Si-atunci am plecat

E cel mai usor sa citesti despre o calatorie spirituala – facuta de altii. E mai greu sa scrii despre asta, fie ca e vorba de calatoria altora sau a ta. Dar cel mai greu e sa-ti pui corpul in miscare si sa pleci, in cautarea unui suflet ce s-a scurs din tine, prin picaturi limpezi ce ti-au incalzit candva obrajii.

Am simtit mereu ca sunt intr-o cautare de sine, desi ma regaseam atat de usor in atat de multe experiente si trairi. In special in ale mele. Am simtit mereu ca sunt in miscare si tinta miscarii mele era adanc ascunsa in mine. Nu era nevoie sa plec departe pentru a o gasi, dar uneori departarea te poate apropia de tine mai mult decat o poate face statul pe loc. Si atunci am plecat. Mai departe, mai aproape, intorcandu-ma curand sau stand plecat mai multa vreme, aveam nevoie de mine atat de puternic, pentru ca de fapt… fara sa ma am pe mine nu te-as fi putut avea pe tine niciodata. Nu asa cum te-as fi vrut.

Lumea uita cat de important e sa te gandesti mai intai la ceea ce ai de oferit si abia apoi la ceea ce vrei sa primesti. Un suflet plin de viata si iubire de ce ar vrea alaturi un suflet cenusiu care-a uitat sa iubeasca? Doar ca sa-l ajute, dar atat. E nevoie de egalitate pentru a transforma sentimentele in mai mult decat simple statistici referitoare la cele 3 luni.

E greu sa pleci cand gandul ti-este prins de lucruri materiale si griji pamantesti, e de-nteles. Poate nu-i bine sa judeci omul pentru lucrurile pe care nu le poate face – desi cu siguranta oricine poate face mult mai mult. Nu ramane de facut decat sa-l apreciezi pentru ceea ce reuseste sa faca – mai ales cand ceea ce face il reprezinta mai mult decat acel banal ”trebuie” ca motivatie pentru actiunile sale. E mai de apreciat ”vreau” decat ”trebuie”, dar pentru asa dorinta puternica e nevoie si de cunoastere de sine.

Si-atunci am plecat. Mai departe de lucruri ce nu ma reprezinta, mai aproape de natura si de mine insumi.

La revedere Bucuresti. Tu nu aveai decat 5 stele.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Si-atunci am plecat

  1. darkclauds zice:

    La revedere Ioan. O sa imi fie dor de tine!

    Apreciază

  2. Larisa zice:

    Bravo! Dar unde ai plecat???

    Apreciază

  3. Zana zice:

    Drumuri bune! Sa te gasesti zambaret si sanatos pe toate planurile! Sa iti iasa in cale numa oameni frumosi si buni! Indiferent de drumul tau sa nu-l regreti nicicand… Si de ti-o fi vreodata greu plange muntelui ca te imbratiseaza ca un parinte 😉
    sper sa gasesti fata cu care sa imparti culori si flori, stanci si izvoare, prietenie si iubire.
    Ma bucur ca te-am intalnit!

    Apreciază

  4. Doina zice:

    Drum bun Ioan spre locurile in care te vei regasi si te vei reda tie pentru a putea continua sa visezi „in culori” la o viata lipsita de constrangeri de orice fel.

    Apreciază

  5. gabita23 zice:

    „It’s written in the stars”
    Asa spunea un batranel si-mi place sa ii dau crezare. Fiecare avem un destin, o cale pe care la un moment dat vom sti sa o urmam, chiar daca e sa se intample dupa multe cautari si poate, rataciri.
    E doar o chestiune de timp. A-ti urma visul, menirea, e un mare curaj si doar un spirit liber o poate face. Sa ai o viata plina si sa ne incanti ochiul, sufletul, mintea si in continuare!

    Apreciază

  6. MeetTheSun zice:

    Acasa ne e acolo unde ne e sufletul, unde ne sunt stelele, visele, luptele. Si pentru ca omul e uneori propriul sau fiu ratacitor, calatoriile initiatice si cele de intoarcere sunt cele care ajung sa ne defineasca. Un om neplecat de acasa niciodata e un om sterp.

    Apreciază

  7. Mihaela zice:

    Scrii frumos! Imi place sa citesc postari de pe blogul tau. Am promis ca recuperez ce-ai scris mai in urma. Am inceput! 😉
    Si-ai plecat din Bucuresti, lumea isi ia la revedere de la tine dar eu nu stiu ce sa iti spun…ca practic, te-ai mai apropiat cu cativa kilometri de mine. :)) Sper sa ne vedem curand! Numai bine!

    Apreciază

  8. Multumesc tuturor pt mesaje 🙂 Dar avand in vedere ca oricum nu ne vedeam noi foarte des, nu voi considera ca am plecat prea departe – ne vom vedea in continuare in jurnale, in albume foto si poate si… pe munte! 🙂 Poate ca de fapt… voi fi mai aproape de voi asa! 🙂 Nu doar de Mihaela :)) 😉

    Apreciază

  9. faptul ca te stiam „langa mine” si ca de multe ori de intersectam ba la Cora ori prin intersectie….imi dadea un sentiment de mandrie ca te stiu si-n realitate, decat din poze sau din scrieri.
    la buna revedere calatorule 🙂
    un inceput de drum minunat!

    Apreciază

    • Heeey, pai si tu ai plecat! Intai mie mi s-a parut ciudat ca nu te mai vedeam pe la Cora! Si pe urma… na, mi-a fost mai usor sa ma mut, daca stiam ca oricum nu ne vom mai intalni intamplator pe-acolo :)) Lasa, cand te intorci mergem pe munteeee! 😀

      Apreciază

  10. Alina zice:

    Majoritatea oamenilor sunt sau suntem, „chiriasi in propriile noastre vieti”. E o lupta intreaga sa devii proprietarul ei. Ideea nu imi apartine; dar o aprob. Devii proprietarul vietii tale cd iti poti identifica sincer nevoile ei, nevoile vietii tale, si faci ce poti prin propriile puterile tale ce poti tu, pentru a le satisface. Adaug eu, ca devii proprietarul vietii tale cd nu-ti pierzi inocenta, sensibilitatea, acel adanc din tine.
    Curajul e mai mult decat necesar pentru a deveni stapanul propriei tale vieti. Pentru a-ti construi o casa. Si cd stii cine esti, si stii ca ti-ai construit baza din tine, si cd stii ce ai de oferit, si cd gasesti mainile care sa iti ofere ceea ce tu cauti, o sa fie in sfarsit implinire.

    Apreciază

  11. Alina zice:

    n-am fost prea corecta in vorbire si coerenta, iertare

    Apreciază

  12. Hai sa ne imaginam o viata numai cu multi de „trebuie” si fara nici un „vreau”. Cum ar arata oare? Unde am mai gasi fericirea, dragostea de a face un lucru care sa ne implineasca si care sa ne dea sentimentul ca am mai crescut putin ca oameni? E greu intr-adevar sa pleci sa te cauti pe tine intr-o lume care uneori simti ca trage de tine in dreapta si in stanga… dar oare prima persoana care trebuie sa traga de tine nu esti chiar tu? In directia in care vrei si iti doresti sa mergi? Poate suna idealist dar cred ca e ca un fel de datorie pe care o ai fata de tine insuti.. sa gasesti lucrurile si valorile care sa te reprezinte, ca pe urma, la randul tau, sa creezi altele noi. Sa aduni ca sa poti oferi. Sa te gasesti ca sa poti fi. Nu doar sa existi. Nu sa te hranesti din calatoria spirituala a altuia, ci sa o ai pe a ta proprie.

    „Un suflet plin de viata si iubire de ce ar vrea alaturi un suflet cenusiu care-a uitat sa iubeasca? Doar ca sa-l ajute, dar atat. E nevoie de egalitate pentru a transforma sentimentele in mai mult decat simple statistici referitoare la cele 3 luni.” Iubirea pe care o aduni in tine nu ajunge pentru doua persoane, calatoria pe care o faci este a ta, ceea ce gasesti este al tau. Ele pot sa vina in completarea altei iubiri, altor calatorii, dar nu le pot tine locul. Ca sa primesti trebuie sa oferi, si nu dintr-un egoism a celui care are. Ci pentru frumusetea unor sentimente si a unei legaturi care sa invinga statisticile. De 3 luni, de 3 ani….

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s