Nu am auzit niciodata ca un om sa schimbe ceva in viata lui, sa plece de undeva de exemplu, de prea mult bine ce-i este. Stii, sa iti fie atat de bine, incredibil de bine, incat sa nu rezisti si sa alegi sa pleci! Cum o fi? Sa trebuiasca sa pleci dintr-un loc, de la un job, de langa un om, dintr-un oras, de prea bine ce iti este acolo! Vorba aia, sa te dea binele afara din casa! Eu nu am cunoscut un astfel de om, care sa fie intr-o stare atat de buna incat sa nu poata sta acolo, sa aleaga sa plece spre ceva mai rau.

De obicei, oamenii stau frumos in locurile unde le este bine. In familii unde le e bine, la joburi unde sunt multumiti. Ba uneori chiar raman prea blocati in astfel de locuri, desi binele poate nici nu e chiar asa de mare.

In schimb am cunoscut oameni care au plecat de prea rău ce le era. Iar asta are mult mai mult sens! Să realizezi (cu greu de multe ori) ca acolo unde ești, mai mult te chinui decât te bucuri. Mai mult pierzi decât câștigi, mai mult decazi decât crești. Să pleci de prea mult bine nu prea are sens, dar are sens să schimbi ceva atunci când nu îți este bine. Oh, și câtă apreciere am pentru oamenii care fac ceva în acest sens! Care sunt capabili să facă ceva pentru ei, să dea siguranța unei vieți decăzute, pe nesiguranța unui viitor ce măcar are șanse să fie mai bun. Care înțeleg că uneori nu mai rămâne nimic de făcut decât să schimbi ceva. Să ai curaj și forță să pleci spre ceva ce măcar îți oferă șansa de a fi mai bine! O șansă pe care, acolo unde ești, știi sigur de multe ori că nu o mai ai.

Nu e deloc ușor să accepți asta, că uneori e mai bine să „renunti”, dar dacă reușești, oricât de greu ți-ar fi pe moment, lucrurile vor intra totuși pe o direcție mai bună astfel și poți ieși din închisoarea fizică, mentală sau spirituală în care erai prins.

Totuși, cei din jur nu văd lucrurile astfel. Ei ar prefera să te mai chinui o vreme. Dacă pleci de undeva, ei nu înțeleg că nu de prea mult bine pleci ci, poate, de prea mult rău! Sau de la un bine oarecare, la un bine mult mai mare! Asa ca in loc sa se bucure pentru tine, că ai avut puterea si curajul sa faci acest pas (uneori un pas urias spre necunoscut), ei te judeca si te critica pentru ca ai plecat. Cum vine asta? Pai tu, daca erai intr-un loc in care simteai zilnic cum te chinui si mori, putin cate putin, nu ai fi vrut sa-ti fie mai bine? Nu ai fi facut ceva sa iti fie mai bine? Daca nu, atunci da, are sens ca nu ii intelegi pe altii mai capabili decat tine.

De fapt celor din jur nu le pasa de tine, sa-ti fie tie bine, ci le pasa mai mult de ei, de parerile lor, de dogmele lor, de ceea ce ei cred că este bine pentru tine.  Sau, uneori, te invidiază pentru că tu ai plecat și ei nu sunt în stare. Uneori ai responsabilitati pentru ce lasi in urma. Rareori. De exemplu cand lasi in urma un copil. Dar daca pleci de la un job unde esti tratat prost si castigi putin, spre un job mult mai bun, nu ai tu nicio responsabilitate fata de firma pe care o lasi fara cel mai de pret angajat!

Există atâtea cazuri de violență domestică, pentru că mulți oameni doar atât au înțeles din iubire: gelozia și vărsarea emoțiilor negative spre cel de lângă ei. De fapt… atât de puțin se înțeleg pe ei înșiși, încât nu pot să fie „bine” decât contribuind din plin la nefericirea celui de lângă. A „aproapelui”, că doar suntem oameni credincioși totuși. În astfel de cazuri, nevoia sau motivația de a pleca din locul unde nu îți e bine este mai clară – deși nu trebuie uitat că o astfel de situație rămâne o foarte bună șansă de evoluție interioară.

Dar violența nu trebuie să fie neapărat fizică pentru a te distruge. Există lucruri mult mai rele din care să încerci să pleci. Și plecarea nu va veni niciodată de la prea mult bine – dar are toate șansele să ducă spre ceva mai bun. Asta desigur, doar dacă plecarea vine și cu o doză mai mare de înțelegere și învățare. Altfel esti condamnat să repeți aceleași greșeli și aceleași situații, chiar dacă în forme diferite, până când vei învăța. De aceea de multe ori oamenii sar dintr-o relație proastă, în alta care ajunge să fie la fel de proastă. Ideea nu e doar să pleci, ideea e să devii mai capabil! TU! Nu celălalt – că pe el nu-l poți controla (și nici nu trebuie), dar pe tine ai putea.

Fiecare om e responsabil in primul rand pentru starea lui de bine. Nu poti avea pretentii sa poti avea tu grija de starea de bine a tuturor celor din jurul tau. Cel mult poti face tot posibilul sa nu le faci rau, dar nu cu pretul libertatii tale de a fi mai bine! Pentru ca daca tu nu esti bine, asta nu ajuta pe nimeni – dar contribuie la numarul tot mai mare de oameni care nu sunt bine – iar asta nu poate fi ceva bun! E nevoie de oameni care sunt bine, nu de si mai multi oameni deprimati.

La fel, nu poti avea pretentia ca altii sa contribuie din plin la fericirea ta, cand tu nu esti in stare sa ai grija de tine. Starea ta de bine este in primul rand responsabilitatea ta – si daca ai impresia ca ea este strans legata de ceva exterior tie (om, job etc), inevitabil vei ajunge sa suferi. Pentru ca oamenii si joburile se schimbă, situațiile exterioare sunt de multe ori nesigure. 

Daca pleci dintr-o relatie, nu pleci pentru ca iti e prea bine acolo. Evident ca persoana care ramane in urma nu poate intelege cum e posibil ca tie sa nu-ti fi fost bine langa ea, ca doar ei ii era bine! De fapt, de multe ori nici celuilalt nu ii este bine, dar nu are curajul de a schimba ceva, pentru ca frica de necunoscut e mai mare decat dorinta de ceva mai bun. Si atunci cineva ramane sa sufere, de obicei dintr-o viziune distorsionata de propria minte despre ceea ce se  intampla. Oamenii nu vad posibilitatea de mai bine, vad doar pierderea aparenta de moment. Si cate tragedii din acest fapt…

Atâtea tragedii câtă lipsă de înțelegere. Nu degeaba se spune că adevărul te va elibera. Dacă ajungi cu adevărat să înțelegi lucrurile limpede, atunci vei ști că felul în care se întâmplă nu este de fapt tragedia mocirloasă pe care tu o vezi, ci o șansă de ceva mai bun. Dar cum să vezi asta când emoțiile sunt așa puternice încât îți pierzi complet mințile? Chiar și asta se întâmplă din prea puțină înțelegere (de sine, de viață etc). Dacă te ții cu capul în noroi, e mai greu să vezi peisajul din jur.

Probabil toti oamenii au parasit pe cineva sau au fost parasiti de cineva. Cand ati plecat voi, ati plecat pentru ca va era prea bine acolo unde erati? Nu! Asta e valabil si pentru celalalt. A plecat pentru ca responsabilitatea lui e in primul rand starea sa de bine – care uneori nu se mai potriveste cu starea de bine a celui de langa. E drept că de multe ori oamenii înțeleg prea puțin ce anume le este cu adevărat mai bine, dar asta e altceva. Vorbim acum de cazuri în care ai epuizat orice alte variante și realizezi că, dacă în jur nimic nu se poate schimba, atunci la tine se poate schimba ceva! Tu poți totuși schimba ceva, pentru a merge mereu spre a fi mai bine, mai bun, mai capabil.

(Da, se poate spune că niciodată nu epuizezi de fapt toate variantele, sigur mai puteai încerca ceva, sigur te mai puteai lupta și mai ales, sigur ai fi putut ajunge cumva să fii totuși bine, măcar într-o măsura acceptabilă, chiar și fără să pleci. Dar de ce? De ce să te adaptezi mereu la situațiile din jur, în loc să le schimbi în așa fel încât să fie mai potrivite ție? Dacă tânjești după munți dar ești blocat la câmpie, poți găsi căi de a fi totuși bine în interior chiar și la câmpie. Dar asta e valabil și pentru o cutie de carton. De ce să stai într-o cutie de carton, când există atâta viață în jur ce asteaptă să fie descoperită? De ce să te mulțumești doar cu atât, când ai putea să urmezi un drum mult mai sincer față de inima ta? De ce să decidă alții pentru tine, când ai putea la fel de bine să urmezi un drum mult mai potrivit ție? Pentru că e mai ușor poate. Dar mai ușor nu înseamnă neapărat mai bine. Desigur, nimic nu e general valabil și fiecare ar trebui să încerce să înțeleagă mai întâi ce anume înseamnă mai bine pentru el. Uneori plecarea oferă doar o iluzie a binelui și de fapt plecarea este varianta ușoară care nu rezolvă de fapt mare lucru). 

Problema nu e ca cineva pleaca, ci felul in care o face. Dar asta este o alta discutie. Despre cum poti face tot posibilul sa nu lasi pe cineva plangand, uneori insa… fara rezultat. Pentru ca oamenii traiesc atat de prinsi in borcanelul lor plin de noroi si nu reusesc sa vada lucrurile in ansamblul lor. Unii vor ajunge sa vada si vor intelege ca intr-adevar a fost mai bine asa. Dar e mai bine sa ajungi sa intelegi lucrurile mai devreme, nu mai tarziu. Iar pentru asta, o buna comunicare si dorinta de mai bine ajuta.

Poti sa te chinui singur intrebandu-te de ce-a plecat, ce-ai gresit, ce poti face sa se intoarca, sau poti sa intelegi ca plecarea lui nu spune neaparat ceva de rau despre tine. Spune, de obicei, ceva despre diferentele si nepotrivirile dintre voi. Care uneori apar in timp, care alteori au existat dintotdeauna. Daca nu le-ai vazut niciodată, atunci șocul poate fi mare să le descoperi acum, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Dar când erai conștient de ele, să te ții totuși cu dinții de ceva nepotrivit spune multe despre tine, despre capacitatea ta de a te descurca, de a încerca să faci ceva bun – pentru tine și pentru alții. Sigur, e mult mai ușor să te lași condus de un impuls de moment și să faci cuiva vânt în prăpastie în loc să îl ajuți.

Am auzit într-o zi o fată vorbind la telefon cu prietenul ei: „vreau sa stiu daca mai suntem impreuna!” Imi venea sa-i raspund eu: duhhh, evident ca NU! Si probabil niciodată nu ați fost!

Felul în care fiecare reacționează la deciziile celor din jur vine și din cât de adânc e băgat gândul în situația respectivă, dar și din cât de capabilă de înțelegere este persoana în cauză. Cert e că fiecare este responsabil pentru propriile reacții – chiar dacă de multe ori oamenii încearcă să verse această responsabilitate asupra altora. Cel puțin în acest sens, nu mai suntem copii, nu?

Dacă mental tu ești foarte prins în acea situație, ai impresia că e cel mai important (deci grav) lucru care se întâmplă, chiar dacă până în acel moment nu însemna mai nimic și nu făceai nimic care să dovedească asta. Cum fac copiii – nu s-au mai ajucat de multa vreme cu o anumită jucărie, se plictisiseră de ea și o abandonaseră în vreun colț – aproape că ea nu mai exista pentru ei. Dar dacă apare alt copil care o vrea, oh, vai! Tragedie! E jucăria mea și țin la ea!! De fapt nu jucăria era importantă, nici măcar dragostea ta pentru ea, ci sentimentul de apartenență, de posesie – „e al meu, nu al tău!”

Mai important e să posedăm decât să iubim și nu cumva să se bucure altcineva mai mult de ceva ce nouă nu ne mai trebuie. Poate alt copil ar ști să aprecieze mai mult jucăria aceea prăfuită și aruncată în colț și asta ar aduce bucurie atât lui cât și ei, dar asta nu contează – pentru că noi nu suntem capabili să ne bucurăm pentru binele altora dacă avem impresia că el interferează cu starea noastră de bine. Păi dacă funcționăm după acest tipar, nu vom fi niciodată bine. Pentru că mereu vor fi lucruri la exterior care să interfereze. Dar ne considerăm oameni buni totuși, găsim justificări pentru orice reacții am avea. Mai important e să găsim scuze sau acuze, decât soluții de mai bine.

Și reacțiile pot fi cuprinse între disperare și tristete, furie și depresie, violență și amenințări, toate dovedind cât de redusă este, cel puțin în acel moment, capacitatea omului de a înțelege realitatea înconjurătoare. De aia interioară nu mai zic. Nu poți aștepta asta de la un copil. Deși de multe ori, chiar și ei pot înțelege unele lucruri mai bine decât adulții.

Dar există însă și varianta în care, un om cu bun simț (moral, intelectual etc), să încerce să înțeleagă mai bine ce se întâmplă, caz în care și reacțiile vor fi altele și șansa de ceva mai bun va fi mai mare.

Dar unde să găsești un astfel de om? Care să încerce să vadă ce are de învățat din ceea ce i se întâmplă, nu doar să își verse nervii pe cine apucă – pe oricine pare că ar fi cauza suferinței lui? Un om care știe că are de învățat din ce spun și fac alții, chiar dacă uneori asta doare? Unde să-l găsim pe acest om dornic să crească, dornic de ceva mai bun, dornic de a contribui și el la starea de bine a celor din jur? Unde să găsim acest om pentru care mai importantă e posibilitatea de iubire, decât frica de suferință? Care poate să privească zâmbind greșelile altora și care nu transformă în tragedii uriașe lucruri banale, care se întâmplă, exact în același fel, și altor milioane de oameni!?

Există un singur loc unde un astfel de om poate fi găsit. E un loc cu puteri nebănuite, care poate transforma pe oricine, care poate contribui la un bine mai mare decât binele venit din satisfacții de moment. Din fericire, o poartă spre acel loc există în casa fiecărui om, ba și în unele poșete – dar trecerea prin poartă nu e posibilă dacă în oglindă vezi doar chipul prea machiat sau prea nebărbierit.

Ioan Stoenică, 21 ianuarie 2015.

(evident, fiecare cititor va asocia ideile din acest text cu situațiile care îi sunt lui familiare, dar acele situații nu se potrivesc neapărat ideilor din text. Dar dacă totuși se potrivesc, modul în care au fost văzute până acum nu e neapărat cel mai limpede mod. Așa că… fiți deschiși în a căuta variante mai bune, nu doar în a vă opune variantelor care nu vă convin.)