Acum vreo 7-8 ani, orice munte nou in care urcam mi se parea mai frumos decat precedentul. Era cu siguranta si efectul noutatii, a ceva ce nu mai vazusem si cunoscusem inainte, dar era si deschiderea mare spre asta. Ceea ce nu prea s-a schimbat.

In 2011, cand am ajuns prima oara in muntii Cernei si Mehedinti, am zis ca acestia sunt cei mai frumosi munti de la noi din tara – un lucru subiectiv, evident, pentru ca nu poti face un clasament universal valabil. De obicei, oamenii apreciaza mai mult primul munte pe care au urcat – e vorba de conexiunea creata in ei fata de acele locuri.

Ei bine, am revenit in muntii Cernei aproape in fiecare an de atunci, iar anul asta, in 2019, am organizat pentru a 4-a oara o drumetie in acesti munti. As zice ca a fost cea mai faina drumetie de anul asta, dar anul nu s-a incheiat, asa ca sa dam si iernii o sansa. Despre munții Cernei însă nu prea mi-am schimbat părerea: sunt printre cei mai faini munți de la noi.

Grupul, ca de obicei, l-am strans pe facebook, sunt oameni care au mai participat la turele pe care le organizez (vedeti grupul Pe poteci cu Ioan – dar scrieti-mi mesaj daca vreti detalii). Unii au doar cateva ture la activ cu mine, altii au trecut de 20 de ture sau chiar de 50. Si cu ei am urcat in aceste 4 zile pe potecile din muntii Cernei si Mehedinti.

Am pornit de la Motel Dumbrava, din Valea Cernei, urcand spre catunul Dobraia. Imi amintesc primul impact pe care l-a avut abruptul Mehedintilor asupra mea, acum 7 ani. Sunt atat de aproape, peste vale si atat de spectaculosi muntii astia!

Urcusul a fost solicitant, asta și din cauza căldurii – chiar daca padurea ne-a tot oferit umbra pe parcurs. Chiar si in luna septembrie poate fi foarte cald, mai ales ca altitudinea e mica! Un singur izvor e pe traseu, dar prinde tare bine, inainte de a iesi la bisericuta din Dobraia.

Am continuat apoi spre Prisacina, iar peisajele devin tot mai largi. 

Din culme, inainte de a cobori spre Prisacina, vedem creasta principala a muntilor Cernei. Undeva pe-acolo vom monta si noi corturile in seara asta!

Am reinceput urcusul, spre saua Prislop – un ultim urcus solicitant, pe final de zi. Dar a meritat. Uite unde am ajuns! Se vede aproape toata creasta Mehedintilor, cu varful lui Stan in partea stanga, in capat. 

Aici speram sa gasim functional izvorul stiut. In septembrie, mai ales dupa vreo 2 luni de seceta, izvoarele mai seaca. Dar acela e izvor bun, asa ca am putut monta corturile in apropiere de o sursa de apa. Si ce loc de cort!

Seara ne-am dus pe marginea prapastiei, sub lumina lunii pline, pentru a vedea 2-3 luminite de la satul de sub noi. Atmosfera era placuta, temperatura la fel – iar peste noapte au fost in jur de 10 grade. Boierie!

Dimineata, cu o parte din grup am urcat la varful Arjana. Urcusul a fost ingreunat de tufele de afine si merisor – pentru unii oameni era prima oara cand mancau aceste fructe direct de pe munte (nu din magazin). Parca e altceva!

Se observa in departare si muntii Tarcu, dar si continuarea crestei muntilor Cernei – pe unde vom ajunge imediat.

Am avut timp si de o scurta sedinta foto, mai ales ca modele am avut destule! Si sa va spun parerea mea de fotograf profesionist (cu acte cel putin): unele persoane au impresia ca nu ies bine in poze. Ei bine… de aceea nu ies bine in poze! Pentru ca au aceasta impresie, care scoate din ei o anumita atitudine, o anumita prezenta, reticenta fata de poze – iar asta se vede! Persoanele care au mai multa incredere in ele, sau carora nu le pasa prea tare, ies mai bine in poze – chiar daca nu arata neaparat mai bine. Chiar si in poze, frumusetea vine in mare parte din atitudine!

Am revenit apoi la corturi, am refacut rucsacul – de-acum un pic mai usor si am reinceput sa urcam spre creasta principala, pentru a ajunge la varful Iutii. Pe fundal se vede, stancos, varful la care fusesem.

Am stat un pic mai mult in pauza de pranz, pentru ca izvorul pe care-l stiam abia picura – asa ca a durat mai mult sa luam apa – stiind ca pana in Inelet nu vom mai gasi.

Pana la varf ne-am intalnit cu o turma de cai, asa ca am incercat sa ne imprietenim. Sunt foarte prietenosi, dar eu cred ca-s pe interes: vor sare sau zahar. Ceea ce ar putea obtine, noi suntem dulci de felul nostru, dar sărați după urcuș… 

Si un intrus…

De pe varful Iuții (de fapt varful lui Zglivit, care e langa si e mai inalt un pic – 1627m) peisajele sunt cuprinzatoare. Se vedeau chiar si creste din Retezatul Mic, Oslea, Piatra Closanilor si ceva varfuri mai greu de identificat din Retezat.

Spre Piatra Iorgovanului..

Si sedinta foto de varf. Daca dupa poza asta nu creste numarul de cereri de intrare in grup… :))

Coborarea pe o potecuta nemarcata ne-a purtat si ea prin zone cu super privelisti – abruptul Mehedintilor, aflat chiar in față, fură mereu privirea.

Dar se vede in continuare si Arjana.

Dupa o scurta portiune prin padure, am urcat un pic la o ultima poiana cu super privelisti – un loc unde am montat cele 2 corturi in episodul 20 al emisiunii „Pe poteci, spre inima ta!”. In dreapta, in spate, se vede Piatra Closanilor – la care voi reveni toamna asta, iar in stanga, un pic din Oslea. 

Apoi am intrat in padure, la o umbra binevenita – soarele ardea puternic. La un moment dat am dat si de o tufa mare, plina cu mure, asa ca ne-am mai oprit un pic inainte de a cobori spre Inelet – printr-o zona cu arbori rupti de vijelii.

La Inelet aranjasem din timp cu nenea Avramică să mâncăm de seară, dar și să punem corturile pe terenul lui. Așa că, după ce am instalat tabăra, am început ospățul!

Mi-era teama ca dupa atatea mure nu vor mai putea oamenii sa manance, dar cum sa nu mananci asa bunatati!? O ciorba calda, de perisoare, sus pe munte? Mamaliga cu branza? Tocanita? Tare bun!

Am fost surprins sa vad ca izvorul principal din zona abia picura si mi-am amintit cat de grea e de fapt viata pentru oamenii care chiar traiesc aici, sus, pe munte. Noi doar trecem, ne bucuram de frumusete, dar pentru ei – la fel si pentru animalele lor, e mult mai greu. Asa ca ma bucur, atunci cand se poate, sa includ satenii in turele pe care le organizez. Ei ne bucura cu o masa calda, informatii despre zona etc, iar noi, cu banutii platiti, ii ajutam sa isi poata continua traiul de-aici un pic mai usor. Toata lumea are de castigat in felul asta, inclusiv muntele – asa cum scriam si in acest articol: Drumul spre munte trece prin sate.

Seara a fost si mai caldă, fără vânt, temperaturi plăcute, așa că am putut sta până mai târziu. Mă rog, fiecare cât a rezistat, pentru că și somnul pe munte poate fi foarte, foarte plăcut!

Dimineața… ce culori pe cer, ce peisaje, ce locuri… toate intră puternic în tine, dacă ieși din cort!

La micul dejun ne-am bucurat tot de o masă în grădina lui nenea Avramică, după care ne-am văzut de drum. Aveam zi lungă și astăzi! Am ajuns mai întâi la biserica din Ineleț (de fapt Scărișoara). Cred că aici se afla cel mai fain cimitir din țară! Să tot mori cu așa cimitir! (poza e din primavara, acum am uitat sa fac, eram prea coplesit de emotia din cimitir)

Ne-am abătut vreo 10 minute și până la un izvor mai puternic, pentru a umple sticlele. Apoi am coborât până la celebrele scări de lemn – principala cale de acces spre acest sat, pornind din șoseaua de pe valea Cernei. Pe scări, unii au avut emoții – se poate vedea cine nu s-a suit niciodată în podul cu fân când era mic! Deh, nu toți au avut rude la țară.

Am trecut cu bine și de scări iar de acolo până la șosea nu mai e mult. Acolo lăsasem o mașină cu provizii, pentru că urma partea a 2-a a excursiei: urcarea în munții Mehedinti! Dar despre asta, într-un eventual episod viitor! 🙂

Ca o mentiune de final, cred ca a fost singura tura in acesti munti in care nu am vazut deloc vipere. Si chiar voiam sa vedem! Eh, poate data viitoare. Sigur voi organiza o drumetie pe aici si la anu!

Pana atunci insa, scrieti-mi un mesaj (pe mail sau, si mai bine, pe facebook), daca sunteti interesati sa participati la drumetiile pe care le organizez. Detalii mai gasiti si pe prima pagina, aici.  Mai sunt cateva ture de toamna, apoi, repede repede, vor incepe si turele albe. Unele mai usoare, bune si pentru incepatori, altele mai grele. Scrieti-mi si… vorbim când apuc 😀

…

Ioan Stoenică, septembrie 2019.