O iubire alb-albastra. Singur in Ciucas.

(Link catre albumul cu fotografii la finalul textului. Dar si o urare)

Pornind de la ideea ca ”iarna nu-i ca vara” – idee ce a predominat in gandul meu in aceasta excursie,  m-am gandit sa scriu despre cele doua zile petrecute in Ciucas intr-un mod diferit decat pana acum. Nu voi descrie in mod deosebit traseul, ci voi incerca sa scot in evidenta cat mai multe diferente intre mersul pe munte vara si iarna. Cel putin diferente pe care le-am simtit eu in aceasta excursie – legat de echipament, de zapada etc. Nu e vorba de o parere profesionista sau de informatii complete, ci de o parere personala de om care merge destul de mult pe munte si uneori e atent si la astfel de detalii.

Stiam din prognoza meteo ca ziua de duminica (19 decembrie) va fi una geroasa, cu vant puternic – dar apoi (de luni) urma sa se incalzeasca. Asa ca m-am grabit sa plec de duminica, pentru a fi sigur ca prind pe munte o noapte geroasa, cu vant puternic. Ideea era una indrazneata, poate putin nebuna (dar nu negandita) – si anume de a pune cortul chiar pe varful Ciucas, pe zapada. Voiam sa testez rezistenta la vant a cortului Ferrino Bivi Tent HL, cortuletul meu de o persoana, dar si sa testez sacul de iarna (Mountain Hardwear Lamina 0) la temperaturi mai scazute. Nu am reusit sa fac nimic din toate astea, dar excursia nu a fost degeaba.

Sa incep insa cu inceputul.

Dupa ce am coborat din microbuz in Cheia m-am oprit sa-mi pun parazapezile. O ocazie buna sa fiu luat in primire de un vant foarte puternic ce viscolea zapada de pe strada, in ciuda soarelui stralucitor ce anunta o zi superba de iarna.

Am optat in aceasta excursie pentru bocancii tehnici La Sportiva (de 3 sezoane insa! Nu am de  iarna) si nu la bocancii imblaniti Quechua Inuit – mult mai caldurosi. Voi vorbi despre diferente si pe parcurs, dar prima diferenta a fost aceea ca pe bocancii Quechua parazapezile nu stau prea bine – cureaua de sub talpa aluneca peste calcai si are tendinta sa iasa. Asta pentru ca au talpa destul de dreapta, nu au un toc evident care sa fie ca un opritor.

Desi mi se facuse foame, ca nu prea mancasem de dimineata, nu mi-a venit deloc sa stau acolo sa mananc, in vantul ala. Asa ca am pornit la deal prin padure, sa ies in drumul national – unde m-am oprit sa mananc putin.

In directia Muntele Rosu mai urca vreo 2 grupulete, asa ca ma bucur ca nu voi fi chiar singur prin padure. Traseul pana la muntele Rosu e marcat cu banda galbena si e destul de lejer, bun si pentru incepatori. Pe sosea un excavator lucreaza de zor la dezapezire, astfel incat la cabana sa se ajunga chiar si iarna cu masina!

Un baiat dintr-unul din grupuri, cand vede izoprenul prins pe rucsac ma intreaba daca sunt cu cortul. Ii spun de planul meu indraznet de a pune cortul pe varf, dar nu asta il mira cel mai tare, ci faptul ca rucsacul meu nu pare sa contina si cort si sac de dormit si tot ce-ti trebuie pentru doua zile de iarna pe munte. Am insa tot ce imi trebuie, si haine si mancare, iar concluzia pe care o trag este ca ”vezi ce inseamna sa fii eficient cand iti faci rucsacul?” Rucsacul Quechua Forclaz 40 Air (40 litri) avea circa 10 kg. E drept ca luasem putina apa, dar calculasem ca-mi ajunge. Iar mancarea mi-ar fi ajuns pentru 3 zile (ca ma gandeam ca poate traversez si in Grohotis nitel).

Deja de la inceput simt frig la talpi si simt o urma de regret ca nu am luat bocancii imblaniti. Cu bocanci de 3 sezoane in zapada la  temperaturi sub 0 grade nu e deloc bine. E drept ca nu aveam nici sosete de iarna in picioare, dar nu m-am plans – probabil ca asta ma facea sa merg putin mai repede, ca in mers ma mai incalzeam.

Pantaloni am unii vai de ei, fara nume, dar pe interior au un material foarte calduros – asa ca momentan imi e bine. Stiam din fericire ca nu vor fi precipitatii, altfel cu pantalonii astia m-as fi udat leoarca – nu sunt impermeabili.

La partea de sus am pe corp cel mai bun tricou tehnic pe care-l am, un genial X-Bionic special pentru trekking (are pana si pe umeri niste zone speciale unde vin bretelele rucsacului, diferenta chiar se simte!) – dar am ales varianta cu maneca scurta – considerand ca cel cu maneca lunga pe care il am de la X-bionic e prea mult pentru tura asta (pe care nu o consideram una dificila, traseul pana pe Ciucas e destul de scurt). Oricum, un tricou bun nu strica. Iar unul de bumbac e sinucidere iarna pe munte.

Peste tricou am geaca de bicicleta, un fel de windstopper pe care l-am folosit intens de cand mi l-am luat – si pe bicicleta dar si pe munte (ca geaca de vara/de vant). Desi nu e cine stie ce marca (Black Bear, un fel de cum e Quechua pentru Decathlon, asa e marca Black Bear pentru Sportler), este un acccesoriu incredibil de util! Am fost super multumit, este incredibil cum simti efectul pe propria piele, simti ca opreste vantul! Daca as fi avut peste tricou un polar in locul gecii, sigur mi-ar fi fost mult mai frig – pentru ca polarul nu opreste vantul, plus ca se uda mai usor de la transpiratie. Un alt avantaj mare e faptul ca aceasta geaca respira destul de bine, are gaurele (mesh) in unele zone etc.

Peste geaca de bicicleta am avut la inceput si vesta Nahanny de puf, dar am scos-o pentru ca ma incalzeam prea tare la urcus.

Pe cap am celebra bentita windstopper Salewa ”I am free” si peste ea am pus si caciula Mammut uneori, cand imi ingheta capul proaspat tuns foarte scurt :)) Caciula a cam intrat la apa si nu mai imi acopera si urechile, asa ca fara bentita n-as putea sa o port la temperaturile alea. Trebuie sa spun ca nu degeaba caciulile astea de munte costa in jur de 70 de lei. Diferenta eu o simt pe propriul meu cap. Materialul e mai calduros, dar cel mai important e ca respira mult mai bine decat la o caciula normala si deci parul nu sta chiar la fel de ud in caciula. Uneori mi se intampla sa simt ca ma doare parul  (!) din cauza caciulii. Dar cu aceasta caciula nu mi s-a intamplat asta niciodata.

La gat am un fular obisnuit si in maini manusi de polar Quechua – momentan sunt in padure si nu e vant, sunt de ajuns astea.

La Muntele Rosu ajung primul, lasand in urma grupurile care s-au mai oprit sa manance si prinzand din urma altele. Am ajuns dupa circa o ora de cand am plecat din Cheia.

Inca nu eram hotarat pe ce traseu sa pornesc mai departe – puteam sa merg pe Muntele Rosu spre creasta Gropsoarele si de acolo sa traversez spre varful Ciucas (un traseu mai lung) sau puteam sa cobor spre valea berii, unde as fi gasit si apa si de unde as fi ajuns repede la cabana Ciucas – si de acolo spre varf.

Pornesc spre valea Berii, impins cu viteza spre padure de vantul care suiera in poiana si pe creste. E un traseu pe unde n-am mai fost, mai mult pe curba de nivel prin padure. Marcajul e in continuare banda galbena si e foarte bun. Zapada e maricica dar pe aici mai gasesc urme facute asa ca inaintez destul de lejer. Prind din urma un grup si il depasesc si dupa circa 40 de minute ajung la izvorul Nicolae Ioan, pe care il gasesc  acoperit de zapada dar cu debit puternic. Termin astfel de baut sucul energizant ca sa pot sa umplu sticluta de 0,5 cu apa. Si pornesc de acum pe drumul forestier spre cabana Ciucas.

De aici drumul e in urcare, dar e curatat, zapada e batatorita si nu pune probleme. Insa o diferenta in mers se simte, desi mi-e greu sa-mi dau seama ce era. Poate din cauza frigului, a zapezii de pe drum, nu stiu de ce dar urcusul mi se parea mult mai obositor decat un urcus similar facut pe timp de vara. Poate si hainele mai multe ingreuneaza respiratia, cert e ca urcusul se simte altfel.

Drumul e alb, copacii acoperiti si ei de zapada, dar curand soarele ajunge si la mine, stralucind frumos dincolo de Muntele Rosu – prima creasta impunatoare pe care o zaresc privind in urma.

De animale nu prea imi fac griji, e ziua, e vreme frumoasa, mai sunt oameni in zona… Asa ca mananc linistit o ciocolatica inghetata si o felie de paine cu salam de Sibiu si branza topita.

Cand drumul iese din padure, foarte aproape de cabana Ciucas, vantul lasa jos bariera si te scotoceste la rucsac. E nevoie de intariri si pentru prima oara am la mine si o pereche de ochelari de ski imprumutati de la fratele meu – asa ca ii pun la ochi. E incredibil ce diferenta enorma este! Ochii sunt protejati de vant, nu-mi mai lacrimeaza, fata nu mai imi ingheata, o minune! Pentru ca au lentila dubla, nici nu se aburesc de la respiratie, mai ales ca avand fularul pe nas, aerul cald intra direct in ochelari. Cu ochelarii normali ai mei n-as fi putut sa merg, se abureau imediat, plus ca de la viscol intra zapada pe sub ei pana in ochi! Foarte practici ochelarii de ski! (desi imi erau putin mici si lentila deforma putin imaginea in colturi. Plus ca nu eram obisnuit cu ei si tot ii loveam cu aparatul foto cand il bagam in geanta).

De tinut cont ca iarna daca e zapada si bate soarele, lumina este reflectata foarte puternic de zapada, asa ca pot aparea probleme daca nu sunt folositi ochelari. Recomand si crema de dat pe fata (protectie solara) si strugurel pentru buze.

La cabana ma latra vreo doi caini, dar doar unul negru e mai pornit sa-si apere teritoriul, asa ca se apropie destul de mult. Din fericire face parte din categoria cainilor ”doar gura e de el”, asa ca daca ma prefac ca iau de jos o piatra se fereste si  se da inapoi. E suficient de naiv sa nu-si dea seama ca pe jos e zapada si nu-s pietre si nici macar nu era zapada buna de facut bulgari – era prafoasa.

Cabana este in constructie – s-a avansat foarte repede si arata destul de bine. Intreb un muncitor cate ceva despre animale pe creasta (imi zice ca umbla lupii pe-acolo) si de zapada – de care nu stie mare lucru.

De cand s-a terminat drumul forestier (inainte de cabana), zapada mare incepe sa ingreuneze mersul. Mai sus de cabana deja poteca nu se mai vede (doar se intuieste) si incep sa merg mult mai greu, pentru ca nu e nicio urma in zapada. Asta e o diferenta enorma fata de mersul pe pamant, fara zapada. Dar sa detaliez, pentru ca de la cabana pana la varf am tot avut problema asta – in unele zone chiar foarte greu de depasit, mai ales ca eram singur si nu avea cine sa imi ia locul in fruntea grupului format doar din mine.

Cand zapada e mare (peste 15 cm – nu-i nevoie sa fie foarte multa neaparat, conteaza si constitutia ei) piciorul se adanceste in ea. Cand e prafoasa (usoara), poti sa misti piciorul drept inainte, fara sa-l mai ridici. Adica pur si simplu impingi la o parte zapada din calea piciorului – ea fiind prafoasa se da destul de usor la o parte. Daca insa e zapada umeda, mai grea, mai tasata, mai stabila, atunci nici vorba sa o poti impinge cu piciorul. In cazul asta trebuie sa ridici piciorul din gaura facuta de el, si sa pui pasul mai departe – afundandu-l intr-o alta gaura (urma) pe care tot el o face. Cand zapada nu e prea mare e ok, ca nu ridici prea mult piciorul. Dar sunt zone unde zapada a fost suflata de vant si a devenit foarte mare. Nefiind insa inghetata la suprafata, piciorul se afunda de multe ori pana la brau! Fara exagerare! Ca sa faci urmatorul pas, trebuie sa ridici piciorul peste nivelul zapezii, un efort considerabil – si sa-l muti mai in fata – unde iar se adanceste pana la brau.

De multe ori am preferat sa dau inapoi si sa caut zone mai ocolitoare dar cu zapada mai putina – de exemplu mai pe sus, mai pe la baza stancilor. Mai ales in zonele cu braduti zapada era foarte mare si inaintam foarte greu. In astfel de situatii simt nevoia unor rachete de zapada salvatoare (care distribuie greutatea corpului pe o suprafata mai mare si astfel nu te mai afunzi in zapada). In lipsa lor, tot ce puteam incerca (in afara de evitatul zonelor cu zapada adanca) era sa nu las din prima toata greutatea piciorului – ci sa incerc sa batatoresc putin cu talpa zona unde voi calca – astfel incat sa nu ma scufund prea tare. Uneori merge, dar tot e obositor.

Uneori zapada de la suprafata e putin mai inghetata – de exemplu in zone unde a batut soarele si a topit-o putin, apoi gerul a inghetat-o. Sau in zone unde a suflat-o bine de tot vantul. Atunci merg ca pe ace, cu grija sa nu cumva sa sparg acea crusta pe care o simt atat de fragila. Uneori insa ea se sparge, si fara sa te astepti piciorul se scufunda brusc si enervant, chiar riscant – ca poti lovi vreo piatra cu genunchiul. Ba mi s-a intamplat o data sa calc increzator crezand ca pun piciorul pe ceva dur si el de fapt sa se scufunde atat de mult si de tare incat sa simt ca tibia e impinsa in rotula cu forta. Mi s-a parut super riscant, poti face multe accidente cand nu stii pe ce pui piciorul. Din fericire eu am reflexe foarte bune, de exemplu daca e sa calc stramb, atunci imi inclin instant tot piciorul in partea respectiva, astfel incat sa nu se produca vreo luxatie sau ceva. Dar nu se stie niciodata, trebuie mers cu grija – ceea ce inseamna si timpi mai lungi pe traseu. 

In acelasi timp trebuie tinut cont de starea zapezii si inclinarea pantei – pentru a analiza cat de cat riscul declansarii unei avalanse. Nu pot sa spun ca ma pricep cine stie cat, dar cate ceva am mai invatat si eu. Asa ca in zonele cu panta suficient de inclinata preferam sa urc pana la baza stancilor, si sa merg pe acolo – uneori chiar urcandu-ma pe stanci, ca sa evit ingroparea piciorului pana la brau – ceea ce te incetineste si oboseste enorm. Am apreciat in zona stancilor aderenta pe care o ofera bocancii si talpa Vibram – chiar si cu zapada pe stanci. Oricum, trebuie mare atentie si trebuie evitate imprudentele – mai bine mai obositor dar mai sigur!

Nu eram convins de starea zapezii, cat de sigura este. Desi nu exista un strat nou peste un strat inghetat aflat dedesubt, zapada asta moale tot o cam lua la vale atunci cand calcam. Pe unele zone erau si ceva placi de zapada (de vant?), adica zapada de la suprafata fusese usor umezita de caldura soarelui, apoi inghetata de ger peste zapada moale de sub ea. Cand scoteam piciorul, acele placi se rupeau si o luau la vale. Dar erau mici, doar niste demonstratii despre cam ce s-ar putea intampla cand conditiile sunt altele.

Desi e foarte frig si in unele zone vantul sufla cu putere, cerul ramane senin si albastru si soarele stralucitor. Astfel incat peisajele sunt frumoase, cu creasta Zaganu in spate, Siriul si mai in spate si chiar Penteleul si mai departe. Dar e foarte greu sa te bucuri de peisaje cand inaintezi atat de greu, cand e atat de obositor sa faci un singur pas uneori.

Apa din sticluta a inceput sa inghete, astfel incat am acum un fel de shake, apa cu bucatele multe si mici de gheata – ca o gheață sfaramata.

Degetele de la picioare simt cel mai dur frigul, dar incerc sa le ignor si sa merg mai departe. Manusile rosii de polar le-am schimbat insa repede, erau umede si inghetam cu ele. Asa ca am pus manusile Salewa, rezistente teoretic la -30 de grade – si chiar mi-era bine cu ele. Problema e ca nu poti sa mai manevrezi la fel de usor aparatul foto, fermoare, bete de trekking etc.

Ah, legat de betele de trekking. De ceva vreme niciunul nu mai avea varful ascutit – se tocisera de la lovirea constanta de pietre pe drumuri forestiere. In tura din Baiului am rupt pe genunchi unul din bete incercand sa-l indrept (se indoise) – asa ca ramasese doar cu doua segmente – dintre care al doilea nu avea niciun fel de varf, era gros si plat – deci nu oferea niciun fel de aderenta si era si mult prea scurt. Al doilea bat inca e folosibil, dar sistemul de blocare e aproape distrus si el dupa atatea folosiri.

De mentionat ca nu luasem cu mine si rozetele betelor – nu prea imi placeau pentru ca alunecau pe zapada! Adica batul nu se mai infigea un metru in zapada, dar nu imi oferea deloc aderenta. Cand ma impingeam in el, o lua la vale pe zapada! Asa ca am renuntat la rozete, ceea ce pe acest traseu si pe tipul asta de zapada mi-ar fi prins bine. Pentru ca intrau in zapada foarte mult si tot nu aveam cine stie ce aderenta in plus cu ele. Ba trebuia sa depun si efort sa le scot mereu din zapada sa le mut mai in fata.

De cateva ori m-am oprit debusolat si descurajat de faptul ca eram ingropat in zapada cu tot piciorul, si in fata mea nu se vedea nicio ameliorare. Trebuia sa ma trag de crengi de brad sa ies din zapada si sa caut alte variante. Pentru grupurile care veneau in spatele meu a fost mai usor, au avut deja urmele mele pe care sa calce, plus ca nu mergea aceeasi persoana prima mereu.

Pana sa ajung la varf am inceput sa ma uit de locuri unde as putea pune cortul – deja vantul puternic ma facea sa-mi dau seama ca nu voi reusi sa-l montez pe varf. Am gasit un locsor bun langa Babele care stau la sfat.

Urcusul devine parca tot mai abrupt. Incerc sa gasesc zonele unde iarba iese din zapada – semn ca pamantul e mai aproape de suprafata si nu m-as afunda prea mult. Oboseala se simte si vantul si frigul nu tin cont de soarele stralucitor de pe cer.

Ajung intr-un punct de unde pot privi spre Bucegi, adica in partea cealalta a muntelui – spre vest. Peisajul ar fi senzational, cu crestele albe ale muntilor Baiului, Bucegi, ba chiar si Piatra Craiului si Iezer-Papusa. Din pacate nu te poti bucura prea mult de el din cauza vantului, care sufla chiar din acea directie – si te face sa vrei sa-i intorci cat mai repede spatele. Trebuie atentie in zonele abrupte unde stabilitatea e precara, vantul te poate dezechilibra si te poate face sa cazi – mai ales cand se aliaza cu oboseala instalata deja in corp.

In spatele meu se vad deja vreo doua grupuri, se apropie repede – au mers mult mai usor decat mine pentru ca nu au avut la fel de mult de luptat cu zapada. Ma ambitionez totusi sa ajung primul pe varf, si reusesc. Am insa doar 5 minute de stat singur, minute in care ma intreb daca mai pot rezista alte 5.

Pantalonii imi flutura haotic si simt lipsa pantalonilor x-bionic pe dedesubt – dar nu imi e nici chiar asa frig – sunt pantaloni caldurosi. La brate insa, pentru ca n-am apucat sa pun si polarul pe mine, imi e cel mai frig – doar cu windstopperul. Sunt insa extrem de multumit de faptul ca la corp nu imi era frig, in principal din doua motive: tricoul x-bionic e complet uscat, iar vesta de puf Nahanny e minunata!

In schimb simt frig in zona gatului, la ceafa. Fularul este inghetat bocna in partea care acopera nasul – din cauza ca de la vant imi curgea nasul si umezeala ingheta pe fular. Am incercat sa-l rotesc sa pun la nas o zona mai moale si calda, dar era prea complicat sa faci astfel de miscari delicate cu manusile ”de box”. As fi vrut sa pun cagula, mi-ar fi fost asa bine cu ea! Dar nu as fi reusit sa o pun: ar fi insemnat sa-mi scot caciula si fularul, chiar si bentita! Si asta ar fi fost mult prea dur, prea greu de suportat in frigul acela. Erau circa -17 grade.

Dar cred ca nu frigul era cel mai greu de suportat, ci vantul. Te ataca fara pauza, non stop, si nu exista o zona mai ferita acolo pe varf – vaile in jurul varfului sunt destul de abrupte. Nu as fi putut sa fac nod la fular daca il desfaceam, pentru ca l-ar fi fluturat si poate chiar l-ar fi smuls de la gatul meu si l-ar fi dus departe. Sa mananci ceva? Mort de foame cum eram si nu as fi reusit sa fac mare lucru (desi cred ca am rontait repede o ciocolatica). Cel putin la maini imi e bine, cu manusile robotice de la Salewa.

Mi-am dat seama ca degeaba as fi incercat sa pun cortul acolo – el poate ar fi rezistat vantului, dar nu as fi reusit eu sa-l montez! Cand totul flutura in jurul tau si ai nevoie de atingeri delicate sa manevrezi obiecte mici, e greu sa te descurci. Nici nu am  incercat, cu gand ca il voi monta mai jos putin, langa o stanca mai ferita.

In astfel de conditii iti dai seama cat de  important e echipamentul pe care il ai la/pe tine. Am mers candva si eu in blugi – care inghetau bocna si deveneau ca o armura pe picioare, am mers si cu bocanci de 2 sezoane prin zapada – se udau imediat – dar macar am avut noroc ca atunci nu a fost prea frig. Cred ca e important si acest aspect – sa vezi cum e cu echipament nepotrivit – sa inveti in felul asta mult mai bine ce ai nevoie, care e diferenta intre  un tricou si altul, de ce ai nevoie de rachete de zapada… Le vei aprecia mult mai mult daca ti-au lipsit inainte si ti-a fost greu din cauza lipsei lor. Dar nici sa te aventurezi fara echipament in cele mai grele locuri si conditii nu e prea inteligent.

Aparatul foto (Nikon D90) da si el semne clare ca nu ii e bine. Bateria, desi incarcata la maxim in noaptea dinainte, deja a ramas cu doar 2 liniute din 5. De la frig, pentru ca nu facusem prea multe poze. Cel putin si-a revenit ulterior.  Aparatul nu mai reuseste sa faca focusul cum trebuie – sau il face, dar informatiile de pe display clipocesc palid, abia se mai aprind. Ma gandesc sa-i fac si lui o vesta de polar sau ceva. Pe lentila se mai pun fulgi de zapada, stropi, abur – dar pe moment nu-ti dai seama.

E evident ca in conditiile astea (si cu manusile butucanoase in maini) e foarte greu sa iti mai pese sa faci fotografii. De aceea unele imi par facute cu mobilul, decolorate, sterse. Poate macar putin si din cauza luminii proaste (polarizate) uneori, poate si pentru ca aparatul dadea semne de criza, dar cel mai mult din cauza ca eu nu mai eram eficient ca alte dati! Nu e de ajuns sa ai un  aparat bun, asta e clar! In principal mi-era greu pentru ca nu puteam sa vad pe ecran prea bine rezultatul (aveam ochelari, batea lumina in el) si pentru ca nu puteam sa mai stau sa fac prea multe setari si incercari. Era prea vant si prea frig sa stai sa faci asta. Nici macar sa privesti in toate partile linistit, sa te bucuri de peisaj, nu-ti mai vine. Si pentru ca nu prea vedeam pe vizorul cel mic cu ochelarii cei mari, multe poze mi-au iesit cu orizontul stramb.

Din fericire exista Photoshop, care poate recupera imagini pe care altfel n-ai da doi bani. Eu nu sunt din categoria ”nu o stergeee, las-o si pe asta ca mie imi place!” – cu ochii rosii, neclara, prost incadrata, stramba etc. Dar la unele imagini aceste aspecte pot fi imbunatatite si astfel poti salva poza – in loc sa o stergi.

Ma uit apoi si la ceilalti. Toti au bocanci de iarna, butucanosi, pantaloni ”cu fildesi” pe ei si geci colorate, marci care mai de care mai straine. Unora tot le  e frig. Eu cu bocancii de 3 sezoane nu mai zic nimic. Mi-a lipsit insa cel mai tare o gluga – a unei geci hardshell pe care nu o am. Daca puneam si polarul pe mine mi-ar fi fost mult mai bine – dar cum sa scoti vesta si geaca pentru a pune polarul? Cum sa ramai in tricou? As fi putut dar mi-a fost lene. Pentru ca nu aveam motive sa vreau sa mai stau pe varf. Ba chiar m-am gandit cred ca voi admira peisajul mai bine in poze, acasa. Asa ca am facut poze si am plecat (totusi dupa vreo 20 de minute de stat pe varf), impreuna cu altii din grupurile venite, care n-au rezistat prea mult. Grupul care fusese in spatele meu (parca erau 2 fete si 2 baieti) mi-a multumit pentru urmele facute, si-au dat seama ca au beneficiat mult de pe… urma lor.

La coborare totul e atat de divers! Exista de acum o poteca destul de bine conturata si asta usureaza foarte mult mersul. Trebuie insa atentie mare, pe munte graba chiar poate strica treaba – si cele mai multe accidente se intampla la coborare. Asta o poti constata pe propria piele cand vezi ca mergi increzator inainte si nu te mai concentrezi la fel de mult la fiecare pas – pe care il faci mult prea rapid ca sa-l poti calcula suficient de bine. Si calci stramb pe  o margine de bolovan care aluneca, te dezechilibrezi si cazi. Eu am fost totusi suficient de atent, dar la unele portiuni mai abrupte imi venea sa strang betele de trekking (ce-a mai ramas din ele) si sa le tin in mana pe post de piolet, sa le pot folosi sa opresc o eventuala alunecare. Oricum, zapada era ok, o alunecare nu ar fi pus prea multe probleme, te-ai fi oprit destul de repede ingropat pana la brau. Mai periculoase sunt stancile de sub zapada, pe care nu le vezi – dar si cele pe care le vezi.

Am mai vorbit cu unul din baieti, care zicea ca a fost pe Mont Blanc, ca a fost in Alpi de multe ori… il intreb cum i se pare zapada in ceea ce priveste riscul de avalansa si imi spune ca acum nu e cazul, ca nu e decat un strat  de zapada, ca pericol mai mare e prin februarie incolo, cand se aduna multe straturi cu constitutie diferita… Apoi privim impreuna spre muntii Vrancei, unde el nu a fost si pe care eu nu ma pot abtine sa nu-i laud pe buna dreptate – ca sunt superbi, salbatici si pustii, impaduriti si cu putine varfuri ce scot capul din padure – oferind privelisti superbe. Ii spun sa caute pe google ”singur in muntii Vrancei”, ca va da de jurnalul meu.

Langa Babele care stau la sfat ma opresc, cu gand sa montez cortuletul pentru noapte. Soarele se pregateste sa apuna, e aproape ora 4. Desi a fost un traseu scurt, timpul a trecut repede. Din Cheia pana pe varf am facut cam 5 ore si jumatate.

Cei din grupul respectiv se ofera sa ramana sa ma ajute cu montatul, dar le spun ca ma descurc. Ce stiam eu ca de fapt nici cu ajutorul lor nu as fi putut monta cortul. Si imi dau seama de asta destul de repede – nu stiu cum de nu m-am gandit inainte. Am scos folia si am incercat sa o intind mai intai pe zapada. Apoi am scos un cui sa incerc sa o fixez, sa nu o ia vantul. Cuiul… statea ca in aer! Zapada era asa prafoasa incat nu aveam in ce sa infig cuiul – care apropo, nu era cui masiv, de iarna, in forma de V, era un amarat de cui de aluminiu, de vara – scurt si usor. Pai cum altfel sa aiba cortul 1kg? :)) Stiam ca am cuie de vara, dar ma gandeam ca poate voi reusi sa-l montez chiar si cu ele. Iata ca nu se poate – cel putin nu in astfel de zapada, adanca si prafoasa. Pentru ca nu se infige. E ca si cand l-ai infige intre o multime de fulgi de hartie, care zboara cand sufli putin mai tare.

Ei, trecem la varianta nr2. Sa incerc sa-l montez acolo unde e ceva iarba, poate si pamant. Daca zapada a fost insa prea moale, iarba si pamantul sunt prea tari – inghetate! Cu astfel de cuie nici vorba sa faci ceva. Ma simt stupid, ma uit ca prostu si nu-mi vine sa cred ca nu mi-am dat seama inainte ca asta se va intampla. Cred ca nu mi-a pasat prea tare, de-aia nu m-am gandit suficient de mult inainte.

Trec la ideea nr3. Sa dorm in zapada, doar cu sacul bagat in suprasac. Zapada adanca aveam destula, chiar si fara lopata as fi putut sa sap nitel un adapost – nu aveam nevoie de cine stie ce iglu.

Intre timp mai coboara de la varf niste oameni – un grup care urcase pe creasta Bratocea – printre care si doi tipi cu care am mers in microbuz de la Bucuresti. Faptul ca se insereaza si lumea pleaca ma face sa simt iar emotia aceea a singuratatii, gandul ca in curand va fi noapte si eu voi fi singur acolo pe munte. Imi amintesc si de faptul ca mai umbla lupi pe creasta si pana la urma hotarasc destul de repede – dar nu lipsit de remuscari, sa cobor.

As fi coborat pana in Cheia daca baietii ar mai fi avut un loc in masina, dar nu aveau. Asa ca incep sa caut o stana – dar nu prea sunt stane acolo. Decat un fel de cotet mai mare, il vad pe partea sudica a muntelui. Nu mai ma duc pana acolo, cobor spre zona cabanei.

Parasesc insa poteca cea buna pentru a urca pe 2 varfulete aflate pe dreapta – cu gand ca poate zaresc o stana in valea de acolo, dar si ca sa surprind ultimele raze ale unui apus de care as fi putut sa ma bucur mai mult.

Pana la urma am gasit un adapost in apropiere de cabana Ciucas – la care se lucreaza de zor si care va fi gata in principiu la primavara. Asa ca peste noapte am dormit fara griji. Nu inainte sa beau un suc tedi in cutie micuta de carton, un suc gustos si cu vitamine, care s-a mentinut complet lichid, spre deosebire de apa din sticla care incepuse sa inghete destul de repede.

Luni 20 dec.

Desi pe seara ma simteam obosit si cam dezamagit (pentru ca nu montasem nici cortul si nici in zapada nu dormisem), pana dimineata mi-am dat seama ca nu are rost sa cobor direct spre Cheia. Asa ca am hotarat sa lungesc putin traseul urcand si pe Zaganu.

Traseul pana in saua Chirusca il stiu, e destul de usor – cand prin padure, cand pe o margine de prapastie superba, cand printre tufe de ienupar. Insa iarna nu-i ca vara nici pe aceasta portiune de traseu! Pe aici zapada-i mare si urme nu sunt, asa ca odihna de peste noapte se consuma rapid, incercand sa inaintez prin zapada adanca. Din fericire gasesc niste urme, care mai usureaza putin mersul. In plus, intre brazii aceia cu crengile aplecate pana la pamant de zapada cea grea, urmele imi folosesc si ca sa ma ghideze. Marcajele exista, de mai multe feluri, dar e greu sa le vezi pe sub crengile aplecate. Iar poteca nu exista – e doar zapada peste tot pe jos, nu ai putea sa intuiesti unde e poteca. Daca nu ar fi existat urmele acelea sa ma ghideze m-as fi descurcat oricum, dar as fi fost mai atent sa urmez culmea.

Cand ies dintre braduti poteca incepe sa urce spre stanga – e o zona cu vizibilitate mai mare, dar e ca un tunel printre jnepeni – in zona saua Chirusca. Imi dau seama ca acolo acumularea de zapada este mult mai mare, asa ca hotarasc sa urc drept in sus pe panta care se vede – pentru ca acolo se vede si multa iarba sub zapada – as merge mai usor pe acolo. Imi e insa foarte greu sa ajung la zona cu zapada mai putina, care e atat de aproape! De ea ma desparte o zona cu zapada adanca, prin care ma chinui (de data asta putin amuzat) ca sa traversez spre pamant mai stabil.

Apoi urc abrupt, surprins sa gasesc merisoare inca bune (desi cam inghetate) – pe care ma chinui sa le culeg cu manusa ”de box”. Ies in creasta Gropsoarele mai repede si mai bine decat ma asteptam, si pornesc spre zona La Rascruce. Se merge mult mai bine pe aici, zapada e mult mai putina si a fost suflata de vant – astfel incat sunt multe zone in care reusesc sa merg pe iarba.

Peisajele sunt foarte largi de aici, au fost doua zile cu senin pana la departari. Un baiat se intreba pe varful Ciucas daca muntii albi care se vad foarte departe sunt muntii Ceahlau. E posibil, nu mi-am dat seama. Ar fi putut sa fie Hasmasul Mare – cert e ca se vedea foarte departe.

Ma bucur insa mai mult de muntii din jur: Siriul atat de aproape, Penteleul cu toata creasta , Muntii Vrancei cu varful Goru. In partea cealalta se vad Bucegii, Piatra Craiului, ba si varfurile cele mai inalte din Iezer Papusa. Nu mai zic de Baiului sau Grohotis, ca astia sunt vecini apropiati ai Ciucasului.

In zona la Rascruce ma hotarasc sa montez macar de proba cortul, sa stiu macar ca il vad montat. Zapada e putin mai inghetata si ma gandesc ca poate reusesc sa-l fixez cat de cat. Si cat de cat l-am fixat – dar daca vantul era mai puternic ar fi scos cuiele pana la urma – ca erau precar fixate.

Am inceput coborarea pe Muntele Rosu – pentru ca pe acolo nu mai fusesem niciodata si voiam sa vad si acest traseu. Care mi s-a parut tare frumos – un traseu cu privelisti superbe, cu o coborare mai abrupta la inceput apoi si cu portiuni orizontale printre braduti micuti.

La statia seismica mai fac o pauza sa-mi fac niste poze apoi cobor spre cabana Silva – unde ma opresc sa beau un ceai.

Am stat de vorba vreo jumatate de ora cu nenea de-acolo, care mi s-a parut foarte de treaba. Am vorbit in special de animale salbatice – ca asta ma interesa mai mult. Am aflat astfel ca au fost adusi in zona cativa ursi de la rezervatia din Zarnesti, dar vreo 2 au fost gasiti morti si ceilalti au disparut. A ramas insa o ursoaica de prin partea locului, dar imi spune ca nu au fost niciodata probleme – nici la corturi nu a venit ursul niciodata in acea zona. Noaptea mai se aude in padure un râs, care desi nu rade, face un miorlait tare interesant. Ce mi-ar placea si mie sa stau la panda sa vad unul. Dar noaptea eu nu prea vad ca nu am ochi cu infrarosii. Despre lupi imi spune ca pe Valea Berii mai umbla, unde au omorat cativa caini de stana – dar pe creasta nu crede ca urca, pentru ca nu au ce manca acolo. Adevarul e ca nici n-am vazut nicio urma pe creasta – decat unele mici pe Muntele Rosu (probabil de vulpe).

La plecare mi-a dat si doua buletine uitate de un baiat si o fata din Bucuresti, asa ca a doua zi m-am intalnit cu ei sa le inapoiez.

In Cheia am ajuns pe la ora 13 si pentru ca microbuz aveam abia la ora 5 fara ceva, am iesit in strada si am facut cu mana la ocazii pana m-au luat doi baieti binevoitori cu un tir.

Desi nu am reusit prin aceasta excursie sa fac chiar ce mi-am propus si ma simteam cam dezamagit din acest punct de vedere, ea nu a fost cu siguranta o pierdere de timp. Am invatat multe despre echipamentul necesar pe timp de iarna, despre diferentele intre mersul pe munte vara si iarna (chiar daca mai mersesem iarna, acum parca am fost mai atent sa observ aceste diferente). Si, chiar daca pe moment fotografiile nu mi-au iesit ca alte dati, acasa am reusit sa recuperez unele dintre ele cu ajutorul computerului – astfel incat sa le apropii cat mai mult de ceea ce eu am vazut acolo. Si anume peisaje pictate cu mult alb si albastru, pana la departari!

Ciucasul e un munte fantastic, destul de accesibil – dar tare capricios!

Ioan Stoenică, 24 decembrie 2010.

fotografii sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/OIubireAlbAlbastraSingurInCiucas?feat=directlink 

Si-o urare…

Va doresc zile frumoase in acest sfarsit de decembrie, zile in care sa va amintiti…

– ca nu cadourile sau mancarea conteaza cel mai mult – ci ceea ce ai si simti in interior, precum si oamenii pe care ii ai alaturi.

 – ca ”sa fii mai bun” nu trebuie sa fie doar niste cuvinte, ci o dorinta puternica venita din interiorul nostru.

– ca ”spiritul sarbatorilor” sau ”atmosfera de craciun” nu sunt date de luminitele de pe strazi sau de cozile din magazine.

– ca ”lucrurile pe care nu le spui se pierd”.

– ca desi multi nu cred si nu tin cont de Dumnezeu, toti cred in zilele libere oferite ”in numele Lui”.

– ca de Craciun se sarbatoreste nasterea cuiva foarte important, mai important decat persoana pe care o sarbatorim atunci cand e ziua noastra de nastere. Poate ar trebui sa incercam sa stim mai multe despre el daca tot spunem ca e important.

– si ca orice zi poate fi ”Craciun” daca esti tu intr-un anume fel. Asta nu inseamna ca trebuie neaparat sa faci cadouri in fiecare zi. Dar ceva bun ai putea sa oferi, daca ai in tine.

Sarbatori fericite!

Ioan.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la O iubire alb-albastra. Singur in Ciucas.

  1. eumiealmeu zice:

    superb scris. am sorbit totul dintr-o privire. iar incheierea, o splendoare de idei realiste. zile frumoase.

    Apreciază

  2. Ana zice:

    Draga Ioan,
    Minunat jurnalul si deosebit de frumoase fotografiile tale! Eu am fost de trei ori in Ciucas (numa’ toamna – in septembrie, octombrie si noiembrie) si de doua ori am prins ceata, muuuulta ceata si deasa de nu vedeai nimic, decat bradul de langa tine… Asa ca nu am putut sa ma bucur de peisajele pe care le-ai vazut tu acum. Dar iaca – am calatorit azi cu tine si mi-a placut ce am vazut! Taaare frumos!
    Ca sa nu-ti mai zic ca abia astept sa vad Ciucasul in iunie, imbracat in hainute roz de rododendroni 🙂

    Frumoase si urarile tale! Multumim ca ne-ai amintit inca o data de toate cele, de ceea ce conteaza cu adevarat. Sarbatori linistite si binecuvantate si tie si celor dragi sufletului tau!

    Apreciază

  3. mada zice:

    frumoasa seria de poze
    sunt cateva cadre de-a dreptul minunate pe acolo!!
    ai prins o vreme superba de facut poze

    Sarbatori fericite si un An Nou fericit! 🙂

    Apreciază

  4. mada zice:

    bine.. exceptand frigul.. zapada.. efortul a meritat!!

    Apreciază

  5. Hello hello! 🙂

    Ma bucur ca v-au placut pozele! 😀 Eu eram putin dezamagit prima oara cand le-am vazut acasa, dar pana la urma am reusit sa fac o selectie…

    Si ma bucur ca in felul asta si altii poti sa vada frumusetile muntilor, fara sa indure gerul si vantul 😀

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s