– O sa se crape cerul! Pleaca!

– Sa se crape, nu-mi pasa de el!

– Da, numai la tine te gandesti. Altora poate le pasa!

– Cui sa-i pese? Nu vezi ca nimeni nu se uita la el? Haide, vino mai aproape!

– Nu! Uite, baiatul ala sta si se uita la noi…

– Ce baiat?

– Ala de acolo de pe balcon… sigur ne vede! Cred ca abia asteapta sa ne vada impreuna.

– Pai si atunci hai sa ii facem pe plac!

– Nu vorbi prostii. Ce, tu ai face asta doar de dragul unui baiat care sta si se uita la noi?

– Nu… as face-o de dragul tau! As face-o pentru ca te vreau aproape, pentru ceea ce am putea sa simtim si sa cream impreuna, si separat nu am putea niciodata!

– Ei, lasa ca si separati suntem frumosi. Oricum, nu vezi cat de diferiti suntem? Tu esti mereu asa… mai optimist, gandesti pozitiv. Eu… sunt mai pesimista de fel… gandesc mai negativ.

– Pai tocmai… contrariile se atrag, de-aia sunt acum asa aproape de tine. Si in cazul nostru, iti spun, impreuna… nu iti dai seama? Am crea un spectacol care ar opri oamenii in loc, le-am atrage la toti atentia!

– Te inseli… cred ca mai rau ar fugi daca noi am fi impreuna. Mai plecate ar tine capetele.

– El ne-ar vedea…

– Baiatul cel singur? Poate. Chiar, de ce crezi ca sta acolo?

– Poate ca iubeste si sta sa se bucure de asta.

– Sau poate ca e trist. Daca iubeste, atunci ea unde e? Ar trebui sa fie cu el…

– Poate are altceva mai important de facut.

– Nu exista asa ceva!

– Vezi? Nu exista! Haide langa mine!

– Nu… E trist, iti spun…

– Ba eu cred ca iubeste. Dar poate… altceva. Nu o „ea”. Ne iubeste pe noi! Și noi… uita-te la noi, nici macar nu suntem impreuna! Haide, hai mai aproape, am facut deja semi intuneric…

– Nu stiu… o sa iasa cu scantei daca vin langa tine…

– Scantei? O sa fie un foc urias! O sa fie… sabii de foc care sa taie pamantul si cerul! Ti-am spus, ce am putea crea impreuna noi doi… s-ar simti peste tot in jur!

– Da… si eu ti-am spus ca nu e de ajuns sa se simta – conteaza si felul in care se simte! Lumea ar fugi cu capul plecat daca noi ne-am manifesta fizic sentimentele.

– Las-o sa fuga… ce stie ea? Fuge pentru ca nu iubeste, de-aia fuge. De-aia tace… Daca iubea, ar fi stat. Daca iubea… iubea totul, deci si pe noi. Si ne-ar fi spus-o cumva, sa stim si noi ce simte…

– Mda… Dar oare pe el il iubeste cineva? Daca el iubeste totul, ar fi trist ca pe el sa nu il iubeasca nimeni!

– Cred ca e cel mai iubit om de pe Pamant!

– Crezi?

– Cu siguranta! Altfel nu ar mai putea sa ofere atata dragoste oriunde si oricui, daca nu si-ar primi dragostea de care are nevoie din orice frunza si copac si nor. Toate il iubesc, sunt sigur.

– Oare el stie asta?

– Nu trebuie sa stie… O simte! Nu-i vezi zambetul? Nu e acolo pentru ca cineva a facut o gluma buna. Dar haide… vii? Nu ma mai pot tine mult, o sa inceapa sa curga… si apoi… si eu cu ea. Stii ca nu avem mult timp la dispozitie!

– Stiu… dar care e cel mai bun mod de a ne folosi putinul timp pe care il avem?

– Chiar te intrebi asta?

– Da… vreau sa profit la maxim de minutele astea, sau ore sau ce or fi. Nu avem timp sa gresim!

– Exact! Nu avem timp sa gresim! Orice am face, se va termina atat de repede incat nici nu vom sti daca a fost gresit sau nu. Pur si simplu… vom simti! Si prin asta… vom crea. Si vom fi.

– Vom fi fost…

– Haide sa fim… nu mai gandi atat de mult, aluneca spre mine!

– Bine, dar… crezi ca o sa se uite?

– Iti promit!

Si zgomotele incepura. Un amestec de lumina si de sunet, de apa si pamant, de aer si de corp, ingrediente simple pentru ceva maret.

– Asa… iubiti-va! Iubiti-va mult! le spunea baiatul.

Dar ei nu îl auzeau. Se bucurau poate mai mult ca el, sau poate mai puțin, căci nu știau prea multe, dar el îi vedea. Și îi lăsa să-i intre în inimă și-n ochi și în urechi și-n degete și lumea pe stradă fugea cu capetele plecate…

Apele curgeau din ei și atingându-și corpurile, fulgere ascuțite ieșeau din ai lor ochi, lăsând în urma lor bubuituri de tunuri – bătăi din două inimi, puse la un loc. O furtună ce un suflet singur n-ar putea crea, începuse acum să cadă, peste lume mult prea grea – prea grea să o primească, bucăți de gheață din inimă fierbinte și cer și apă și sunet și iubire, doar el le primea cu zâmbetul în suflet și fața-i luminoasă, adânc pierdut pe acel scaun pe care stropii mari îl atingeau grăbit. Și lumea fugea cu capul plecat și ploaia nu stătea și începea mai tare și norii-aceia doi pluteau acum ca unul, lăsând în urmă spectacol de lumini. Spectacol cu ușile și ferestrele închise – căci oamenilor nu le era de ajuns să nu fie atinși de dragostea ploii (ce le părea mai rece decât ei), aveau nevoie nici să n-o audă: „Trage repede obloanele” – departe de ei ispita, căci poate cine știe, un strop de i-ar atinge s-ar topi cămașa de forță și lanțuri mult prea strânse ar rugini să cadă! Și-apoi unde în lume să-ți fie lumea dragă, oh, om prea puțin liber, căci libertatea o ții sclavă! Pentru mult, mult prea puțin… Încuie-te în casă și lasă ploaia afară și cerul să se crape și norii să iubească. Și printre ei albastră, o lună din poveste, cu un băiat pe-un scaun, iubind-o suferind. E prea departe luna, dar cel puțin e-albastră, când sufletul îți cântă, un cântec de alint…

– Și eu vă iubesc…

…

Ioan Stoenică, 8 august 2008