!!!!!!! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si bani, si timp si chef sa te duci sa ne mai aduci asemenea comori!
    Corina

    Apreciază

  4. Vezi Ioan de ce iti ziceam de muntii Mehedinti si Cernei ca imi plac? 😉

    Apreciază

  5. Paul zice:

    Oaa…da, un jurnal cum puține am citit în privința captivării și a interesului. Poate și pentru că nu prea cunosc acest munte (am fost o singură dată și atunci n-am văzut mare lucru) iar tu l-ai expus foarte bine, prin hărțile, fotografiile cu informații și descrieri în toate direcțiile, astfel încât am înțeles perfect pe unde ai fost, și mi-am făcut o imagine de ansamblu foarte bună asupra masivului.
    În plus, și fotografiile au fost pe măsură (ai putea face o expoziție doar cu cele din tura asta cu siguranță), dar aici te-a ajutat și muntele (e foarte fotogenic, după cum ai spus și tu), și vremea, în multe momente.
    Dar ce mi-a plăcut cel mai mult , de fapt ce apreciez cel mai tare (și aici nu te-a ajutat nimeni, înafară de Dumnezeu), e dorința pe care ai avut-o și efortul pe care l-ai depus în toate aceste zile pentru a o îndeplini. Și îmi dau seama că nu a fost deloc ușor, că au fost și momente cu mai puțină speranță, cu gânduri de îndoială, dar sentimentul de care vorbeai la sfârșit, acela de a ști că s-a terminat totul cu bine, și că ai realizat ce ți-ai propus, compensează cu vârf și îndesat momentele grele.
    Acum îmi dau seamă că aveai dreptate când spuneai că ai văzut tot din Retezat (sau oricum, din partea lui înaltă) și e impresionant când mă gândesc că ai făcut asta în patru zile, deși, după cum spuneai și tu, e destul de grupat și ăsta e un avantaj important.
    Mi-a plăcut mult și încheierea, comparația-metaforă dintre munte și femeie, și cred că te înțeleg într-o oarecare măsură și sunt de acord cu tine. Un munte poate fi spectaculos, însă ca să îți rămână în suflet cu adevărat, trebuie să aibă ceva în care să te regăsești pe tine, să fie cald, apropiat.
    Și nu în ultimul rând, mulțumim că te-ai ostenit și ai scris acest jurnal, îmi dau seama și câtă munca a fost în spatele lui! Aștept și albumul pe picasa, acolo o să mai scriu unele aspecte ce nu le-am cuprins aici.

    Apreciază

    • Multumesc Paul pt comentariul cuprinzator – si foarte practic de altfel. Chiar sunt curios daca unele lucruri mi se par utile doar mie sau si altora (gen explicatii pe poze). Si daca n-ai fost prea mult pe-acolo dar ai simtit ca iti poti forma o parere urmarind jurnalul meu, e de bine! 😀 Mie in general mi-e greu sa fac asta, de obicei plec la drum fara sa citesc despre muntele respectiv. Uneori insa e foarte util sa o faci.

      Apreciază

  6. Larisa zice:

    Foarte frumos jurnalul acestei ture, foarte profund, plin de emotii, trairi…Mi-a placut!
    Cat despre Retezat ca „cel mai frumos munte de la noi”…cum spui si tu, notiunea de frumos este relativa, depinde ce cine si cum priveste, iar noi oamenii suntem atat de diferiti…

    Apreciază

  7. Claudia zice:

    Emotionant jurnalul, frumos, parca cel mai cel la capitolul vizual, iar finalul m-a emotionat pe masura cu care m-am lasat adancita in lectura, imagini, impresii… practic, finalul a fost oarecum neasteptat.

    Asa simt eu referitor la natura altor tari fata de a noastra. E ciudat ca un deal „banal” din Banat ma emotioneaza de nu mai pot, iar un deal cochet de Germania ma lasa rece, impresiile fiind vizuale si cam atat. Sau nu e deloc ciudat.
    Cert e ca inima noastra are glas sa spuna, dar nu urla, nu turuie, nu repeta – ea vorbeste rar, pe indelete si ne roaga sa o ascultam si sa fim sinceri cu noi insine. Iar tu ai fost sincer, cum te stiu/stim, pana si in privinta muntelui de suflet. Fiecare il avem, dar oare ne multumim cu el??! Ca vrem mai mult e uman… ca tot cautam, ca ne tot cautam Locul.
    Cat despre Ea, sper sa o gasesti si sa te pretuiasca asa cum meriti.

    p.s. fotografiile sunt multe dintre ele, exceptionale, iar jurnalul are in spate multa munca: scris, aranjare, documentare, recitiri, corectari, editare poze, inserare poze si am vrut sa le insir pentru ca stiu ce inseamna un astfel de jurnal si vreau sa te felicit ca un beneficiar gratis si comod ce sunt 🙂

    Apreciază

    • Pe lista poti sa mai treci si faptul ca l-am pus pe net de la biblioteca din Breaza, unde am stat vreo 3 ore sa incarc toate pozele! Si mai erau si copii care jucau Counter Strike langa mine :))

      Asa simt si eu fata de muntii din alta tara – pot fi foarte spectaculosi, sigur voi vrea sa merg in unii din ei – dar… sigur le va lipsi acel ceva! Muntii nostri au in plus faptul ca sunt in Romania… si noi suntem romani. Pentru mine asta conteaza!

      Multumesc mult ca ai citit si ca te-ai exprimat – si-mi pare rau ca nu-ti pot vizita mai des si eu blogul. Dar cum spuneam, la Breaza nu mi-am pus net asa ca intru rar – mai mult de pe mobil. Poate voi recupera candva 🙂

      Apreciază

      • Meet The Sun zice:

        Lasa mai Ioan, nu-ti fa griji de vizitat inapoi ca doar nu facem troc de lecturi 😀 (suna interesant asta cu troc de lecturi 😀 )

        Si stii ce? ma bucur ca n-ai timp de vizite online si nici net ca altfel ai fi ca noi ceilalti care de luni pana vineri suntem „sclavii” orasului si ai serviciului si asteptam cu infrigurare venirea wk-ului cu ce-o ne aduce el.

        Apreciază

  8. andrei badea zice:

    Era și timpul să mai publici ceva atât de cuprinzător și detaliat! Nu e o critică pentru jurnalul din Crai, însă acolo natura traseelor nu permite – din punctul meu de vedere – o relatare prea amănunțită.

    Ochiul și părerea-mi de fotograf amator îmi spun că ai mai urcat o treaptă pe scara fotografică. Să fie datorită fotogeniei Retezatului? Poate. Eu cred că prietenia cu Șerban, Dorin și Laurențiu ți-a prins tare bine. 🙂

    Nici eu nu cred în sintagma „cel mai frumos”; n-o aplic în niciun domeniu, de la literatură, la muzică și munți. Frumusețea e în ochii privitorului.

    PS: Arjana are un loc special și în sufletul meu.

    Apreciază

  9. Superb jurnal si imagini la fel. Majoritatea femeilor nu le poti aprecia in adevarata lor frumusete la prima intalnire (nu functioneaza intodeauna dragostea la prima vedere ). Asta poti spune si despre munte, unde daca ajungi de mai multe ori in acelasi loc poate se aproprie mai mult de sufletul tau, incepi sa vezi mai profund. Un alt aspect care influenteaza mult atractia si senzatia pe care le ofera un munte e haina pe care o imbraca (exact ca la femei ). Te simti altfel primavara sau la inceputul verii decat sa zicem toamna cand ai o senzatie parca tu ai fi ajuns la batranete si nu muntele, o senzatie de implinire de cunoastere, parca ai trait o viata si te uiti inapoi la faptele marete din viata si urmeaza inevitabil „capatul drumului” , iarna.
    Iarna insa..te simti mult mai solitar, mai indepartat de civilizatie si te simti undeva la o altitudine mult mai superioara decat la care te afli. Pantele inzapezite cresc senzatia de maretie, acum te simti cel mai mic ….vorbesti mai incet ca sa nu se supere maria sa, muntele.
    Avem prea putin timp pe acest pamant si prea multe masive montane in tara ca sa le „simtim” in fiecare anotimp pe toate la rand….deci cel mai frumos munte e unul care nu exista in realitate, exista doar in sufletul nostru si se compune din toti muntii pe care am pus piciorul dealungul vietii.

    Apreciază

    • Corect, cel mai frumos munte e de fapt in sufletul nostru, e muntele insusi – ca un tot – cu frumusetile lui dar si cu sentimentele pe care le trezeste in noi. De aceea cred si eu ca toti muntii au ceva frumos ce pot trezi ceva in noi. Dar e nevoie sa fim si noi deschisi catre asta.

      Eu nu cred in dragoste la prima vedere – cand nu cunosti mai nimic din lucrurile esentiale (cand e vorba de oameni). Si cred ca muntii au un avantaj – la ei e mai usor sa-i iubesti mai mult dupa ce-i cunosti mai bine :))

      La mine exista cateva constante – lucruri care vor avea mereu o importanta mai mare in sufletul meu. Iar legat de munti si peisaje, peisajele in care apar si casute risipite pe dealuri si capite de fan au prioritate. Dar imi plac mult si alte elemente – de aceea in orice munte as merge gasesc ceva frumos. Iar iarna… de multe ori am zis ca iarna muntii arata mai bine ca vara – dar si asta e ceva subiectiv.

      Pana la urma… important e sa fim sanatosi, sa stim de ce e nevoie ca sa mergem pe munte si… sa plecam la drum. Macar din cand in cand. Nu vine muntele la noi 😀

      Apreciază

  10. mysfan zice:

    Foarte frumos jurnalalul, felicitari pentru tura! Super pozele si super efortul din ultima zi, inca o data felicitari!!!

    Apreciază

  11. Superb jurnalul! Florile coloreaza peisajul, in august lipseste contrastul. Ai platit cumva intrarea in Parc? Pun link-ul aici, poate foloseste cuiva http://retezat.ro/index.php/noutati/comunicate-de-presa/132-tarif-vizitare-parcul-national-retezat.html. La intoarcere la cabana Pietrele am dat de un paznic ce intreba de bilet, dar chiar nu am stiut dinainte si, in cele din urma, am scapat fara amenda.

    Apreciază

  12. felicitari pentru jurnal si pentru tura. Ai scos in evidenta foarte multe din trasaturile retezatului, muntii mei de „suflet”. Desi am fost de foarte multe ori, de fiecare data gasesc ceva care sa ma captiveze, sa ma motiveze sa vin din nou si din nou.

    Ca o paralela si ca o propunere pentru o tura viitoare, iti propun sa o iei spre nord, Muntii Rodnei si Maramuresului iti vor lasa niste amintiri nemaipomenite. am fost in concediu in vara si m-am intors foarte placut impresionat de muntii din nord.

    https://picasaweb.google.com/102036492364189105781/MuntiiRodneiSiMaramuresUnColtDeRai

    Am vazut ca la sfarsitul lui septembrie mergi in Paring. Din nou niste munti foarte frumosi. si traseul ales este unul frumos. desi daca ajungeati pe Carja era si mai frumos.

    Tine-o tot asa si carari intinse iti doresc si sa ai parte de vreme buna.

    Apreciază

    • Muntii din nord sunt desigur si ei pe lista mea – si in Rodnei am zis ca ma duc tot cand e rododendronul inflorit! 😀 Mie-mi plac mult si orientalii, ce sa mai, peste tot e ceva de vazut!

      In Parang am facut partea vestica acum cativa ani, am trecut si pe la Carja – dar ne-a cam plouat. Acum sper sa fie mai bine, sa pot face si niste poze.

      Excursii frumoase iti doresc si tie!

      Apreciază

  13. gabita23 zice:

    Ca de obicei, am citit cu mare placere si acest jurnal, mai ales ca era povestea unei calatorii in muntii mei „de suflet”. Fotografiile sunt superbe, cateva chiar iti dau senzatia ca te afli pe alta planeta, au un efect parca de 3D, atat de clare sunt (tb sa imi pun si eu filtrul de polarizare pe obiectivul mic, pe care il tin in permanenta pe aparat…acum il am pe cel de UV). Chiar daca sunt muntii mei de suflet , de ceva ani m-am indepartat de ei si reusesc destul de greu sa mai ajung prin ei. Ca sa nu zic ca mai am o gramada de vazut pe acolo. Cu toate astea, vor ocupa mereu in inima mea un loc aparte. Si asta nu doar pt ca au o frumusete stranie, ci si pt ca ma leaga de ei niste amintiri foarte frumoase.

    Pe de alta parte, sa stii ca sunt de acord cu tine – nu as putea zice ca sunt cei mai frumosi din tara, asta pentru ca nici nu i-am vazut pe toti, dar intr-o mare masura m-au impresionat si Cernei (din aceleasi motive enumerate de tine, mai ales ca am avut sansa sa ii vad primavara, cand pomii erau infloriti ; vreau sa revin in toamna in Mehedinti insa). Mi-au placut mult iarasi Apusenii sau muntii Buzaului (Siriu, Penteleu – si aici o sa divaghez sa iti spun ca tare mi-ar fi placut sa vin in tura ta…dar nu voi putea nici acum, si sper ca vei mai organiza pe viitor si voi ajunge si eu, intr-un final..).

    Un munte poate fi frumos intr-un anumit anotimp, iar in altul sa nu iti spuna mare lucru, sau sa nu iti ofere foarte multe de vazut. Dar cred ca primavara si toamna, cand natura e plina de culoare si miresme, te poti indragosti de orice munte. Oricum, fiecare anotimp are atuurile lui si cine iubeste muntele, il iubeste in orice moment al anului, caci mereu are cate ceva de oferit. Si cum bine ziceai si tu, muntele are avantajul sa nu te dezamageasca, chiar si dupa ce ii vei fi cunoscut tainele. De fapt, asta e secretul unei iubiri adevarate.. sa continui sa iubesti cu bune si cu rele. 🙂

    Sa ai carari cu soare, o toamna bogata si sa fii iubit!

    Apreciază

    • Heey, multumesc de mesaj si de vizita! 😀

      Iti doresc sa ajungi in Cernei si Mehedinti toamna, dar si in Penteleu – chiar daca nu in vreo tura de-a mea 😀 Vezi ca deja mai e putin si-ncep culorile sa puna stapanire pe padure… si nu dureaza mult! Trebuie sa fim pe faza! 😀

      Apreciază

      • gabita23 zice:

        Ah, abia astept, abia astept! Dar tot vreau sa ajung odata sa aud si eu cerbii, mai ales ca anul trecut, in drumul spre Penteleu , prin ceata , am intrezarit niste ciute care ne analizau de la distanta, disparand apoi in padure… e fascinant sa poti vedea animale de aproape. Ca si marmotica din pozele de fata … asta ca sa revin la subiect 😀

        Apreciază

  14. Alex Cristian zice:

    Da. Extraordinar jurnal! Foarte bine detaliat, imagini de mare forta(te ajuta intr-adevar si un peisaj semi-extraterestru), de mare amploare reportajul, mi se pare un adevarat ghid pentru organizarea unei ture de cateva zile in Retezat pentru viitori doritori de drumetii. Am fost in Retezat acum 7-8 ani, am avut aceeasi senzatie de frumusete olimpiana, care iti taie rasuflarea fara sa iti dea insa o senzatie de acasa ca in alte creste mai impadurite sau presate de pasuni cu mioare. Felicitari pentru excursie, fotografii si jurnal, multumim pentru efortul(cred ca si placerea) de a ne impartasi aceste experiente minunate !
    La mai multe poteci cu soare !

    Apreciază

    • Hey, multumesc pt comentariul detaliat! 😀 Conteaza mult pentru mine sa vad (astfel de) reactii 🙂 Cu siguranta e multa munca la un jurnal, dar ai dreptate – imi si place. Bine, partea cea mai placuta e cand il vad pus pe blog – e ca si cand mai adaug o fila importanta intr-o carte… in crestere. In ziua aia aproape ma simt ca si cand am fost pe munte :))

      Excursii frumoase iti doresc si tie!

      Apreciază

  15. Catalina zice:

    Mi-a facut mare placere sa citesc „povestea” si sa admir pozele tale. Se vede ca ai muncit mult, dar se vad si roadele 🙂 Se vede si faptul ca ai trait toate momentele descrise aici(momente traite si de orice cititor, zic eu), si nu le-ai scris doar pentru a „inflori” jurnalul. Oricum era „inflorit” de frumosii bujori de munte 😀
    Ma bucur ca mi-am petrecut o ora, doua pe aici.
    Soare, munti si zambete multe 🙂

    Apreciază

  16. csj zice:

    Cand am fost prima data in Retezat nu mi-a placut prea tare nici mie ca ma impiedicam prea mult in bolovani, nu sunt vai adanci ca-n Fagaras, si nu e iarba ca-n Rodnei. Dar am ajuns ca Retezatul sa fie unul din muntii in care am fost de cele mai multe ori (de 5 ori), fiindca nu am stres de caini, ursi (daca urc cu masina pana-n Poiana Pelegii), si de abrupturi (tunete, cazatura) ca-n Fagaras.

    Apreciază

    • Si eu m-am gandit la lipsa stresului legat de animale – pe creste si pe la lacuri nu prea ai sanse sa dai de altceva in afara de marmote si capre. Nici aici nu-i bine sa te prinda fulgere pe creasta, dar macar aici poti sa cobori destul de repede intr-o caldare – eventual la Bucura, inainte sa inceapa furtuna.

      Apreciază

  17. criscar50 zice:

    Chiar daca nu l-ai simtit atat de cald,de apropiat de sufletul tau,ai reusit o prezentare edificatoare a Retezatului pt. cine nu l-a vazut inca pe viu si o rememorare cuprinzatoare pe cine l-a mai parcurs.Interesanta ideea de intrare printr-o zona care de cele mai multe ori ramane in afara interesului turistilor,dar oferind unghiuri inedite de vedere.Deosebite tururile de orizont din Peleaga si mai ales din Vf.Mare,”vanatoarea” de lacuri.Parcurgerea in mai multe randuri a acelorasi portiuni de traseu, in conditii meteo,ori luminozitati diferite, ti-a dat sansa unei mari varietati de imagini.Ti-a ramas ,poate pt. altadata,zona care cred ca ar fi mai pe gustul tau: Retezatul Mic,cu calcarul Pietrei Iorgovanului,cu relieful ruiniform din Piule,culmea prelunga si inierbata a Dragsanului si poate in aceeasi tura ai putea include si Oslea,sora Pietrei Craiului din Muntii Valcanului,ori cotloanele ascunse de pe la izvoarele Cernei.Bine ai revenit sanatos dintr-o incercare nu neaparat periculoasa,dar destul de aspra.Reusita, in conditiile unui traseu destul de dur si lung,iti creeaza ,pe puna dreptate,sentimentul de INVINGATOR! Felicitari!

    Apreciază

  18. Ciprian zice:

    Ioan, ce verdeata ai prins tu in Retezat. Minunat. Nu am ajuns niciodata in iunie. Si e adevarat, fiecare are muntele lui preferat si cel mai frumos.

    Apreciază

  19. Renutzu zice:

    „cel mai frumos munte e unul care nu exista in realitate, exista doar in sufletul nostru si se compune din toti muntii pe care am pus piciorul dealungul vietii”…..Szabo a cuprins toata esenta!

    din trairile mele: cand ti-s dragi muntii nu conteaza in ce tara sunt, ei poarta acelasi farmec si aceaasi magie! n-am sa spun ca numai muntii nostri aur poarta, si nici n-am sa afirm ca altii-s mai frumosi ca ai nostri….muntii ptr mine sunt la fel, indiferent ca sunt in Franta, Germania, Austria ori alta tara sau alt continent! cand le strabati potecile si le admiri crestele iar sufletul tau e plin de acea fericire specifica, nici nu mai conteaza pe ce meridian esti…..tot ce conteaza e muntele, si atat!
    sa revin la jurnal, ultima parte a fost dementiala, ai scos la iveala multa intimitate si e de apreciat ca impartasesti cu noi atatea trairi personale!

    Apreciază

    • Nu stiu altii cum sunt… dar eu parca simt ceva diferit la muntii de la noi. De fapt nu ei au ceva diferit, ca frumosi e clar, toti sunt intr-un fel sau altul. Unii chiar mult mai spectaculosi decat Carpatii nostri. Dar mie imi place si sentimentul acela de… „la noi in acasa se intampla asa frumusete!” 😀

      Despre ultima parte ce pot sa spun… incerc mai mereu sa las sa se vada nitel mai mult – macar un indiciu cu privire la ce se ascunde in interior. Mai trebuie citit si printre randuri de multe ori, dar e greu sa fii apreciat si iubit pentru ceea ce esti, daca nimeni nu stie de fapt cine esti cu adevarat.

      Apreciază

  20. Valentin zice:

    Multumesc Ioan!

    De cand ai facut excursia si pana l-ai publicat a trecut ceva timp… Si am vorbit cu tine in aceasta perioada si ma tot gandeam cand o sa impartasesti ceva din aceasta experienta (jurnal, poze…).

    Insa acum imi dau seama de ce… A fost o munca titanica incepand de la organizarea excursiei, parcurgerea ei si pana la publicarea jurnalului.
    Poate nu este cel mai frumos munte pentru tine dar cu siguranta a fost una dintre cele mai importante, daca nu cea mai importanta, ture facuta de tine.

    Iti multumesc cu aceasta ocazie ca am avut posibilitatea sa vad Retezatul prin intermediul ta.

    Si iti mai multumesc din punct de vedere personal…
    De ceva vreme am o lipsa de nu stiu exact ce, dar parca dorinta de munte nu mai este asa mare, iar in aceelasi timp nu mi am motivatie pentru antrnamente sa particip la maratone montane.
    Daca ma intrebi de ce, nu stiu sa-ti raspund.
    Insa pe masura ce citeam jurnalul simt ca ceva in mine se reaprinde si ma reapuca dorul. Si imi doresc sa fiu iar pe creste, vai, varfuri…

    Iti doresc multa sanatate, iar lumea sa aprecize pozele din excursiile tale la toate expozitiile pe care le vei face, sa poti sa continua calatoria prin muntii nostrii ca sa ne permiti ocazia sa visam in continuare!

    Apreciază

    • Vali, ma bucur daca reusesc sa fac sa-ti mai revina cheful de munte din cand in cand! E normal cred uneori sa mai simti nevoia si de altceva, sau sa simti ca lipseste ceva… cred ca pana la urma e important sa te pui in miscare, sa pleci la drum – chiar daca nu simti neaparat sa o faci. Daca pofta vine mancand, sigur si pe munte poate sa fie la fel. Poate reusim toamna asta o excursie impreuna! 🙂 Ma bucur ca ti-a placut jurnalul din Retezat!

      Apreciază

  21. v.oprenescu zice:

    Dupa aproape 30 de ani, in toamna asta imi propusesem sa merg in Retezat. Din pacate de 2 saptamani si pentru inca vreo 30 de zile sunt imobilizat la pat ci labele picioarelor fracturate,asa ca pozele si comentariile tale mi-au facut mare placere. Felicitari! V. Oprenescu

    Apreciază

  22. Ioan, cred ca am stat o ora sa rasfoiesc jurnalul tau 🙂
    Dar nu-mi pare rau pentru nici o secunda!

    Atata de frumoase sunt fotografiile pe care le-ai facut, ca mi-am lipit efectiv ochii de ecran, desi ma dureau chiar de dinainte, la cat am lucrat toata ziua. Dar nu conteaza. Sper doar ca la anu cand o sa ajung de ziua mea in retezat, sa am vreme macar la fel de buna ca si tine, caci acum 2 ani cand am fost prima data, nu am avut foarte mult noroc. Bine, nu ma plang 🙂

    Mi-a placut cum ai explicat tu asa de frumos ca muntii tai de suflet sunt Cernei, chiar daca Retezat ti s-a parut superb 🙂

    Eu sunt complet indragostita de Retezat, dar la fel ca si tine, parca parca alti muntii s-au cuibarit mult mai bine in sufletul meu 🙂 Dar eu oricum am considerat ca nu are niciun rost sa aleg, is asa de multi munti frumosi pe lumea asta incat chiar nu mai conteaza 🙂

    Anyway, felicitari pentru tot ce faci! Numai dupa primele trei zile ma gandeam – mama cat de mult poti sa mergi pe zi, dar dupa ce am vazut cat ai mers in ultima… Doaaamne Maica Domnului! :)))

    Eu in Turul Mont Blanc mergeam cam 10 ore pe zi, si in a doua parte a zilei simteam ca mor de talpi… Adica chiar stiu care e senzatia, de aia chiar nu imi dau seama cum ai putut sa mergi atata! Ce sa zic… felicitari! Esti de fier domle! 🙂

    Apreciază

    • Heey, multumesc pt mesajul cuprinzator! 🙂 Abia astept si eu sa vad macar cateva din aceste fotografii printate in format mare – arata mult mai bine decat pe ecran (unde sunt destul de mici). Probabil la o expozitie viitoare voi alege cateva (cu greu).

      Da, chiar am mers foarte mult – dar doar in ultima zi (la coborare) am simtit asta negativ, adica am avut dureri de talpi. Acum cativa ani faceam destul de usor bataturi, nu e deloc placut. In rest m-am simtit foarte bine fizic, poate si pentru ca am mers cu bagaj usor. „de fier” nu stiu… :)) si fierul rugineste. Macar la momentul respectiv voi avea ce povesti! (daca ma va mai tine memoria :)) )

      N-as zice ca muntii Cernei sunt muntii mei de suflet, am fost acolo o singura data. Dar i-am considerat cei mai frumosi avand in vedere aspectele care pentru mine conteaza – au cele mai multe elemente interesante, frumoase. Dar mai de suflet parca-mi sunt muntii Vrancei, chiar daca nu-s la fel de frumosi 😀

      Cred ca si turul Mont Blanc de care spui e super interesant, poate candva voi ajunge si eu pe-acolo! 😀

      Excursii frumoase va doresc! 🙂

      Apreciază

      • Uf, da, stiu si eu cat de greu e sa alegi doar „cateva” poze din asa de multe frumoase 🙂

        Eu nu am facut bataturi, ci o basica imensa 😛 Da, e superb Turul Mont Blanc, chiar merita efortul de a merge in continuu atatea zile…

        Ahaaa, da, da, scuze, am facut confuzia intre cei mai frumosi si muntii de suflet 😛
        Uf, trebuie sa merg si eu in Cernei, caci deoicamdata nu i-am vazut decat de vis-a-vis, din Mehedinti 🙂

        Si tie iti doresc la fel Ioan!

        Apreciază

  23. esttera zice:

    Vizitam ce mai e nou pe bloguri, dar doream sa ma opresc sa caut un film online … si am dat de pagina Retezat a jurnalului tau. Dorul de a reveni pe Retezat a invins filmul. MULTUMESC Ioan pt. reimprospatarea amintirilos si pt. traseele ce le-am facut alaturi de tine. Rar gasesti asa oameni, sau poate nu am dat eu de ei. Tine-o tot asa. Si app. dc. vreodata ai sa faci vre-o expozitie prin Oradea sa strigi tare, vreau sa o vad si eu.

    Apreciază

  24. Marton zice:

    Felcitari, am vazut/citit si jurnalul celalalt. Toate imi plac, dra mai ales acesta findca ai mers singur. Si mie-mi place sa umblu singur in natura dar asa departe sau la as altitudine inca nu am fost in viata mea. Dar acum imi umbli in gand, „daca tu ai putut, eu de ce nu as putea”. Un pic mie groaza de locurile la altitudini unde nu sunt nici copaci, parca ai fi la capatul lumii…Pote raman la padurile mele.. 😀 dar totusi ai toata simpatia din partea mea pentru acest blog 🙂 Stay Free

    Apreciază

    • Pai cu locurile aflate mai la inaltime iti recomand sa incepi… cu cineva! La inceput e bine sa mergi in grup, eventual cu oameni care stiu muntele si de la care poti invata – pe urma iti dai tu seama daca e cazul, pe anumite trasee, sa mergi si singur 🙂 Urmareste si turele care se fac pe carpati.org, sunt destule acolo – daca ai cont pe site, te poti alatura! E un bun inceput!

      Apreciază

  25. sorin zice:

    Prietene ,- oare pot sa-ti spun asa ,cu toate ca nu ne cunoastem?- jurnalul tau , in care te-ai deschis tuturor cu maxima sinceritate si claritate , a rezonat perfect cu multe dintre trairile pe care
    le-am avut si eu ,tot anul acesta prin vara in Retezat . Si eu ,ca si tine , zic ca aceasta minunatie numita Retezat este spectaculoasa , este chiar perfecta in salba Creatiei ,dar pare de multe ori ca
    depaseste scara umanului . Ceea ce caracterizeaza toata natura Romaniei este , exact cum ai si zis tu mai sus intr-un comentariu, acel ceva …. ce este acel ceva ?… sentimentul de acasa ?…da,si asta ,dar mai e ceva ….Este un Tot Perfect ,campii , dealuri ,munti ,ape ,lacuri creat la scara umanului. Nimic nu te striveste , nimic nu te anuleaza ca Fiinta ,chiar din contra ,aici la scara aceasta pastorala ,mioritica ( pe care unii o iau pe nedrept in deradere…) aceste plaiuri facute la scara noastra umana rezoneaza direct cu sufletul omului locului. Asa suntem facuti , noi romanii.
    Eu , vara aceasta ,nu am prins nici pe departe claritatea asta a peisajului pana in cele mai departate orizonturi , vremea a fost mai neguroasa , insa impresiile mele au fost , marturisesc,identice cu ale tale. Pentru mine dragostea cea mare ramane Piatra Craiului. Insa mai destul de multe masive de vazut , asa ca lista ramane deschisa….
    Iar tie ,iti doresc ,sa ramai in continuare la fel de pasionat de tara ta si la fel de autentic si sincer in ceea ce faci .
    Sorin

    Apreciază

    • 🙂 Multumesc de mesaj si de impartasirea impresiilor – legate de jurnal dar si de Retezat – sau de munti in general. Cred ca sunt destui oameni care chiar merg pe munte si au descoperit trairile acestea la un moment dat. Pe unii ele ii schimba, ii fac mai buni cumva, altora le sunt indiferente si nu-i atrag la fel de tare. Dar nu-i de mirare ca intre atatia oameni, se gasesc unii cu trairi asemanatoare. Poate ca lipsa de exprimare ii opreste uneori din a se cunoaste, dar nu-i nevoie de prea multe cuvinte uneori. De aceea apreciez cand oamenii se exprima, e si acesta un mod de a cunoaste oameni noi – care mai tarziu ar putea sa-ti devina prieteni.

      Legat de Piatra Craiului, am adaugat in aceasta toamna 3 jurnale de pe trasee nemarcate si abrupte – s-ar putea sa-ti placa! 🙂

      Toate cele bune si Sarbatori Fericite!

      Apreciază

  26. Ana zice:

    Superb.foarte informativ si spectaculos in acelasi timp .Cat despre daca Retezatul e cel mai frumos munte din Romania?Pai sunt 100% de acord cu tine, adica frumusetea e in ochii privitorului, sau poate mai bine zis in sufletul lui.Eu am fost intr-o tura jenanta ca sa zic asa prima data, adica o zi, am urcat de la cabana Pietrele pana la Lacul Bucura si inapoi, atat! dar ziua aia mi-a ramas intiparita adanc in memorie, parca muntii astia se muleaza perfect pt mine, atata verdeata si apa si viata. In schimb am mers de destul de multe ori in Fagaras si am vazut destul cat sa am o parere bine definita(sunt din Sibiu, e la o aruncatura de piatra) dar nu si nu.E frumos la alt nivel, e mare, prea mare, nu ma pot conecta, ma sperie, e rece, numai piatra si stanca seaca, Prefer sa stau jos la limita dintre padure si golul alpin unde e mai „alive”, sa vad padurea.In sfarsit foarte reusit jurnalul.Felicitari! o sa urmaresc blogul

    Apreciază

    • Hei, multumesc pt mesaj! 🙂 Cred ca multi dintre noi am inceput sa mergem pe munte cu vreo excursie „jenanta” :)) Eu ma minunez acum ce „echipament” aveam sau cat de putine stiam… dar e important ce am simtit, ce ne-a ramas din acea excursie, felul in care ne-a atins. Asa se merge mai departe intr-un fel sau in altul.

      Ai dreptate si cu Fagarasul, un munte foarte spectaculos – dar si el poate fi perceput ca fiind destul de rece si strain. E cred o impresie gresita ca munte inseamna neaparat „varf” sau „creasta”. Muntii sunt frumosi si mai jos, la poale, in paduri, in poieni… Depinde ce cauta fiecare la un moment dat. E bine ca avem de unde alege! 😀

      Apreciază

  27. Minunat jurnal. A fost o placere sa il citesc, mai ales ca a fost condimentat cu.. de toate 🙂 ! Ba ma minunam de poze, ba reciteam un paragraf pt. a intelege mai bine traseul urmat, ba radeam de marmote si o strigam pe mama sa vina sa vada si ea, ba ramaneam placut surprinsa de anumite ganduri ale tale… De ce nu ramai pe malul lacului in singuratatea pe care o iubesti atat e mult? Ce te face sa revii in haosul acesta din care visam cu totii sa scapam?…
    Dar, in fine, si datorita acestui jurnal, muntele extraterestru devine o prioritate pentru mine toamna aceasta 😀
    Multumesc!

    Apreciază

    • Hei, multumesc de mesaj 🙂 Si pentru ca esti, cred, persoana cu nr 200 care da „follow” la blog 😀

      De ce nu raman acolo? Pentru ca as fi singur. As ramane, poate, cu cineva anume – dar chiar si asa s-ar putea sa am o retinere, pentru ca mi-ar fi mai greu sa ofer ceva si altora, stand tot timpul izolat de lume. Si s-ar irosi unele lucruri in felul asta. Desigur, e posibil ca atunci sa nu mai imi pese de asta, dar momentan nu trebuie sa-mi fac griji in privinta asta :))

      Apreciază

  28. Foarte frumos jurnalul, o lectura relaxanta si poze foarte frumoase! Felicitari pentru tura si pentru alcatuirea jurnalului! Interesanta comparatia cu Angelina Jolie. :)) Si pentru mine Retezatul e pe locul 2, pe locul 1 troneaza Fagarasii 🙂

    Apreciază

  29. Ion zice:

    Superb! Fără cuvinte!
    Felicitări!

    Apreciază

  30. Salut Ioan . Am citit pe indelete , cu interes jurnalul tau postat aici. Il gasesc ca amplu , complex , bine documentat , raspunzand unor dorinti , nevoi profunde ale sufletelor noastre , ale celor ce au poposit pret de cateva clipe sau ceasuri sa admire aceste minunatii…. Prrsonal sunt foarte pasionat de fotografie , natura cu tot ce cuprinde , implica ea ! Acolo ma simt acasa , liber , eliberat de grijile , greutatile adesea amplificate , generate inutil de mediul , trendul micro cat si macro societatii in care ne traim zilele. Acolo ma reincarc fizic , mental , sufleteste ; intru in comuniune cu Cel ce a creat si sustine toate aceste splendori de nepretuit : Dumnezeu !!! Pana acum am invatat multe din ceea ce ai scis pe Net , din experienta ta. Esti un om special , unic de altfel ca fiecare fiinta de pe acest pamant. E mare nevoie de astfel de oameni ca tine intre noi care sa ne motiveze , starneasca dorul catre ceea ce e cu adevarat purificator , inaltator , capabil sa-i redea , sa-l constientizeze pe om de adevarata sa valoare , menire , demnitate pe care prea adesea le pierde cu vederea in negura deasa intretinuta de cultura postmodernista sufocata de narcisism , egocentrism , sex , consumerism , materialism. Cred ca e foarte solicitant atat d p d v matrial cat si sufleteste ceea ce faci tu insa si satisfactiile aduse in urma acestora sunt pe masura efotului depus. Poate vom avea ocazia sa ne cunostem personal , eventual sa pot participa intr-o drumetie pe care o vei oganiza undeva. Apeciez mult ceea ce esti , faci , dedicarea cu faci toate acestea ! Fii si ramai ceea ce esti. Du-ti pana la capat meniea pentru care te-a asezat pe un cer plin de oameni valorosi , insa nu ca celebritatile de la Holywood ci ,de pe adevaratul cer care se afla deasupra noasta … Multe reusite , impliniri in ceea ce ti-ai propus de acum inainte !

    Apreciază

  31. Rasvan zice:

    Salut Ioan! Felicitari pentru articol, a avut de toate (ca shaorma), ca orice povestire care se respecta, introducere, actiune, punct culminant si un deznodamant putin trist. Sa stii ca apreciez enorm de mult efortul pe care il faci pentru a putea impartasii experientele tale minunate. Sunt convins ca a fost tura grea chiar si pentru tine dar sunt sigur ca a meritat. Eu vreau sa-ti multumesc in numele tuturor celor carora nu avem timp si nici conditie fizica pentru a face fata unui astfel de efort, ne rezumam astfel la trasee mai usoare de o zi, cel mult doua. Si pentru asta iti multumesc, ca imi dai mai multa incredere in mine si imi aduci muntele in suflet, mai ales pentru cateva ceasuri in care nu pot sa-mi dezlipesc ochii de ecran. Vreau de asemenea sa stii ca efortul pe care il faci nu e in zadar deoarece prin ceea ce scri, filmezi sau fotografiezi, inspiri multa lume si sper ca macar jumatate din cititori sa-ti si urmeze exemplul. Iti urez multa sanatate si sper din tot sufletul sa devii din ce in ce mai cunoscut si sa atingi cat mai multe suflete! Te salut!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s