Prima intalnire oficiala cu un urs din salbaticie

Desi am vazut si eu ca toata lumea ursii gunoieri din Sinaia, sentimentul de a vedea acei ursi nu seamana deloc cu acela de a vedea un urs in salbaticie, in mediul lui natural. Cei obisnuiti cu oamenii, ursii gunoieri, sunt draguti, dar mi-e mila de ei. Nu mai sunt tocmai ursi adevarati, au ajuns sa fie dependenti de oameni si si-au pierdut capacitatile naturale de a supravietui in salbaticie. Este efectul ignorantei oamenilor in mare parte, care cred ca hranindu-i azi le fac un bine, dar pe termen lung efectul s-a dovedit a fi destul de daunator – si pentru om si pentru animal.

Cand am inceput sa merg singur pe munte acum cativa ani, aveam de multe ori teama de a nu da nas in nas cu un urs prin padure. Poate datorita acestui fapt am invatat eu sa cant :)) Nu am avut insa niciodata o intalnire cu un urs, pentru ca teoria s-a aplicat foarte corect in cazul meu: am facut galagie, mai ales in zonele unde vizibilitatea era redusa (curbe, desis de crengi, varf de deal, stanci mari etc) si probabil orice urs ar fi fost in apropierea traseului meu, a fugit inainte sa apuc sa-l vad.

Cu timpul am inteles mai bine faptul ca ursii prefera sa evite omul, ceea ce a facut sa-mi scada teama – iar acum merg fara nicio grija singur prin padure – respectand regulile de siguranta (mai putin aceea de a nu merge singur – pe care nu va recomand sa o incalcati).

In acelasi timp, a crescut destul de exploziv dorinta de a intalni ursi pe munte, de a-i vedea, de a-i fotografia. In conditii de siguranta desigur, ceea ce inseamna ca nu merg in liniste prin plantatii de braduti tineri unde nu vezi nimic. Riscul cel mare apare atunci cand dai nas in nas cu ursul, cand nu apuca sa te simta (sau tu pe el) din timp, si te trezesti la cativa metri de el. In acel caz, mai ales daca e o ursoaica impreuna cu puii ei, riscul sa te atace este mare. Nu pentru ca-ti vrea raul, ci pentru ca vrea binele puilor ei – ideea e sa elimine pericolul.

Neavand insa prea mult orgoliu, ei nu considera fuga rusinoasa, asa ca daca au alternativa de a scapa de oameni prin fuga, vor face asta. Nici pentru om fuga nu e rusinoasa, doar ca in cazul intalnirii cu ursul ea nu este deloc indicata – ursul fuge mult mai repede decat un om (deci te va prinde rapid) si instinctul de animal salbatic ii va dicta sa urmareasca ceva care fuge (se poate observa asta foarte usor si la caini). Mult mai bine e sa stai linistit si sa te departezi incet, cu fata la el, vorbindu-i calm – eventual aruncand pe jos un obiect, o palarie ceva.

Dar sa revenim la intalnirea mea cu ursul.

De fapt prima intalnire a avut loc in ziua de Paste, in muntii Vrancei. Atunci am mers special in liniste, mai ales ca padurea era larga in zona in care ma aflam (deci riscul sa dau nas in nas cu un animal era foarte mic). Era zi, era soare, atmosfera era placuta si calma, asa cum ma simteam si eu.  E important felul in care te simti, cat de obosit esti, unde te afli, cat mai ai de mers etc. De aceea ma simteam in siguranta si-mi doream sa vad animale salbatice – ma simteam in forma pentru asta in acele momente si totul in jur era potrivit. Mai ales ca prin ultimele pete de zapada era plin de urme de urs (in muntii Vrancei sunt circa 400 de ursi).

Mergand prin padurea de fag, am auzit trosnind o creanga mare, cam la 50 de  metri de mine. Am stiut imediat ca e un urs.  Am apucat sa-i vad doar fundul mare si negru atunci, pentru ca de cum m-a simtit a fugit in tufisuri. Asta nu a fost insa tot, m-am bucurat sa il aud dupa cateva minute cum alearga rupand crengile sub picioare, in valea de langa mine. M-a fermecat sunetul acela, de urs care alearga – parca trecea o turma de cai cu viteza prin padure.

Dar a fost prea putin, desi acel putin mi-a pus un zambet mare pe fata – care s-a largit si mai mult dupa ce, la doar vreo 2 ore distanta, am vazut si o turma de mistreti. Totusi, prea  putin! Ma simteam in acele momente indragostit de animalele din padure si simteam ca nu am langa mine ”persoana iubita”.

Pentru ca acel urs m-a tratat cu fundul, prima intalnire oficiala consider ca a fost alta: cea din data de 9 iulie 2011, cand ma aflam (tot) in muntii Vrancei, pentru a doua parte a actiunii de remarcare a traseelor turistice din zona.

Era trecut de ora 17 si am primit o misiune care m-a bucurat: cineva trebuia sa mearga la distanta de circa 2 ore de tabara de baza, pentru a transmite un mesaj  unei alte echipe ce se afla pe munte. Telefonele  nu aveau semnal, asa ca m-am dus eu – pentru ca stiam mai bine zona. Ma puteam misca rapid (chiar si dupa o zi destul de plina de carat stalpi si sapat gropi) si chiar imi doream sa merg singur undeva. Eram in muntii Vrancei, pe care am ajuns sa-i consider preferatii mei, si simteam ca nu le acordasem suficienta atentie din cauza a ceea ce aveam de facut acolo. Dupa atata galagie, mi-ar fi prins bine o iesire de unul singur.

Asa ca am plecat de la Cârnituri prin Saua Geamana spre zona Golici, pe traseul recent remarcat cu Banda Rosie. Am ajuns rapid acolo, trecand printr-o padure salbatica unde daca nu s-ar fi taiat cu drujba copacii cazuti pe poteca, nu s-ar fi putut trece.

Acolo nu am gasit insa decat niste ciobani cu o turma de oi, nici urma de baietii pe care-i cautam. M-am gandit ca au coborat la drum sau ca au montat corturile in alta parte. Asa ca a trebuit sa ma intorc – mai ales ca se lasa si seara rapid.

Am ales insa pentru intoarcere un alt traseu, un pic mai ocolitor si mult mai obositor, dar in acelasi timp mult mai spectaculos: traseul de creasta, pe golul Cozei. Mai fusesem de 2 ori pe-acolo, dar de fiecare data lumina e altfel, asa ca as fi regretat daca ratam apusul superb ce se anunta, doar din cauza oboselii. Oh, si eram foarte obosit – apa nu mai aveam decat o gurita, dar am hotarat sa urc.

Traseul pe care venisem mergea lejer pe curba de nivel, ar fi fost mai usor pe-acolo, dar am reusit sa-mi inving oboseala si sa nu aleg calea mai usoara. Am fost mandru de mine pentru asta.

In urma mea, turma de oi urca si ea. Reintru in padure pentru o scurta portiune, apoi ajung la marginea ei – de unde incepe o poiana lunga ce se continua pana aproape de culme. La iesirea din padure m-am oprit sa pozez niste crengi de brad ce mi se pareau frumoase, asa ca am stat in liniste sa fac asta.

Apoi am depasit acele crengi si-am iesit in poiana. Am vazut imediat miscare in partea de sus a poienii – un animal mare si maro. In prima clipa m-am gandit ca poate e o vaca de la stana, ca n-am eu norocul asta sa vad un urs iesit din padure. Dar imediat am realizat ca intr-adevar era un urs!

Era cam la 100 de metri de mine, deci nu mi-am facut nicio grija ca as fi in pericol. El inca nu ma vazuse (simtise). Am avut timp sa setez aparatul (viteza de expunere, diafragma, mai mult iso ca distanta era mare si lumina cam slaba, sa trec pe formatul Large etc). Desi nu am zoom mare la aparat, am reusit sa-l pozez cat sa pot sa arat si altora ce frumusete de animal am vazut in aceasta mica excursie solitara!

Brown bear near the forest

I-am facut multe poze de-acolo, pana cand a intrat dupa un delusor si nu l-am mai vazut. Atunci am inceput sa fac galagie, pentru a nu risca sa ma trezesc ca intra in padure si apare undeva mai aproape. Eram sigur ca simtindu-ma, a intrat in padure cu gand sa se indeparteze. Chiar si asa, inainte sa urc spre locul unde se afla am asteptat sa vina din urma si turma de oi cu cei doi ciobani. Le-am spus si lor de urs dar imediat cainii l-au simtit in padure si au inceput sa latre dupa el.

Nu am uitat insa sa ma bucur de peisajele frumoase pe care muntele Coza mi le oferea – si pe care le simteam parca mult mai placut, cu o anumita impacare si multumire in suflet, pentru ceea ce vazusem.

Eu mi-am continuat urcusul linistit, exact pe unde fusese si ursul. Acum insa il aveam sub observatie cel putin auditiv, pentru ca in padure intrasera si cainii, care-l cam haituiau pe bietul ursulet. Cel putin asa stiam cam unde se afla, la ce distanta. Nu-mi faceam griji ca ar putea urca iar spre culme, mai ales ca pe-acolo padurea era rara, erau si stanci si acum… si oameni. A mers spre vale, probabil daca mergeam pe traseul pe care venisem, l-as fi intalnit iar, prin padurea aceea intunecoasa.

Am intrat pe culmea stancoasa a muntelui Coza, o zona superba, cu prapastii verzi si peisaje naturale si salbatice in toate partile.

Apoi a urmat urcusul final, spre varful cel mai inalt din aceasta zona. Ajuns pe varf, peisajul m-a facut sa stau tacut si sa privesc in jur, inregistrand cu aparatul foto o panorama video de jur imprejur. De obicei cand fac cate un filmulet pe un astfel de varf, vorbesc. Spun ce se vede acolo, ce se vede dincolo, unde ma aflu etc. Acum nu. Acum ceva m-a facut sa filmez in liniste, fara sa spun nimic. Ceea ce a dus la a doua mare surpriza a serii: o a doua intalnire cu un al doilea urs!

Am auzit zgomot in tufele aflate la circa 20 de metri de mine, sub varf – pe partea nordica. Am indreptat aparatul intr-acolo in timp ce el filma si am stat tacut. Cand a scos capul triunghiular un ursulet nestiutor, am inceput sa vorbesc cu el imediat, calm, fara frica. Nici n-a stat bietul urs sa vada cine face acele zgomote, a luat-o la fuga inapoi prin desisul de crengi.

Ce mi s-a parut comic a fost faptul ca acestui urs i-am vazut doar capul, in timp ce ursului pe care-l vazusem cu cateva luni inainte ii vazusem doar fundul. Oare a fost continuarea aceluias urs?

Am regretat foarte mult ca nu am amanat macar 2 secunde vorbitul, l-as fi putut vedea intreg, l-as fi putut filma… Din pacate nu era zoom-ul bagat in timp ce filmam, asa ca in filmulet nu se vede ursul – doar se aud crengile trosnind. Chiar si asa, mi s-a parut incredibil sa intalnesc 2 ursi la interval de nici 30 de minute unul de altul! Absolut minunat a fost! Am zis ca voi reveni in zona special pentru asta, dar ma voi pune la panda intr-un loc sigur, si voi astepta… sa fiu pregatit sa-i pozez. Chiar daca obiectivul meu nu e facut pentru asa ceva si nu mi-ar strica deloc un obiectiv tele (de genul asta) – care insa este foarte scump.

Emotia apropierii de aceste animale a fost foarte placuta, mai ales ca s-a petrecut in conditii de siguranta, fara sa simt ca sunt macar un moment in pericol (ceea ce nu inseamna ca nu eram, doar ca eu nu simteam asta). Chiar si cand a scos capul ursul dintre tufe, destul de aproape de mine, am stiut ca nu ma va ataca – chiar daca as fi intarziat 2 secunde sa fac galagie. A primat insa ideea de siguranta, de aceea am vorbit din timp, ca sa nu apuce sa se apropie prea mult fara sa ma simta. M-am bucurat totusi sa constat pe viu teoria cum ca ursul prefera sa fuga de  cum te simte (ea nu e mereu valabila, asa ca atentie!)

Nu trebuie uitat ca e vorba de animale salbatice, care pot fi foarte imprevizibile – indicat este sa eviti apropierea, chiar daca animalul pare ”prietenos”.  Totusi, cele mai multe frici ale oamenilor referitor la animale salbatice vin fie din lipsa de intelegere a comportamentului acestora, fie din cauza imaginatiei prea bogate (m-am confruntat si eu cu aceasta frica, mai ales cand dormeam singur pe la vreo stana parasita si afara se auzeau tot felul de zgomote).

Cred ca se poate ajunge la un anumit grad de intelegere a naturii inconjuratoare (inclusiv a animalelor), care sa-ti permita apropierea de ea in conditii de siguranta. Dar acest aspect este unul relativ si greu de stapanit, de aceea este foarte riscant. Nu recomand nimanui sa mearga singur prin padure cu gandul sa-l  vada pe Mos Martin.

In drum spre tabara de baza mergeam tot numai un zambet, cred ca si saream de bucurie pe poteca, in ciuda oboselii. Si daca tot am plecat la ”vanatoare”, pana sa ajung inapoi in tabara am vazut si o capra neagra ce venea la izvor sa bea apa. Era insa foarte departe, de aceea pozele nu sunt cine stie ce.

Cand am ajuns in tabara, un amic m-a intrebat in gura  mare: ”ei, ai vazut ursul prin padure?”. Si, probabil total neasteptat, raspunsul meu a venit plin de bucurie: am vazut doi!!

Cu siguranta… va urma!

Ioan Stoenică, 4 august 2011.

Mai multe imagini din aceasta excursie ”de afaceri”, aici:

Remarcare in muntii Vrancei 2

Vezi si acest articol referitor la ursi: Repede, prefa-te ca esti mort!

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Prima intalnire oficiala cu un urs din salbaticie

  1. MeetTheSun zice:

    E clar mai Ioan ca ursul-vedeta inca nu s-a intalnit cu tine. Si nici tu cu el. Acum, sper sa fie in camp deschis sa va masurati cum se cuvine: el in frumusete, tu in diafragme si setari si sa iasa inca o fotografie de referinta (cum e x-bionica). Pana atunci insa, cum spui si tu, prudenta si intelegere 🙂

    Apreciază

    • Sper si eu sa am parte de o astfel de ocazie, sa-mi iasa o noua fotografie „de referinta”. As putea incerca sa ma imbrac in costumul x-bionic si sa-mi fac poza calarind un urs, dar cine ar mai posta poza pe internet dupa aia si cine ar mai recupera aparatul de pe trepied?? :))

      Apreciază

  2. Gabriel zice:

    Ai facut-o si pe asta! Eu unul as zice totusi sa nu te opresti cu repetitiile de canto…nu foarte razboinice, forte ma non tropo… andante, andante!

    Apreciază

  3. Cred ca imi place cel mai mult acest jurnal, din toate cele pe care le-am citit aici. Eu oricum iubesc animalele, de toate felurile. Ma impresioneaza ca vorbesti despre neintelegerea animalelor, lumii inconjuratoare de catre oameni. Din pacate, nu intelegem ca noi trebuie sa ii intelegem/protejam pe ei si nu invers. Ca lor le sta bine doar in mediul lor natural si ca nu vor decat sa isi vada in pace de cursul vietii lor, asa cum il stiu ei. Felicitari pentru mesaj!

    Apreciază

  4. Alice zice:

    chiar daca l-am intalnit pe Martinica, si am simtit cu adevart masivitatea si locul lui in natura, n-as vrea ca muntii nostri sa-i simta lipsa, asa cum se intampla in Austria, tara ce si-a exterminat toti ursii salbatici, in favoarea pascutului in siguranta. doza noastra de intelegere a tot ce inseamna animal salbatic, inca este mica….si e indicat sa ne slefuim mentalitatea conform careia noi avem drepturi iar ele nu….pana la urma planeta asta a fost a lor, noi doar am cotropit-o…..

    interesant punct de vedere si cum ai „slefuit” mesajul acestui jurnal 🙂

    Apreciază

  5. Frumoasa experienta.

    Apreciază

  6. arakelian zice:

    frumos le mai spui tu.

    Noi am vazut multi ursi gunoieri. Ba unul si cu lat, gen puneti mana pe cap la urs sa aveti noroc tot anul. De departe, asta e. Dar intr-o sambata dim, voiam sa urcam pe Valea Cerbilor pana la Cabana Omul. De dimineata, la 8 intram pe traseu, dinspre Diham. Stiti voi Dihamul, drum accesibil, masini pe stanga, masini pe dreapta, gratare, gunoaie, resturi.

    In traseu, mergem cu pas voios, cantec si povesti. Pana cand Vic., in fata noastra, se opreste brusc.
    Hai, misca…zic in gandul meu.
    STOOP. UUUrrrsssuuuull… o voce tremuranda.
    Il vedem si noi, traversand agale cararea, perpendicular, urcand proaspat hranit din zona Diham-ului. Inima mi-a inghetat, nu stiu care a zis: ne intoarcem incet incet si nu fugim, doar toti 3 am auzit, si ne-am executat mai rapid decat intreaga armata din Vietnam. Am facut un pas tiptil, inca unul, al 3lea mai mare, si urmatorii nu stiu cum au venit pt ca alergam la vale galopand.

    Ne-am oprit si ne-am tras sufletul dupa 15min cred, cand ne-am intalnit cu alt grup ce urca. Ne-am intors la urcat cu acestea. Pe traseu, pe la prima traversare de parau, coborau 2 de la Cabana Omu, si ne informeaza ca sunt nu unu, ci 2 ursi.

    Experienta mea cu ursii a fost acccelerata de intalnirea in Piatra Mare a unui grup, cu un nene muscat deja de urs. TMuscat tot in Piatra Mare. De fapt, el povesteste ca e vina lui , ca umbla singura in afara traseului, haihui si s-a trezit fix la vizuina unei ursoaice, in luna Martie.
    Un alt prieten, mi-a povestit: faceau instructie militara in Piatra Mare. Gasca mare, in camion militar, armanent. Le iese ursoaica, opreste camionul, iar cei 2 ursuleti numai bun de pufait, asteptau sa le arunce napolitate. Unul din soldati suna la vanator care le confirma: e ursoaica cu numele de cod U123HelpUrsul , cu 2 pui de vreo 2 luni. Daca devine agresiva – aveti armament -dar … ignorati-o si nu o agresati.

    Apreciază

    • Ehe, am auzit si eu multe intamplari, si parca de fiecare data ma gandeam „de ce li se intampla asta celor ce nu-si doresc sa vada ursi, si mie care chiar imi doresc, nu mi se intampla?” Si oamenii spun „ai grija ce-ti doresti…” si eu spun „pai da! imi doresc pt ca intr-adevar imi doresc, vreau chiar sa se intample! duhh” :)) in conditii de siguranta desigur. Oricum, cred ca toate (putinele) accidente care s-au intamplat, au fost intr-un fel sau altul din vina oamenilor – care nu au respectat niste reguli sau nu au stiut cum sa reactioneze.

      Apreciază

  7. Dorinw6 zice:

    Foarte frumos/interesant blog-ul tau. Din cand in cand „te vizitez” si imi place ca vi cu noutati. Astept Parangul, ca vad ca ai in plan sa mergi.

    Te-as provoca si eu la un munte, dar timp sa ai.

    Dorin

    Apreciază

  8. dan zice:

    sal, frumos articol. Acum 2 saptamani, am fost la Predeal si in padure la10 min de Cioplea in drum spre Susai, am vazut un urs la circa 50 de m de noi, mergea linistit, cu siguranta ne vazuse. Am mers cumva paralel cu el cam 3 minute. A fost o experienta superba.

    Apreciază

    • Da, astea sunt experiente super – cand esti la oarece distanta si fiecare isi vede de treaba lui… simti intens prezenta animalului acolo si in functie de cum esti tu, poti sa te bucuri mai mult sau mai putin – si poate atinge ceva in tine asta…

      Apreciază

  9. Pff.. aud atatea povesti despre intalniri cu ursul, chiar si de la oameni care nu prea frecventeaza potecile! Eu pana acum am intalnit numai multe urme si caca de urs 🙂 , mai mult „noroc” n-am avut.
    Insa, desi asta a fost intotdeauna cea mai mare spaima a mea, in ultima vreme, datorita scrierilor si sfaturilor tale, incep sa ii accept posibila prezenta si uneori ma incanta ideea de a-l vedea asa, de la distanta, facandu-si de lucru prin padure. Sunt momentele acelea supreme, cand sunt de mai mult timp pe poteci si deja simt ca fac parte din padure, din munte. Parca sunt acasa, echilibrul este gasit; padurea, viata imi pulseaza prin vene iar atunci prezenta unei salbaticiuni ar face sentimentul sa fie deplin…
    Uite Ioan ce efect ai asupra oamenilor! :)) :)))

    Apreciază

  10. Poveștile tale mă ung pe suflet! Ești un fericit că poți să trăiești toate lucrurile astea! Continuă, povestește și altora…

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s