Creasta muntilor Baiului – 3 zile de iarna

Mie nu prea imi place sa merg pe munte pentru ”distractie”, pentru ”socializare” cu cat mai multa lume. Muntele e pentru mine o experienta destul de intima, de profunda – de aceea prefer de multe  ori sa merg singur, sau, daca e vorba sa merg insotit, prefer grupuri cat mai mici: 2 sau 3 persoane. Ceea ce nu inseamna ca nu am fost si cu grupuri de 15 persoane.

Cand am vazut tura propusa de Stefan (dragois) pe carpati.org mi-a atras atentia imediat. Era un traseu interesant, destul de solicitant si de lung (toata creasta muntilor Baiului in 3 zile), pe timp de iarna – si in timpul saptamanii. Mi-am dat seama ca nu se vor inscrie prea multi la aceasta tura, de fapt ma gandeam ca vom fi doar noi doi. Si cum eu oricum vroiam sa-mi fac o (re)evaluare a echipamentului de munte pentru iesirile de iarna, am zis ca nu strica sa mai merg cu cineva – in caz ca echipamentul da gres (de exemplu cortul).

Pana la urma am fost 3 persoane – a venit cu noi si Sorel (justsorel), iar in prima zi ne-au insotit si Alexandra (alex29) si Cosmin (cosminandrei). Ceea ce nu a fost deloc rau, mai ales ca am putut vorbi cu Cosmin despre aparate foto si cu Alexandra despre jurnalele mele (pe care le citise 😀 ). Imi place cand imi spune cineva ca mi-a citit jurnalele si i-au placut, dar nu pot sa nu intreb ”eu de ce nu stiam asta??”. Daca tot ti-a placut ceva, spune si doua cuvinte, sa stie si bietul autor! 🙂

Am inceput traseul din Posada, unde am ajuns pe la ora 8 si jumatate dimineata. Un nene de la muzeul cinegetic a fost dragut si ne-a aratat pe unde sa mergem, lasandu-ne sa traversam prin curtea muzeului. Am ajuns astfel la marginea padurii, unde am inceput sa urcam pe o poteca marcata cruce rosie. Marcajul a aparut insa doar de 2 ori, apoi nici urma de el, prin poienile unde zapada incepea sa ia locul noroiului.

Asa ca am urcat mai mult la nimereala, prin poieni si palcuri de padure, sarind vreo doua garduri ca sa evitam mersul prin tufe si peste crengi cazute la pamant.

Am gasit si un călin cu fructe rosii – eu nu ma pot abtine sa nu gust de fiecare data cand gasesc ceva ce stiu ca e comestibil. Dar ceilalti nu mai mancasera asa ceva, iar Stefan a fost cel mai reticent: care e diferenta intre căline si nebunele? Pana la urma a gustat si el, descoperind faptul ca sămânța are forma de inima – iar gustul seamana cu cel al merisorului.

Am iesit pe creasta pe la ora 10:10, deci nu am mers asa mult – vreo ora si jumatate. Cred ca daca am fi mers totusi pe culmea dealului, care era mai in dreapta, am fi mers mai repede – asta daca acolo mai exista poteca aceea candva marcata cu banda rosie.

De sus din creasta deja peisajul e tare frumos, cu zapada ce straluceste parca inghetata sub razele soarelui. Se vad muntii Grohotis acoperiti de zapada spre est, varful Secaria si cateva case din satul cu acelasi nume, iar in urma in vale, Prahova straluceste alaturi de acoperisurile de tabla ale caselor. In departare la orizont se mai vede un rau mare stralucind si ne dam fara succes cu parerea despre ce rau ar putea fi vorba: Prahova, Ialomita, Dambovita sau Arges.

Bucegii nu isi arata decat inceputul crestei, fiind mascati de varfurile mai inalte din creasta Baiului – spre care ne indreptam si noi.

Alexandra si Cosmin, avand bagaj usor, doar pentru o zi, merg mai repede – asa ca ei sunt primii. Noi beneficiem astfel de urmele facute de ei in zapada, chiar daca pe aceasta portiune se merge destul de bine – zapada nu e chiar asa mare. Eu imi amintesc sa calc pe jumatatea urmei celui din fata, astfel incat sa se formeze un sanț, o poteca – si nu doar gropi.

Dupa ce mai inaintam putin, in fata spre dreapta (nord-est) ni se arata frumos si Ciucasul, un pic albastrui si acoperit de pete de alb.

Pe mine peisajul ma incanta, iubesc culmile acestea line, cu peisaje largi in toate partile – sau cand intr-o parte cand in alta. Drumul de pe creasta ocoleste varfurile cand pe stanga cand pe dreapta, trecand astfel pe sub varfurile Doamnele Tituleni, Razoare, Mierlei, Vornicul sau Piscul Cainelui – varful pe care am urcat prima oara cand am fost in Baiului, in 2009. Deci uneori privelistea e spre valea Doftanei, Ciucas si Grohotis, alteori e spre valea Prahovei si Bucegi.

Dupa ce trecem si de Piscul Cainelui (care ramane pe stanga) incepem sa vedem cu adevarat si peretii de stanca ai Bucegilor. Sorel observa in mod deranjant cota 1400 din Sinaia, pe care desi mergem, nu reusim sa o mai depasim. Pentru ca intr-adevar peisajul nu se schimba foarte mult, desi mergi si mergi si tot inaintezi parca degeaba, Sorel se simte cam plictisit de traseu. A avut grija insa Stefan, nu stiu ce i-o fi spus, ca a doua zi nu s-a mai plans deloc! :))

Ne apropiem de varful Baiul Mare, dar ceea ce se intampla ne cam ia gandul de la varf. In dreapta noastra (spre est) zarim o aparitie fantomatica, timida, ascunsa printre nori. Eu o recunosc imediat, de fapt o asteptam, imi doream sa o vad, sa o pozez. O cautam cu atentie prin ceata de pe valea din dreapta noastra, simtind ca e exact locul si momentul unde ar trebui ea sa apara. Si nu m-am inselat! Acolo se ascundea, cu frumusetea ei atat de naturala, nimeni alta decat Gloria…

Gloria a scos mai intai timid capsorul dintre nori, atingandu-mi umbra capului cu un sarut colorat, dar a fost mult prea putin! Prea delicat – abia m-a atins, nici n-am simtit, nu m-am putut bucura de el! Vroiam mai mult, mult mai mult! Un sarut pasional! Asa ca am inceput sa urc mai cu forta spre varf, simtind ca aceste momente vor trece atat de repede si Gloria va disparea fara sa fi apucat sa… ii fac o poza. Dar minunea s-a intamplat! Soarele stralucea frumos dinspre asfintit, aproape orizontal, trimitandu-mi umbra lunga pe norul aflat pe dreapta crestei, atat de aproape. Si astfel o poarta magica s-a deschis, permitandu-i Gloriei sa se arate, mult mai clara, mai intensa, mai colorata! I-am acordat toata atentia mea si astfel am ramas putin in urma in timp ce ceilalti ajunsesera deja pe varf.

Dar surpriza, Gloria ne-a urmat pana acolo si astfel am avut parte de cel mai incarcat de frumos apus! Cu soarele si crestele albe – portocalii dinspre Bucegi…

…si curcubeul din jurul capetelor noastre, un fenomen pe care nu multa lume are ocazia sa il vada: fenomenul Gloria, sau Spectrul din Brocken (pe care eu il mai vazusem  o singura data, in Leaota, dar nu am reusit atunci sa-l pozez).

fenomenul Gloria - spectrul din Brocken.

Iata si cam care ar trebui sa fie conditiile ca acest fenomen sa apara:

observatii:

–          in poza (desen) nu e Mos Craciun ci sunt eu – ma puteti recunoaste dupa bocancii rosii si geaca de aceeasi culoare.

–           Aparatul Nikon, desi mare si greu, nu apare si in umbra. Umbra se bucură sa ma vada, dar nu-mi face poze. Ea are insa bete de trekking, cu care se pregateste sa ma altoiasca daca spun vreo prostie.

–          A cui e caciula neagra cu ciucure? Ca eu am una alba!

–          Nu am un picior mai lung decat celalalt! (desi umbra asa pare sa spuna). Va asigur ca am picioarele egale si paralele, in special stangul!

–          Fenomenul Gloria se refera la acea aureola de curcubeu care apare in jurul capului umbrei – aratand adevarata natura a omului. Nu degeaba mi se mai spunea Ioan Botezatorul – desi mai recent mi se potriveste si Ioan Gura de Aur. Oricum, un sfant! Asta e important… :)) Auch! M-a altoit umbra c-am spus o prostie!

Am ajuns pe Baiul Mare dupa circa 7 ore, deci aproape de ora 16. Numai bine ca sa ne bucuram de apus din cel mai inalt punct al crestei pe care ne aflam.

De la Baiul Mare Alexandra si Cosmin au inceput sa coboare spre Sinaia, nu inainte de a face o poza de grup.

Alexandra, Stefan, Sorel, Cosmin si Ioan

Eu cu Stefan si Sorel am continuat sa mergem pe creasta, cu gand sa ajungem la o stana unde sa dormim peste noapte.

Inainte de varful Băiuțul baietii au zis sa facem dreapta, ca le spusese Cosmin despre un drum care ar fi pe acolo. Eu m-am mirat, nu as fi vrut sa parasim drumul de creasta, dar eram prea ocupat cu fotografiatul cand au vorbit ei de traseu, asa ca nu stiu ce le spusese Cosmin. Incepem asadar sa coboram usor, ocolind varful prin dreapta (drumul era prin stanga). Inaintam destul de greu din cauza ca pe-aici zapada e mai mare si deja recurgem la ajutorul frontalelor pentru ca noaptea s-a lasat rapid.

Ajungem pe fata nordica a culmii Baiutul si acolo vantul e mai puternic si panta mai abrupta. Mai inaintam o portiune si traseul (fara poteca) devine tot mai greu. Ne e tot mai clar ca ne-am pacalit si ca pe aici nu vom ajunge unde vroiam – si a fost doar o mare lungitura inutila. Pana la urma Stefan hotaraste sa ne intoarcem si sa coboram spre padure, ca sa traversam pe acolo pe undeva spre culmea Orjogoaia. Mie mi s-a parut enorm de mare ocolirea, am fi avut mult de coborat si mult mai mult de urcat – as fi preferat sa urcam de-acolo de unde eram spre varful Baiutul – ca nu era departe – si sa coboram in partea cealalta ajungand inapoi in drumul de creasta. Dar iarba uda si vantul puternic ii fac pe baieti sa nu vrea sa mai urce pe-acolo, asa ca incepem sa coboram. Urmam culmea ce coboara destul de rapid si ne gandim unde vom dormi noi la noapte…

Aveam cortul cu noi, dar sa-l punem la marginea padurii nu prea ne venea, mai ales ca vroiam si sa pregatim ceva de mancare, ceea ce ar fi putut atrage animalele salbatice (mirosul s-ar fi impregnat in cort si in haine). Dar pe jos gasim prin iarba… cacareze de oaie! Asa ca nu excludem posibilitatea ca la marginea padurii sa gasim o stana. Ceea ce se si intampla! (pe harta nu se vedea ca era stearsa, indoita hartia chiar acolo). Mai intai am gasit cateva constructii micute de lemn, ca niste cotete nu prea bine izolate (dar care pentru mine ar fi fost de ajuns), apoi, mergand si mai jos, am gasit si stana principala. Dar ce stana, una de ”5 margarete” cum i-a spus Sorel, una foarte mare, cu mai multe camere, priciuri multe, gradina (fara flori), lemne de foc adunate intr-un colt intr-un sopron… o adevarata bucurie!

Am ajuns aici dupa circa 11 ore de mers!

Multumiti ca avem unde sa dormim, ne-am schimbat de hainele umede si ne-am pus pe gatit. Adica Stefan s-a pus pe gatit, eu m-as fi multumit cu sandviciurile mele (care ne-au prins totusi bine pana a fost gata mancarea). Mie nu mi-a venit sa cred ce au carat baietii dupa ei, mai ales cand am vazut o conserva de un kg si ceva de mancare de mazare! Eu abia ma indur sa car o conserva de pate, ce sa mai zic de asa conserva uriasa? Dar la mine e si obisnuinta de a merge singur – altfel, daca sunt mai multi, e dragut sa mananci ceva cald impreuna, sa te bucuri de ceva bun care chiar sa-ti placa.

Din pacate insa, in timp ce era la incalzit cratita cu mazare, suportul de plastic pe care era pusa butelia s-a miscat si astfel cratita s-a varsat! (intotdeauna trebuie tinut de cratita cu manerul, nu se stie niciodata!).

Ce mi-a placut a fost faptul ca nimeni nu s-a enervat, nimeni n-a dat semne de disperare, furie, stres sau altceva. Ba mai mult, Stefan si-a cerut si scuze pentru ce se intamplase! Asa-mi place domne, sa ramai calm, nu sa te stresezi de la orice tampenie – ca nu era chiar sfarsitul lumii, nu eram pe Everest si era ultima lingura de mancare pe care o aveam ramasa pentru toata saptamana. De multe ori oamenii se enerveaza asa usor, din lucruri atat de marunte… Pai ce-ar face in situatii cu adevarat disperate, critice? Vai de noi…

Asa ca au schimbat mazarea pe mamaliga, am facut si ceiut si ne-am bagat la somn.

Inainte sa ne culcam, Stefan imi zice: ”daca auzi zgomote sau ceva peste noapte, sa nu ne trezesti , ca noi vrem sa dormim!„ (ei se trezisera mai de dimineata). Nicio problema, oricum eu nu-mi faceam nicio grija, curtea cea mica din fata intrarii in stana avea doua porti pe care le inchisesem bine, stana avea usa, camera avea si ea usa, noi eram 3 (nu mai eram singur), asa ca nu-mi faceam nicio grija. Nu trece insa o jumatate de ora de cand s-a facut liniste, ca il aud pe Stefan: ”Ioan, dormi?” Nu dormeam. ”Cred ca e cineva afara, am vazut lumina de lanterna…” imi spune destul de speriat. Mi s-a parut asa amuzant… bine, mai mult pe urma decat atunci. Pe moment insa am zis ca si daca e cineva afara, e ok, nu o fi vreun criminal evadat de la puscarie sau ceva. O fi ciobanu, vorbim cu el, nu-i nicio problema. Stefan insa nu e asa increzator in privinta unor astfel de intalniri, asa ca iese pe-afara sa verifice. Sorel dormea in timpul asta bustean, ba chiar s-a suparat ca de ce l-am trezit. Pai ce, el sa nu se bucure de zgomotele si luminile de afara? :))

Apoi ne-am linistit. M-am mirat cat de repede au putut sa adoarma ei doi, ca eu nu reusesc niciodata sa adorm asa repede. Asa ca am mai stat vreo jumatate de ora ascultand vantul pe-afara, o tabla ce scartaia ca si cand cineva incerca sa deschida poarta sau alte zgomote. Mi-am dat seama ca as putea scrie un roman de groaza genial – dar ce-ar fi de invatat din el?

Curand m-a prins si pe mine somnul. Si, spre deosebire de alte dati, nu m-am mai trezit pana dimineata…

Ziua 2, 8 decembrie 2010.

Ceasul a sunat pe la 7 si jumatate, hotarasem sa nu plecam chiar cu noaptea in cap. Eu ma trezisem inaintea ceasului si vedeam prin plasticul de la fereastra cum cerul devine din ce in ce mai rosu in locul unde soarele urma sa rasara. Mi-a fost totusi greu sa ies din sac, era cam frig si stiti cum e… dimineata e cel mai dulce somn. Am reusit totusi sa ma dau jos de la etaj si m-am echipat ca sa ies afara pentru rasarit.

Valea Prislop se umplea incet incet de razele calde si cerul isi pierdea din culoarea rosie pe masura ce soarele se ridica. Dar stana vazuta de sus de pe deal arata bine, luminata de soare si pierduta in zapada cu tenta portocalie – la fel ca si un fag singuratic de sus de pe deal.

Am plecat de la stana abia pe la 10.30, foarte tarziu pentru gusturile mele – dar nici de statul degeaba nu m-am plans.

ioan, sorel si stefan - langa stana.

Stefan a luat-o inainte spre rau, am comunicat cu el prin statie pana a fost si Sorel gata si am plecat si noi. Eu as fi preferat sa urcam inapoi pe unde venisem ca sa iesim in creasta – si sa continuam astfel exact traseul propus initial. Dar nici coborarea spre valea Prislop nu era chiar asa rea, mai ales ca acolo puteam sa alimentam cu apa si am fi urcat inapoi pe creasta mult mai departe pe traseu. Ceea ce am si facut.

De la drumul forestier acoperit de zapada groasa dar cu urme de roti de camion pe el, am facut stanga pe valea lui Petru – pe un drumulet secundar.  Probabil ca turistii nu prea ajung pe-aici niciodata, dar daca ajungeti, sa specific un lucru. Drumul forestier pe Valea lui Petru se infunda la un moment dat – si de acolo trebuie urcat la nimereala spre creasta (cum am facut si noi, urcand spre dreapta pana pe Culmea Prislop). Dar, aproape de inceputul acestui drum se face un alt drumulet la stanga, care pare sa mearga inapoi – dar care de fapt face imediat o curba la dreapta si iese pe culmea Muntele lui Petru – o culme mult mai lina, cu o stana maricica la marginea padurii. Aceasta varianta e mai putin obositoare, urcusul e mai lin – dar e putin mai ocolitoare.

Prin padure ne minunam de cat de multi copaci au pe ei… trepte! Sunt fagi inalti, fara crengi pana spre varf, dar cu scanduri de lemn batute pe tulpina pentru a forma… scari! Scari care urca in varful copacilor! Pentru ce sunt? Ca sa te cateri mai usor in copac in caz ca te alearga ursul? Sa stai de panda? (ar fi super incomod pentru asta). Sa te orientezi mai bine de acolo de sus? Nu stim exact, cert e ca desi era tentant sa urci pe una din ele, ne-am abtinut – nu stiu cat de subrede ar fi fost, dar daca se rupea o treapta, ar fi fost un mod stupid sa-ti rupi cateva oase.

Noi am iesit in creasta exact pe varful lui Petru, la aproape 1600m altitudine. De cum ne-am inaltat putin am prins si semnal la telefon, astfel incat am primit un sms trimis in seara precedenta (la stana nu era semnal decat la radio, si ala cam cu purici). Sms-ul grijuliu imi transmitea prognoza meteo, care spunea ca cerul e innorat (”dupa cum probabil vezi si tu”), ca sunt sub 2 grade si ca abia dupa ora 2 s-ar putea sa avem parte de putin soare… Mi s-a parut asa comic, avand in vedere ca pe cer nu era niciun nor, toata ziua a fost soare si super senin si temperaturi de peste 10 grade. Nu stii ce sa mai crezi, daca nici cu o zi inainte prognoza nu e buna…

Privind putin in urma putem vedea culmea pe care coborasem in noaptea precedenta…

De pe Varful lui Petru peisajul devine iar cuprinzator si frumos. Vedem muntii Neamtului in fata (spre nord), spre care trebuie sa ne indreptam si noi – si diferenta de nivel pare destul de mare – avem ceva de urcat! Varful care iese cel mai usor si frumos in evidenta e varful Unghia Mare, un varf ascutit pe care probabil putina lume urca, pentru ca este in afara crestei – trebuie sa mergi special pentru el ca sa ajungi acolo. Sub el se vede o vale impadurita ce pare atat de salbatica, umbrita de o culme de munte – valea Unghia Mare.

Bucegii se vad si ei cu turnul Costila gadiland un nor…

…iar spre est si sud-est, culmile muntilor Baiului, pe unde fusesem si noi. Zarim si stana unde am dormit si toata panta pe care am coborat-o pe intuneric pana la ea. Am iesit exact in traseul bun aici, dupa vreo 2 ore si jumatate de mers.

De acum avem putin de coborat, apoi incepe un adevarat urcus, care nu se mai termina parca pana la varful Rusu. Sorel a luat-o mult inainte pe aceasta portiune, avea chef sa mearga mai repede. Noi am stat mai incet, ne-am mai oprit, am mai facut poze, am admirat si lacul fara nume pe care l-am gasit inghetat…

Urcusul e destul de obositor, dar incercam sa mergem pe iarba si nu pe zapada, ca sa mergem mai usor. Cand ajungem sus, intr-o noua culme, avem priveliste spre  varfurile cele mai inalte ale muntilor: varful Neamtu si vf Paltinu, la care trebuie sa ajungem si noi. Par inca foarte departe, si traseul pana acolo e mai greu decat ce-am mers noi pana acum – e cu multe suisuri si coborasuri.

Se vad desigur si muntii Grohotisului, cu varful cel mai inalt care e destul de evident…

Pe varful Rusu ne-a asteptat si Sorel (a avut ceva de asteptat, se distantase foarte mult – prinsese energie de la o guma de mestecat si un biscuit cu miere). Cand am ajuns noi acolo era deja in jur de ora 4, soarele se pregatea sa apuna – si se anunta un apus spectaculos, cel putin la fel de frumos ca cel din ziua precedenta.

Am coborat abruptul pana in saua de sub varful Stevia, apoi… da-i cu pensula! Hai cu rosu! Cu mov, albastru, galben, roz in partea cealalta, portocaliu si tot tacamul unui apus inflacarat pe un cer cu nori pusi special ca element de infrumusetare…

Se vedea frumos si creasta stancoasa a Pietrei Craiului…

Apoi Sorel a mers prin stanga urcand si pe varf, iar eu cu Stefan ne-am sapat trepte in zapada de pe drumul ce ocolea varful prin dreapta. In cele din urma am iesit si noi inapoi in creasta, se mergea mai bine pe-acolo.

Pe varful Neamtu am ajuns pe intuneric, capatand parca putina energie pe acest urcus final. Poate de la faptul ca era iarba si nu zapada, sau de la faptul ca urcam pe intuneric cu frontalele. Si cand stingeam frontalele ne puteam bucura de multimea de stele si de luminitele oraselor de pe vai. Azuga mai aproape, Valenii de Munte mai departe.

Pe varf am urcat toti trei in acelasi timp si parca ne-am si oprit putin pe iarba, cu luminile stinse, sa admiram peisajul nocturn. Eu n-am mai mers noaptea decat o singura data, culmea, tot cand coboram de la varful Neamtu. Dar atunci (anul trecut de revelion) intunericul ne-a prins abia la marginea padurii. Acum am avut de mers destul de mult pe creasta cu frontalele. Asa ca pentru mine a fost super, o experienta relativ noua si foarte placuta. Cand sunt singur am grija sa nu ma prinda noaptea pe traseu, imi calculez bine timpii, dar acum chiar imi doream sa mergem si cu frontalele!

Coboram in saua Paltinul, de unde traseul imi este cunoscut – am fost pe-aici in aprilie. Zapada incepe usor usor sa inghete, asa ca ne grabim sa traversam o portiune mai greoaie, cu zapada multa, pe sub varful Paltinu. Analizam si posibilitatea ca zapada dinspre varf sa o ia la vale, dar pare destul de inchegata. Eu aveam ceva emotii sa nu cumva sa-i vina lui Stefan o idee sa coboram direct spre padure , pentru ca i se pare ca e zapada  prea nu stiu cum :)) Dar daca ar fi fost puteam urca pe varf si apoi ieseam inapoi in traseu – ar fi fost ocolitor dar macar ramaneam pe traseu. Oricum, toata lumea isi dorea sa ajunga  la refugiu, asa ca prin zapada mare inaintam cu greu, dar inaintam.

Mai facem pauze de stele, observam constelatia Orion, Cassiopeea, Carul Mare si cel Mic, cu steaua polara drept in coada. Ba se ridicase  si un colt de  luna pe cerul sudic. Tare frumos peisajul nocturn, si parca nu era nici prea frig.

Portiunea de creasta pana la varful Turcu, dar si dupa aceea, a fost cea mai grea! Zapada adanca, ienupari in care sa te scufunzi, ne-am miscat foarte greu. Aici am simtit din plin lipsa rachetelor de zapada, mai ales ca eu am mers primul mai mereu pe aceasta portiune si simteam cum ma afund fara sa inaintez vreun pic. Iti vine sa te pui pe burta si sa te tragi cu mainile, asta e senzatia! Pentru ca depui foarte mult efort si nu inaintezi decat foarte putin. Dar e o experienta tare interesanta, care mie mi-a placut! Ma gandeam sa-mi fac si eu niste rachete improvizate din crengi de ienupar (brazi nu erau) cum am vazut  la Bear Grylls…

Apoi am incercat sa avem grija pe unde mergem ca sa nu gresim culmea pe care trebuia coborat spre padure, dar ne-am descurcat. Ajunsi la marginea padurii am mai beneficiat de  urmele facute de ursi ca sa inaintam, dar eram destul de epuizati. Eu cu Stefan cel putin, Sorel ar mai fi mers cateva ore. Pe mine ma dureau rau si umerii de la rucsacul greu – dar stiam ca mai avem putin si vom ajunge la un locsor sigur unde sa dormim. Cred ca si foamea imi trecuse, vroiam doar sa ma intind in sacul de dormit si sa dorm! Ah, si sa-mi schimb sosetele, care cam tot drumul au fost ude. Bocancii Quechua Inuit n-au mai rezistat la fel de bine si sezonul asta, dupa atata mers prin zapada s-au umezit pe interior. Cel putin in mers nu simti frigul, ca sunt imblaniti, dar nici foarte comod nu e sa fii ud la picioare. Oricum toti eram uzi.

Am trecut si de lacul Rosu, care era acoperit de zapada si am intrat pe traseul marcat…

In refugiu Stefan s-a pus pe gatit, Sorel s-a ocupat sa umple sticlele cu apa de la izvorul care abia picura si eu… dupa ce m-am schimbat de cele ude… n-am facut mai  nimic! Cum asa? Eh, macar am scos si eu niste salam si branza topita si ceva paine, sa nu murim de foame pana era gata piureul. Baietii luasera mai mult chestii pentru gatit si mai putin lucruri pe care sa poti sa le mananci rapid la nevoie, asa ca n-am carat nimic degeaba! Apoi si o supita cu multa fidea si vreo doua ceaiuri, o bucurie care sa te incalzeasca!

Stefan ne pregatise si o surpriza la desert, gris cu lapte – caldut si cu bucatele de caise prin el, tare bun! La care am adaugat si eu cateva mere culese din gradina de la tara. Ospat pe cinste! Dupa care… ne-a cam pierit somnul. A fost si mai caldut putin decat in noaptea precedenta si noi ne-am pus la vorba. De fapt mai mult Stefan cu Sorel la inceput, ca aveau de recuperat de cand nu se mai vazusera. Dar am stat sa ascult si eu ce se mai intampla pe la scoala asta de munte unde au fost si ei instructori… parea distractiv ce se intampla pe acolo, dar erau si lucruri pe care le puteai invata. Apoi mai faceam schimb de parteneri de vorba, cand atipea Stefan vorbeam eu cu Sorel, apoi eu cu Stefan si pana la urma am adormit toti. Nu inainte ca Sorel sa iasa afara putin si sa-i atraga atentia lui Stefan, prin geam, ca ”uite vezi ca e o frontala care lumineaza afara…” :)) Peste noapte singurele zgomote au fost cele provocate de zapada care cadea de pe acoperis – la un moment dat (de dimineata de fapt) a alunecat o bucata atat de mare incat am simtit ca se zguduie refugiul.

Ziua 3, 9 decembrie 2010.

Stiam ca va fi o zi scurta, eram destul de aproape de Predeal (vreo 3 ore), asa ca am lenevit destul de mult. Oricum rasaritul nu s-ar fi vazut, ca eram inconjurati de padure.

Am plecat pe la 13.30, bucurandu-ne ca inca e soare afara si vreme buna – pentru ca urma sa se strice din seara respectiva. Am coborat prin zapada si noroi, prin zone recent defrisate, dar am coborat cantand. Intr-o parte se vedea frumos Piatra Mare…

De la rau nu am mers pe traseul marcat ce duce la Susai ci pe un drum forestier, apoi am ajuns la asfalt cand deja se lasase ceata si frigul peste padure si oras.

Pentru ca eu trebuia sa ajung la Breaza am luat un microbuz, in timp ce baietii au asteptat un accelerat. Ne-am despartit bucurosi pentru zilele petrecute impreuna, pentru traseul lung, obositor dar atat de frumos, pentru vremea buna de care am avut parte si multe altele…

Creasta muntilor Baiului e tare lunga si frumoasa. Partea sudica e mai lejera, doar varful Baiul Mare se prezinta ca un urcus mai pronuntat. In schimb, partea nordica (muntii Neamtului) e cu mai multe urcusuri si coborasuri, e mai obositoare dar si mult mai palpitanta si atragatoare ca peisaj. Are mai multe varfuri inalte si vai adanci – chiar uriase. Mie mi se pare ca seamana macar putin cu creasta Fagarasului. Cel putin asa pare cand o privesti stand pe varful Neamtu. De preferat pe lumina! :))

Pentru mine a fost prima oara cand am mers intr-o tura propusa de cineva pe carpati.org. Consider aceste ture extrem de utile pentru cei care nu prea au cu cine sa mearga pe munte, atat incepatori cat si oameni mai cu experienta. In functie de ce fel de traseu vrei sa faci, se poate gasi ceva potrivit. In plus, ai ocazia sa cunosti oameni noi, sa gasesti parteneri de excursii si sa te si distrezi putin. Iar eu, pe langa faptul ca imi doresc sa mai merg si in viitor in ture de pe Carpati.org, simt ca aceasta iesire m-a motivat si mai mult sa-mi doresc sa propun si eu astfel de ture. Poate chiar in ianuarie, o tura de o zi pe Clabucetul Maneciului – ca de incalzire, sa poata veni si incepatori. Ar fi cineva interesat?

Ioan Stoenică, decembrie 2010.

Mai multe fotografii, mai mari si mai frumoase sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/CreastaMuntilorBaiului3ZileDeIarna#

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Creasta muntilor Baiului – 3 zile de iarna

  1. Salut Ioan. Si mie mi se intampla sa ma intalnesc cu oameni care imi citesc blogul si eu nu stiu nimic, dar sunt surpize placute :). Arata foarte bine bordurile negre aplicate pozelor cu multa zapada. Pe Stan si Sorel eu ii stiu din Patagon, mi-au fost instructori :).

    Apreciază

  2. Dragos zice:

    Interesant Spectrul din Brocken ! Ai fost norocos ca l-ai prins . Citisem de el mai demult . Sper sa am ocazia sa il vad si eu intr-o buna zi . Referitor la posibila tura pe Clabucetul Maneciului o sa iti trimit un mail .

    Apreciază

  3. darkclauds zice:

    Pe mine ma iei? Ma gandeam ca daca sunt multi incepatori nu o sa mai ai timp sa te tot iei de mine ca merg prea incet, ca nu stiu ce. Dar sa nu fie in cursul saptamanii, ca eu trebuie sa muncesc cel putin pana achit bocancii aia LaSportiva 😉
    De text nu iti mai spun ca te-am sunat deja la pasajul cu Gloria si cu desenul tau fantastic. 🙂

    Apreciază

  4. Valentin zice:

    Salutare Ioan!
    Foarte tare tura! Ai avut parte de peisaje super iara pozele din cea de-a doua seara, la apus, sunt fenomenale.

    Astept cu nerabdare tura pe care doresti sa o propui si sper din tot sufletul sa merg si eu in ea.

    Apreciază

  5. Ionut Haplea zice:

    Salut, Ioan!

    Am citit din jurnalele tale, am invatat multe din ele. Si mie imi place sa merg singur, dar de-abia am inceput. Am vrut sa te intreb despre dormitul la stane, cum le gasesti? Sunt marcate pe harta, sau se gasesc la fata locului? Se poate conta pe ce scrie in harta? Sunt parasite, sau cateodata trebuie vorbit cu ciobanii? Multe multumiri!

    Apreciază

    • Salut! Scuze pentru raspunsul foarte intarziat! (de fapt credeam ca ti-am raspuns, ma mir acum sa vad ca nu).

      Pe harti sunt trecute si stanele. Multe harti insa sunt foarte vechi, si unele din stanele care apar pe ele, nu mai exista si in realitate. Dar de obicei sunt (mai poti verifica si pe Google Earth, se vede daca e vreo constructie sau nu intr-un anumit punct unde ar trebui – cf hartii – sa fie).

      Vara (intre mai – septembrie de fapt) multe stane sunt functionale. Vara inca nu am dormit la astfel de stane, dar in principiu poti vorbi cu ciobanii si n-ar fi problema.

      In afara perioadei respective, stanele raman goale – si pot fi folosite ca adapost – fiind un adapost mai sigur impotriva vantului si animalelor salbatice (mai ales daca au usa sau pod unde sa te sui), dar mai friguroase decat un cort.

      Exista si stane complet parasite – inclusiv vara – doar ca nu poti sti de pe harta care sunt astea.

      Eu daca stiu ca voi dormi la stana, analizez de acasa harta si eventual descrierea traseului (daca o gasesc scrisa pe undeva pe net – pe site-uri gen http://www.carpati.org ) astfel incat sa calculez cam unde voi dormi.

      Iti recomand sa-ti faci un cont pe carpati.org, poti gasi multe informatii utile, dar si oameni cu care sa vrei sa mergi pe munte + ture propuse de diversi membri.

      Numai bine! 🙂

      Apreciază

  6. criscar zice:

    Inca o tura deosebit de frumoasa! In M-tii Baiului am mers de multe ori,pt. bucuria deschiderilor largi,cu perspective spre muntii inconjuratori,si vara si iarna;m-a mai prins si noaptea,dar niciodata pe culme,asa ca n-am avut inca ocazia sa vad de sus culorile crepusculare.Iti multumesc pt. ocazia oferita prin intermediul pozelor tale.Ai fost norocos cu fenomenul rar „Gloria”! Eu,in 55 ani de munte,am avut parte o singura data de aureola de „sfant”,dar in ce loc?!…pe Acul Mare din Coltii Morarului…minunat! ///Inspiratie (+transpiratie)la nivel inalt in alegerea traseelor,in realizarea albumelor foto si a jurnalelor(si ca documentatie pt. alti potentiali drumeti,dar mai ales prin impartasirea gandurilor si a starilor prin care treci!).Iti urez cai netede(ori asa nu mai au niciun haz?)! Drum bun,temerarule!

    Apreciază

    • Hey! Multumesc pentru toate comentariile date – eu intru cam rar pe net (in ultima vreme mai mult de pe mobil) si nu prea pot sa raspund. Dar ma bucur cand gasesc randuri asa frumoase ca mesaj la textele mele 🙂 Ma bucur si ca ati iesit din umbra, cred ca sunt mai multe lucruri de castigat prin exprimare decat prin tacere 😀

      Apreciază

  7. Renutzu zice:

    ce frumos! e primul jurnal scris din prima tura pe carpati.org la care ai participat, apoi tura pe care ai propus-o s-a si implinit, prima organizata de tine la care am avut marele noroc sa vin!!!!
    mi-o placut jurnalul, mazarea aia arata asa bine intinsa pe jos….ca io una as fi gustat din ea :)) apoi, ce guma a avut Sorel de a fost atat de energic?!….musai sa ne spui!

    super! mi-a mers la suflet tot, poze, jurnal!!! bravos!

    Apreciază

  8. Dan Petcu zice:

    creasta Baiului , ca si creasta fratelui sau estic Grohotisul sunt nemaipomenite pentru drumetii montane iar mai nou mtb. Ideale prin lungheta ,destula dar nu exagerata , pante ce par domoale si te sping mereu inainte , si frumusetea deschiderilor panoramice spre Bucegi si Ciucas. Iar cine apreciaza inca un drum unde masinile si alte motorizate ajung cu greu intarziind astfel „cocalarizarea” acestor peisaje, se va intoarce mereu cu drag. Apropò , scarile batute pe trunchiul fagului folosesc la montarea si intretinerea liniilor de funicular de la exploatarile forestiere. Complimenti per talentul jurnalistic si fotografic.

    Apreciază

    • Da, asa zic si eu de Baiului, ca sunt super pentru drumetii relativ usoare, cu peisaje super de pe creasta. Din Bucegi nu vezi Bucegii asa cum ii vezi din Baiului 😀

      Da, intre timp am aflat ce era cu scarile acelea 😀

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s