Să crape cerul cu toporul

– O sa se crape cerul! Pleaca!

– Sa se crape, nu-mi pasa de el!

– Da, numai la tine te gandesti. Altora poate le pasa!

– Cui sa-i pese? Nu vezi ca nimeni nu se uita la el? Haide, vino mai aproape!

– Nu! Uite, baiatul ala sta si se uita la noi…

– Ce baiat?

– Ala de acolo de pe balcon… sigur ne vede! Cred ca abia asteapta sa ne vada impreuna.

– Pai si atunci hai sa ii facem pe plac!

– Nu vorbi prostii. Ce, tu ai face asta doar de dragul unui baiat care sta si se uita la noi?

– Nu… as face-o de dragul tau! As face-o pentru ca te vreau aproape, pentru ceea ce am putea sa simtim si sa cream impreuna, si separat nu am putea niciodata!

– Ei, lasa ca si separati suntem frumosi. Oricum, nu vezi cat de diferiti suntem? Tu esti mereu asa… mai optimist, gandesti pozitiv. Eu… sunt mai pesimista de fel… gandesc mai negativ.

– Pai tocmai… contrariile se atrag, de-aia sunt acum asa aproape de tine. Si in cazul nostru, iti spun, impreuna… nu iti dai seama? Am crea un spectacol care ar opri oamenii in loc, le-am atrage la toti atentia!

– Te inseli… cred ca mai rau ar fugi daca noi am fi impreuna. Mai plecate ar tine capetele.

– El ne-ar vedea…

– Baiatul cel singur? Poate. Chiar, de ce crezi ca sta acolo?

– Poate ca iubeste si sta sa se bucure de asta.

– Sau poate ca e trist. Daca iubeste, atunci ea unde e? Ar trebui sa fie cu el…

– Poate are altceva mai important de facut.

– Nu exista asa ceva!

– Vezi? Nu exista! Haide langa mine!

– Nu… E trist, iti spun…

– Ba eu cred ca iubeste. Dar poate… altceva. Nu o „ea”. Ne iubeste pe noi! Și noi… uita-te la noi, nici macar nu suntem impreuna! Haide, hai mai aproape, am facut deja semi intuneric…

– Nu stiu… o sa iasa cu scantei daca vin langa tine…

– Scantei? O sa fie un foc urias! O sa fie… sabii de foc care sa taie pamantul si cerul! Ti-am spus, ce am putea crea impreuna noi doi… s-ar simti peste tot in jur!

– Da… si eu ti-am spus ca nu e de ajuns sa se simta – conteaza si felul in care se simte! Lumea ar fugi cu capul plecat daca noi ne-am manifesta fizic sentimentele.

– Las-o sa fuga… ce stie ea? Fuge pentru ca nu iubeste, de-aia fuge. De-aia tace… Daca iubea, ar fi stat. Daca iubea… iubea totul, deci si pe noi. Si ne-ar fi spus-o cumva, sa stim si noi ce simte…

– Mda… Dar oare pe el il iubeste cineva? Daca el iubeste totul, ar fi trist ca pe el sa nu il iubeasca nimeni!

– Cred ca e cel mai iubit om de pe Pamant!

– Crezi?

– Cu siguranta! Altfel nu ar mai putea sa ofere atata dragoste oriunde si oricui, daca nu si-ar primi dragostea de care are nevoie din orice frunza si copac si nor. Toate il iubesc, sunt sigur.

– Oare el stie asta?

– Nu trebuie sa stie… O simte! Nu-i vezi zambetul? Nu e acolo pentru ca cineva a facut o gluma buna. Dar haide… vii? Nu ma mai pot tine mult, o sa inceapa sa curga… si apoi… si eu cu ea. Stii ca nu avem mult timp la dispozitie!

– Stiu… dar care e cel mai bun mod de a ne folosi putinul timp pe care il avem?

– Chiar te intrebi asta?

– Da… vreau sa profit la maxim de minutele astea, sau ore sau ce or fi. Nu avem timp sa gresim!

– Exact! Nu avem timp sa gresim! Orice am face, se va termina atat de repede incat nici nu vom sti daca a fost gresit sau nu. Pur si simplu… vom simti! Si prin asta… vom crea. Si vom fi.

– Vom fi fost…

– Haide sa fim… nu mai gandi atat de mult, aluneca spre mine!

– Bine, dar… crezi ca o sa se uite?

– Iti promit!

Si zgomotele incepura. Un amestec de lumina si de sunet, de apa si pamant, de aer si de corp, ingrediente simple pentru ceva maret.

– Asa… iubiti-va! Iubiti-va mult! le spunea baiatul.

Dar ei nu îl auzeau. Se bucurau poate mai mult ca el, sau poate mai puțin, căci nu știau prea multe, dar el îi vedea. Și îi lăsa să-i intre în inimă și-n ochi și în urechi și-n degete și lumea pe stradă fugea cu capetele plecate…

Apele curgeau din ei și atingându-și corpurile, fulgere ascuțite ieșeau din ai lor ochi, lăsând în urma lor bubuituri de tunuri – bătăi din două inimi, puse la un loc. O furtună ce un suflet singur n-ar putea crea, începuse acum să cadă, peste lume mult prea grea – prea grea să o primească, bucăți de gheață din inimă fierbinte și cer și apă și sunet și iubire, doar el le primea cu zâmbetul în suflet și fața-i luminoasă, adânc pierdut pe acel scaun pe care stropii mari îl atingeau grăbit. Și lumea fugea cu capul plecat și ploaia nu stătea și începea mai tare și norii-aceia doi pluteau acum ca unul, lăsând în urmă spectacol de lumini. Spectacol cu ușile și ferestrele închise – căci oamenilor nu le era de ajuns să nu fie atinși de dragostea ploii (ce le părea mai rece decât ei), aveau nevoie nici să n-o audă: „Trage repede obloanele” – departe de ei ispita, căci poate cine știe, un strop de i-ar atinge s-ar topi cămașa de forță și lanțuri mult prea strânse ar rugini să cadă! Și-apoi unde în lume să-ți fie lumea dragă, oh, om prea puțin liber, căci libertatea o ții sclavă! Pentru mult, mult prea puțin… Încuie-te în casă și lasă ploaia afară și cerul să se crape și norii să iubească. Și printre ei albastră, o lună din poveste, cu un băiat pe-un scaun, iubind-o suferind. E prea departe luna, dar cel puțin e-albastră, când sufletul îți cântă, un cântec de alint…

– Și eu vă iubesc…

Ioan Stoenică, 8 august 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Să crape cerul cu toporul

  1. Irena Raluca zice:

    E fascinanta povestea asta a baietelului captivat de furtuna. Uimirea, mirarea pt orice lucru ori fenomen ori fiinta …asta e caracteristica copilariei, e nota ei dominanta.
    Bucuria ce o simti in copilarie cred ca e maxima pt ca e pura. Te bucuri de tot ce te inconjoara, nu-ti faci griji (ii lasi pe oamenii mari sa se preocupe de astea) si fiecare zi e o noua experienta, un motiv nou de explorare.
    Trece timpul si devii adult…si ti se pare ca le stii pe toate, nu mai ai bucuria de a descoperi ceva nou… acea mirare a copilariei dispare…sau poate nu total…e nevoie de o privire inocenta spre cer..si cercul se inchide…redevenim copii.

    Apreciază

  2. mada zice:

    postarile lungi ma plictisesc..
    sa privesc norii as sta poate si o zi intreaga,
    pentru ca spun povesti pentru fiecare
    si acum mi-a placut sa ascult ce povesti au mai spus si altora

    Apreciază

  3. seedone zice:

    O idee geniala ti-a venit in prag de an nou. Ma intreb cine ti-a trimis-o. El? Ea? Ca multumire pentru ca le-ai dat incredere-n iubire si-n scanteia care-a devenit foc? Pentru ca nu le-ai inchis geamul in nas si i-ai privit cu inima, si nu cu ochii? Sau picaturile de iubire care se nasteau de acolo? Ei, nu mai conteaza cine. A iesit ceva minunat, cred ca povestea rosie din maci mi-a mai ramas asa de tare in suflet :).

    Apreciază

    • De fapt asta am scris-o in august 2008, chiar plouase asa in seara aia. Dar pe blog am postat-o in ianuarie. In ianuarie nici nu ploua asa… dar iti poti imagina, desigur. Desi se gasesc minuni de sezon in orice sezon, poate e mai bine sa le traim pe viu pe toate, pe rand 😀

      Apreciază

  4. m-a emotionat povestea! numai cineva care iubeste cu atata pasiune orice frunza, orice fir de iarba, natura in toata maretia ei, poate sa-si deschida ochii sufletului si sa vada dincolo de norii banali, o poveste de iubire 🙂

    Apreciază

  5. Cristina Stroia zice:

    O poveste care se potriveşte oarecum cu cerul acoperit de nori de astăzi. Un cer care nu reuşeşte să mă deprime în niciun fel. Ba, dimpotrivă. Expresia (lanţurile) „…ar rugini să cadă…” mi-a rămas în minte nu pentru înţelesului ei profund ci, mai degrabă, prin contrucţia gramatică.

    Apreciază

    • :)) ai tu ceva cu gramatica 😀 Adică e super că ești atentă la aspectele astea, dar asta doar pentru că nu pare să-ți distragă atenția de la partea mai importantă, de la înțelesul textelor…

      Special am postat link-ul într-o zi ploioasă (la Breaza plouă) 😀

      Apreciază

  6. Diana N. zice:

    Sublima povestea…
    Si ce bine ca ploua chiar acum. Ma infofolesc putin si merg afara sa fiu martora iubirii lor. Le voi spune si eu: „Asa… iubiti-va! Iubiti-va mult!”… 🙂

    Apreciază

  7. Cristina M. zice:

    La Ploiești n-a plouat …încă. De după-amiază mă tot uit pe fereastră și aștept.Între timp mai citesc câte ceva.E oarecum haioasă la început și totuși profundă discuția dintre personajele tale. E captivantă. Are înțelesuri pe care probabil nu le pricep în întregime.Poate o să râzi dar mă duce cu gândul la Luceafăr.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s