Zăpada din savană

(o poveste pentru copilul din tine)

Pe muntele acela traiau la un loc mai multe anotimpuri, impartite cumva pe inaltime pana spre cele mai inalte stanci de pe varf. Iarna ocupa desigur locul de cinste, privind de acolo de sus campiile intinse din mijlocul carora muntele se ridica.

Era ciudat cum recele zapezii reusea sa supravietuiasca, desi se afla atat de aproape de soare…

Intr-o zi, cei doi copii ce locuiau la baza muntelui se hotarara sa nu faca nimic in ziua aceea. Sa stea pur si simplu pe iarba si sa se uite la cer. Cand am spus „nimic” ma refeream la „nimic interesant pentru oamenii mari”, caci pentru ei cerul avea mereu ceva minunat de aratat: un spectacol pe care il urmareau de multe ori razand si tinandu-se de mana. Da, erau un baietel si o fetita, ei erau si paznicii muntelui si stapanii lui. Dar mai ales, prieteni buni cu acesta.

Dupa ce se saturau sa nu faca nimic, schimbau nimicul si faceau alt nimic… De data asta, se hotarara sa urce pe nimic.

– Hai sa mergem desculti pana acolo! spuse fata…

– Pai oricum nu putem zbura incaltati, ar atarna prea greu bocancii…

– Asa e… crezi ca mai prindem norul de 11 jumate?

– Pai pana ne cataram la gara din sequoia, nu cred ca-l mai prindem. Am putea sa stam pe creanga 4, e o bancuta frumoasa acolo, se vede toata savana in jur si sub noi…

– Nuuu, am alta idee! Hai sa luam papuceii anti gravitatie!

– Chiaaaar!! Si sa sarim asa ca pe Luna pe-aici prin jur!

Se dusera la coliba facuta din paie pe care niciun lup nu reusise sa o darame pana atunci si scoasera din lada magica papuceii cei roz. Nici nu iesira bine afara ca rasetele lor umplura campia. Sareau mult, de sase ori mai sus decat un om obisnuit, pentru ca papuceii aceia fusesera creati cu praf de Luna si pe Luna gravitatia e de sase ori mai mica decat pe Pamant. Ceea ce inseamna ca poti sa sari de sase ori mai sus! Si asta faceau ei acum in miezul acelei zile calduroase. Si in timp ce sareau, cu incetinitorul desigur, imitand miscariile incete ale bratelor unor cosmonauti, faceau si niste zgomote ciudate, cum vazusera ei intr-un film…

– Ooooaaaahhhh uhhheeeeaaaa

– Uuuuiteeeeemmmaaaaa cuuuuum saaaaaarrrr…

Se amuzau teribil de fiecare data, caci nu, nu era prima oara cand foloseau papuceii… era doar prima oara pe ziua respectiva.

– Norul personal in directia varf soseste in copac la creanga 6, anunta o maimutica suita tocmai sus.

– Haide ca vine norul de 12 jumate, hai sus in sequoia!

Si se agatara in ultima clipa de o aripa pufoasa de nor, apoi se trasera mai sus asezandu-se confortabil. Era moale si racoros, in forma de oita netunsa ce paste iarba albastra pe un cer mult prea mare sa-l poti primi cu totul in tine. Picioarele le atarnau lejer in afara si uneori se lasau pe spate si priveau albastrul senin (uneori era negru, niste nori mai mari si mai rai veneau si se luau la cearta cu norisorii cei mici si ii alungau).

Mergand pe deasupra savanei, baiatul scoase din ghiozdanel o punga cu cirese mari si ii oferi fetei…

– Uite acolo unu! Da-i! si fata arunca samburele mic direct in capul unui om ce incerca sa-l jefuiasca pe un altul… Nu aveau cirese suficiente cati oameni rai, dar cel putin erau bucurosi ca nu stau cu samburii in cirese fara sa faca nimic, doar sa se planga de cati oameni rai exista. Si mici cum erau, faceau ceea ce puteau si ei. Altii mai mari pe semne ca nu aveau samburi de niciun fel ca sa incerce sa schimbe ceva: “Nu au samburi, altfel de ce nu ar face nimic?” isi spuneau ei uneori…

Cand ajunsera deasupra varfului muntelui, cam la un metru deasupra lui, sarira direct pe el. Chiar in varf! Abia era loc sa stea doi copii acolo pe varf, dar amandurora le placea in secret locul acela, pentru ca astfel puteau gasi o scuza discreta pentru a se tine in brate…

Ar mai fi stat asa, dar placerea coborarii pantei de zapada pe saniuta facuta dintr-o bucata de nor si cu doua fulgere pe post de talpici, ii atragea de fiecare data! Nu trecea mult si ochii le erau plini de lacrimi, de la vantul ce le lovea fata cu viteza – caci panta era abrupta, si ochelari nu aveau. In coborarea lor rapida, fata tipa cat putea de tare, tare de tot, din adancul sufletului, exprimand un sentiment de libertate si bucurie pe care doar pasarile ce inconjurau muntele il mai intelegeau…

–      AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA

Dar de data asta, ceva se intampla. Tipatul fetei declansa o reactie neasteptata in spatele lor, undeva pe varful muntelui, si frisca de zapada proaspat cazuta se desprinse cu un zgomot cutremurator si incepu sa se rostogoleasca la vale. O avalansa, o avalansa ce ii urmarea cu viteza ca sa ii inghita, parand ca vrea sa se razbune pe ei pentru ca o trezisera dintr-un somn adanc de sute de ani…

Copiii se lasara pe burta pe sanie, incercand sa capete o forma cat mai aerodinamica si astfel viteza crescu. Deja iesisera din iarna, dar saniuta nu se oprea, asa viteza prinsese incat pamantul maroniu al toamnei parea sa alunece precum zapada sub fulgerele celor doi…

– Partieeeeeeeeeee, striga baiatul catre o marmota ce se uita abatuta la o ciocolata cu ambalaj resigilabil…

Saniuta fugea spre vale si in jurul ei anotimpurile se succedeau rapid. Intrasera deja in primavara, si florile fugeau din calea ei ca sa nu fie arse sau rupte si in cele din urma intrara in vara de la poale. Unde, dupa inca o distanta destul de mare, saniuta consuma forta inertiei si se infipse intr-un musuroi de furnici…

– Hai ca am scapat, rase baiatul… hai sa mergem sa ducem saniuta la…

Dar nu apuca sa-si termine bine fraza, ca in urma lui avalansa izbucni cu un zgomot puternic si acoperi totul in jur de un alb gustos de zapada…

– Zapada? Zapada in savana? La 40 de grade? se mira un ghepard aflat undeva mai la departare…

Avalansa insa ii acoperise pe cei doi copii cu totul si acum ei stateau infundati undeva la vreo 10 metri sub un strat alb si rece. Poate fusese o minune cum de in jurul lor ramasese un spatiu liber, cam cat un iglu de mare, astfel incat, in intunericul acela alb, cei doi se priveau mirati unul pe altul…

Nu trecu mult si incepura sa rada cu pofta…

– Yuhuuu, suntem la 10 metri sub zapada!!

– Wow, iti dai seama ce aventura o sa fie sa iesim de aici?

– Sa iesim? Dar e minunat aici, de ce sa iesim? Nu-ti dai seama, am putea sa sapam un tunel si sa facem o casuta aici, cu mai multe camere… facem si o bucatarie si dormitor!

– Daaaa! exclama fata plina de bucurie… Dar… cu ce facem casuta?

Baiatul ridica o spranceana mirata…

– Glumesc, glumesc! rase fata spre el, haide, hai sa incepem sa sapam…

– Stai, nu putem sapa asa la nimereala, trebuie sa ne gandim cum facem, ca sa nu se surpe peste noi…

Si cei doi incepura sa scrijeleasca pe zapada un intreg proiect de locuinta… un palat ce sa mai! Palatul de gheata al unei zane dintr-o poveste necunoscuta inca. Dupa nu mult timp, sapaturile lor incepeau sa dea nastere unui coridor in care puteai sa mergi in picioare si din el, cateva camere – unele mai mari, altele mai mici, isi asteptau acum oaspetii…

– Cand o sa fie gata, facem tunel pana afara si apoi chemam inauntru si animalutele, da? Spuse fata… Putem sa facem asa, ca o gradinita! Sa se mai ascunda si ele de caldura de afara! Uite, aici ar putea sa stea puiutii de ghepard, aici puiutii de antilopa si aici puiutii de zebra… si noi sa avem grija de ei si sa ne jucam cu ei.

– Pai cum, nu putem sa punem gheparzii langa antilope, ca le mananca!

– Nu le mananca, puiutii nu fac rau nimanui…

– Pai da, dar cand or sa creasca…

– Pai… nu or sa faca rau decat daca nu sunt educati cum trebuie! Altfel… puiutii pot creste mari si sa fie niste gheparzi buni, daca cineva le spune cum…

– Pai da, dar ei trebuie sa manance, altfel cum traiesc? Doar nu or sa manance iarba?

– Hmm… ai dreptate… atunci la care animale era valabil ca in functie de educatie ajungi sa fii un animal bun sau rau?

– Nu exista animale bune sau rele… cred ca de oameni era vorba…

– Ah, da! Dar sa lasam oamenii, nu vrem lucruri prea lumesti aici in casuta.

Sub stratul cel gros de zapada ce imbracase savana in alb, casuta era gata. Parea un musuroi de termite la dimensiuni mai mari si deja camerele fusesera ocupate de clientii colorati si pufosi. Era timpul pentru o pauza de nimic…

In camera principala, ce devenise din start un intreg univers pentru cei doi copii, fetita statea pe un fotoliu alb cu aspect imparatesc si rochia ei rosie se prelingea peste zapada incercand parca sa o topeasca… dar zapada rezista. In fata fotoliului (nu stiau cum sa sculpteze un tron in zapada), baiatul statea cu un genunchi in pamant si capul plecat, intinzandu-i fetei o bageta cu o gargarita in varf. Nu, nu o gargarita adevarata, asa cum alte baghete magice nu au stelute adevarate in varf. Era o gargarita rosie cu argintiu ce fusese candva la gatul fetei, o gargarita facuta din… dar ce mai conteaza din ce era facuta? Important era ca avea puteri magice…

Fetita ii multumi tanarului proaspat proclamat print si il invita sa se aseze langa ea. Fotoliul era suficient de mare. Incercand sa se sprijine, spatarul cel moale se lasa pe spate si astfel fotoliul deveni un pat intins de zapada… si acum…

– Sa fie… ciocolata!

Si peretii camerei se transformara in ciocolata de toate felurile: un colt de perete era ciocolata alba cu alune, alt colt era ciocolata cu lapte si stafide, alt colt era ciocolata simpla cu lapte (fetei ii placea si asta), alt colt era ciocoata amaru… nu, din asta nu era, alt colt era ciocolata cu crema de portocale si biscuit…

Dar ce era minunat la peretii acestia era mai mult decat ceea ce vedeai cand te uitai prima oara… Ochii uneori nu reusesc sa vada tot adevarul si abia dupa ce iti folosesti si alte simturi constati cat de putin stiai… Muscara direct dintr-un perete si ca sa vezi minune, in gaura din perete crescu la loc bucatica de ciocolata lipsa…

– Yuhuu, ciocolata la infinit, o sa ne ingrasam ca un rinocer! rase baiatul…

– Nu nu, stai asa… sa fie… inghetata!

Si peretii se transformau… portiuni mai mici de tot felul de inghetate si apoi, cel mai mare perete devenise un perete din inghetata de menta cu bucatele de ciocolata presarate prin el…

– Menta cu ciocolataaaaaa, vreaaaau! spuse baiatul si  se repezi cu limbuta direct pe perete…

Pereti formati din portocale, banane, cirese, turta dulce (de diferite culori si arome), jeleuri, acadele si prajituri de tot felul, toate se succedeau in jurul lor dupa propria pofta. Si parea ca ei nu aveau sa se sature prea curand, chiar daca soarele incepuse sa topeasca zapada de la suprafata si cei 10 metri ramasesera acum doar 9…

Si-n casuta lor de sub zapada, unde orice era posibil, in lumea lor departe de lume, unde orice era posibil… in mintea si inimile lor, unde orice era posibil… acolo totul era posibil. Si ei doi traiau fericiti intr-un bloc din Bucuresti, unde totul era posibil, pentru ca erau ei. Impreuna.

 Ioan Stoenică, 20 mai 2008

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Zăpada din savană

  1. Irena Raluca zice:

    Mi-ar trebui niste papucei anti-gravitatie…asta ar rezolva problema cu transportul…din nor in nor tot Trans-Atlanticul si pe urma cu norisorii continentali…si as ajunge acasa,…unde…la una din case…caci eu am mai multe…dupa suflet…
    In sufletelul meu incap 2 tari…asa ca loc de poposit , am…
    Cu transportul e mai greu…dineros…d-astia nu prea am…
    Sa fie…ciocolata….ce-ar fi sa fie…nebunie…de pilda un examen greu luat doar prin atingerea baghetei magice.
    Concluzie :” daca il cunosti pe baielel te rog spune-i sa-mi dea info despre papuceii anti-gravitatie si bagheta magica…am nevoie de amandoua negresit !!!

    Apreciază

  2. Valentin zice:

    Un mare scriitor roman spunea ca: „Cine uita sa fie copil, moare”.

    Am sa dau drumul copilului din mine si sper ca Mos Craciun sa nu ma uite si sa ma viziteze. Ce mi-as dori? Un Craciun cu zapada si familia alaturi…

    Apreciază

  3. ~ ahvie zice:

    Foarte foarte draguta povestioara. Mi-a facut mare placere sa o citesc. 🙂
    Asteptam mai multe !

    Apreciază

  4. Si eu ma simt copil si o parte din mine nu cred ca va imbatrani niciodata! Voi avea grija de asta! 🙂 Chiar daca lumea te mai apostrofeaza uneori si iti zice parca cu sens peiorativ ca „nu te mai maturizezi odata” :D! Cine a zis ca nu poti fi si matur si copil in acelasi timp? 🙂

    Apreciază

  5. seedone zice:

    O pauza de nimic – foarte frumos. O pauza mentala absoluta, cu atentia indreptata cu totul asupra clipei prezente. Daca se putea cand eram copii, se poate si acum. Suntem facuti din acelasi material magic.
    Izolarea de lume intr-un castel. Aflat mai intai sus, fara forma concreta, dar ajutat sa existe de catre un norisor politicos cu rol de tren personal care sa ne duca intr-acolo, apoi afundat intr-un loc pe care oamenii nici macar nu-l mai banuiesc ca exista, castelul protejeaza o vreme. Face sa se nasca din nou increderea in frumos, in altul, in emotie, in copilarie si in iubire. Un timp… Dupa care isi cere drepturile singuratatii si ne alunga prietenos, impingandu-ne iarasi printre ei, printre oameni, ca sa cautam si acolo increderea si s-o gasim cu inima deschisa.
    Un an mai bogat in scris, Ioan! Te urmaresc si te bat la cap, sa stii.

    Apreciază

  6. Ce tare e povestea asta, nu o stiam! Adica nu as lua-o ca stil de viata, decat poate in anumite momente 😀 Sa i-o arat Darminei! 🙂

    Apreciază

  7. Radu florica zice:

    Feumoasa poveste!

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s