Descopera-mi inima cu ceva

Descopera-mi inima cu ceva

– Învaţă-mă să simt culorile…

 Ce zi mai potrivită ar fi putut să aleagă pentru asta, dacă nu prima zi de toamnă? Poate doar a doua să mai fi fost atât de specială şi plină de culoare. Și a treia şi a patra… şi a treisprezecea.

 Toamna nu începuse niciodată în calendar pentru el, ci undeva în jurul şi înăuntrul lui. Nu contase niciodată ziua când, ci sentimentul cum…

 Îi simţea mirosul când se plimba pe alei şi îi mângâia ochii ca un sărut ce face trezirea atât de plăcută, aşa ştia că vine. Nu semne învăţate într-o şcoală ai căror profesori au trăit mult prea puţin. Nu păsări ce uită să mai plece spre ţări mai calde ce nu le sunt “acasă”, nu frunze căzătoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar în magazine. Fructe ce parcă n-au văzut niciodată un pom sau un copil care să le culeagă căţărându-se plin de poftă până în vârf. El iubea să urce în copaci.

 Culori… arome… aer… apă şi suflet… e incredibil cum se repetă toate peste tot. Se repetă, aşa cum apa se repetă în fructe şi în oameni şi în râuri şi în flori, aşa cum dragostea e precum apa într-un circuit ce nu se închide niciodată, prezent peste tot în jur şi în noi. Apa e mai uşor de învăţat şi conştientizat şi înghiţită cu poftă atunci când setea te îndeamnă, n-are să facă niciodată prea mult rău după 3 luni. Şi totuşi oamenii însetaţi de o dragoste pe care nu o înţeleg, dau pe gât rapid primul pahar cu senzaţii ce le apare în cale, crezând că orice baltă le poate satisface dorinţa de a bea, crezând că balta e din naştere infinită.

 Culorile…

 Poate era ploaia cea care împrăştia culorile luminii pe alei, coborandu-şi curcubeele peste frunze şi lăsând frâu liber stropilor să deseneze. Culori… Unde fuseseră culorile acelea toată vara? În ce club sau pe ce plajă se pierduseră? Poate… nu ele se pierduseră.

 – Învaţă-mă să simt culorile… mi-e dor de ele şi… am uitat…

 – Nu ai uitat. Doar… nu ai încercat cu adevărat. Poate… prea ocupată fiind cu alte lucruri mai importante.

 – Mai importante…

 Cum ar fi lumea doar în nuanţe de gri? O lume fără culori, fără gust de apă din râu, fără parfum de răşină de brad, fără petale moi de flori atât de libere dintr-o pădure eliberatoare… Cum ar fi lumea fără să poţi să atingi cu vârful degetului un cap galben de pui de găină, cum ar fi să nu poţi să auzi cucuveaua ce cantă noaptea în pădure când orice zgomot îţi produce frică? Cum ar fi să nu poţi să priveşti ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, ore în şir, un obraz mai dulce ca oricare altul? Cum ar fi ca buzele să nu simtă niciodată cu adevărat ce înseamnă alte buze, pentru că sărutul ar fi doar o acţiune mecanică produsă de o dorinţă la fel de mecanică precum obişnuinţa? Cum ar fi să trebuiască să pleci, spre ceva ce nu produce în tine nicio fărâmă din fericirea şi minunea pe care sunetul inimii ei îl face când îţi laşi tâmpla pe pieptu-i să-ţi adoarmă? Să pleci pentru că nu eşti deloc liber să poţi să-ţi stabileşti nişte priorităţi în funcţie de tine, nu de ce e în jurul tău. Cum ar fi să încerci mereu să te adaptezi la lumea din jur şi niciodată să nu încerci să o adaptezi pe ea la tine? Cum ar fi să renunţi la tine pentru ea? Pentru lumea aceea… Cum ar fi să nu ştii ce înseamnă libertatea, prea învăţat a accepta tot ce ţi se întâmplă aşa cum vine natural? Cum ar fi să existe un destin care să ne conducă viaţa (natural), ceva pe care să putem da vina atunci când noi nu reuşim să facem sau să fim mai mult? Cum ar fi să nu poţi să plângi, pentru că nu-i nimic care să-ţi umple inima atât de mult de lichidul unei iubiri care să dea pe-afară? Cum ar fi? Ce simplu să găseşti răspunsul…

 – Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune…

 Un om la întâmplare de pe stradă, oricare, oricând, îţi poate spune, pentru că el trăieşte în acea lume, şi lumea aceea e tot ce există în jurul lui şi în el şi-n tine. O lume în care nu doar călcatul pe flori e interzis, ci şi mângâierea sau mirosirea lor. O lume în care puii galbeni cu puf ca de gutui nu reprezintă decât o casoletă într-un congelator şi un ou într-o tigaie. O lume în care dragostea nu-i o minune ce te merită cu totul, ci ceva obişnuit ce nu necesită atenţie, pentru că atenţia necesită timp… şi timpul costă bani… şi banii costă timp… şi atunci avem nevoie de timp ca să facem bani să putem avea timp sa facem şi mai mulţi bani. Ca în puţinul timp liber să avem ce să cheltuim. Să mângâi uşor cu degetul urechea ce-o iubeşti căci e a ei, nu există. Să-i simţi pe buze sânul rotund şi mic şi mai frumos ca cerul, nu-i mai plăcut ca berea rece şi nici ca ziua-ntreagă la un birou prea gol, de-aceea nu se luptă pentru asta. Dar se devine jalnic pentru mult mai puţin. Să îi săruţi lacrima de bucurie pe care o melodie ce vorbeşte despre voi o scoate, nu există. Să nu existe “nu”, nu există. Să pleci când ai fi putut să stai, da. Întreabă pe oricine… vorbeşte cu orice om… sau mai bine… cu umbra ta… e tot ce lumea ta a mai lăsat din tine.

 – Învaţă-mă!

 E umedă şi caldă şi uneori e rece şi stropii sunt mai mari şi frunzele mai multe. Pe jos, nu în copaci. E mai uşor parcă să le vezi şi să le-admiri dupa ce s-au desprins de lumea ce le dădea viaţă. E mai uşor s-apreciezi ceva post-mortem, căci cât trăia nu ai putut să vezi culorile din el. E mai uşor să vezi corpul mort zăcând în lacrimi, decât inima ce urlă de durere după ajutor. E mai uşor, căci ţie nu îţi pasă nici de corpul mort şi nici de inima ce plânge, căci nu sunt ale tale. Niciodată nu au fost, şi-atunci cum să le-nţelegi?

 “În fiecare con stau o sută de păduri”, dar cine să aibă răbdare să le vadă crescând? Cine să iubească atât de mult un con pentru ceea ce el ar putea deveni, când conul oricum e prea ocupat cu lucruri mai importante? S-arate bine pe un raft pe care doar cârpa de praf îl mângâie, ocolind cu grijă conul. Cine să descopere că în el însuşi zace un con dornic să rodească – o sută de păduri şi de poveşti de dragoste şi case şi biserici şi un pătuţ de lemn în care doarme dragostea. Sau poate un coşciug, celulă pentru suflet, mai potrivit ar fi pentru această lume. Unde-a plecat pădurea?

 – Imaginează-ţi un lan plin cu maci. Plin, plin cu maci roşii, până la orizont… atât de roşii, atât de mari şi de deşi, că nici verdele de sub ei nu se mai vede.

 – Ăsta e roşul?

 – Nu încă… imaginează-ţi acum că în lanul ăsta infinit de roşu, în mijlocul lui, departe de orice margine a lanului şi de orice altă culoare umană, acolo în mijloc e o pătură moale.

 – Roşie?

 – Moale! Şi pe pătură eşti tu. Priveşti în sus şi cerul nu se vede, acoperit de maci, şi macii cresc mai mari să vină peste tine. Și te acoperă moale, tandru, dar fără să te atingă. Deasupra ta, maci. Eşti într-un tunel cu tavan de maci, de un roşu închis şi un parfum sec.

 – Ăsta e roşul?

 – Nu încă. Imaginează-ţi că în tunelul de sub maci, lângă tine pe pătura cea moale, e un băiat. Un băiat îmbrăcat în roşu, ce priveşte în sus în timp ce tu-l priveşti pe furiş. Ai vrea să îl ţii de mână, dar ţi-e teamă, dacă el nu simte la fel? Începi să te foieşti, inima îţi bate tare, ai vrea să faci ceva dar simţi că-i prea devreme, ai vrea să facă el, dar dacă nu o face? Emoţia te chinuie dar dragostea te-ndeamnă, frica te opreşte dar el e-aşa aproape… Ai vrea să îl atingi, ai vrea să îl săruţi… sentimentul e atât de intens încât faţa îţi ia foc în spaţiul acela ce devine prea strâmt şi fără aer. Acum… Atinge-l. Întoarce-i uşor faţa către tine şi apropie-l… atinge-i obrazul cu al tău uşor, cât să vibreze de dorinţa de-a se apropia mai tare. Miscă-ţi obrazul peste al lui până i-ajungi urechea. Şopteşte-i ceva fără cuvinte şi prinde-o între buze, doar puţin… coboară apoi spre gură şi stai deasupra ei. Aproape de atingere, trimite-i aer cald ce vine cu dorinţă şi apoi încet apasă şi atunci devino el! Îi ai buzele lipite de-ale tale şi nu-i nimic să vă despartă. Sărută-l uşor… prinde-i buza de jos cu ale tale şi plimbă-ţi buzele peste ea. Gust-o ca şi când e prima oară, simte-o şi fă-o a ta… strânge-o uşor şi umezeşte-o… nu deschide ochii, doar simte. Lasă-ţi limba să îi mângâie buzele dându-le ocol şi nu-l lăsa să mişte… oricum nu poate… Respiră… 

 – Ăsta e roşul?

 – Ce roşu? Roşul nu mai contează de acum!

 Şi ai atât de multe de învăţat despre cum se simt culorile. Roşul nu mai există, nici alte culori. Doar voi doi, ce în acel moment, creaţi ceva ce niciun pictor n-ar putea vreodată! Roşul nu mai conta acolo, în acea mare de roşu… altceva era mai important. Nu te pierde în detalii atunci când esenţialul e atât de uriaş! Dacă vrei roşul să îl ştii, îl vei şti, aşa cum poţi învăţa să calculezi şi să găteşti. Dacă vrei dragostea, asta e altă potecă! Una pe care oamenilor le e frică să meargă, ea trece printr-o pădure prea întunecoasă ca ei să o poată lumina cu dragostea lor. E de preferat autostrada către mare şi strada spre serviciu. Vrei să înveţi cum se simt culorile? Iubeşte! Pe ele sau pe ploi, un el, o ea, copii şi jucării, o casă, un cer şi o pădure albastră sub luna mult prea plină… pentru alţii.

 E lumea ce te schimbă? Eşti tu mult prea puţin!

 Primeşte suferinţa trimisă din afară, ea vine să te-ajute ca să devii mai tu. Și-apoi o inimă mai bună o poate transforma, pe tine şi pe ea în ceva şi mai bun. Din gheaţă scoate flori şi le trimite-n lume şi tot ce-i rău în ea atrage-l către tine. Lumea nu ştie să împrăştie în jur bunătate şi căldură, dar poate că primindu-le ar înţelege nedreptatea şi răceala şi răutatea ce o conducea şi atunci şi toamna ar fi primăvară pentru ea, căci florile răsar întâi în suflet, abia apoi în jur. Dar poţi schimba în bine răul? Prostii… e mai uşor să îţi bei berea râzând de bunătate şi dragostea e mai comodă când drumul ţi-este sigur. Mai important e drumul decât ea, de-aceea pentru el ne ducem încet viaţa. Un drum plin de bucurii e mai atrăgător decat o inimă plină de dragoste şi viaţa nu-ţi-e briliantă, căci nu e viaţa ta ci doar o influenţă. O rămăşiţă din cel ce ai fost cândva, mult mai plin decât acum. Şi iarna e frumoasă, nu-i nimic… poţi merge la ski în ţări străine, munceşte mult pentru asta, e nevoie de bani pentru fericire.

 Şi plânge toamna peste dealuri, prea singură printre anotimpuri mult mai iubite de oameni prea comozi să-şi ude părul şi picioarele pentru a urca un deal. Oricum e toamnă şi-n oraş şi pe strada ta, e mai comod să o simţi aproape, să nu faci prea mult efort ca să o ai. Imaginează-ţi că ai luptat tu să o aduci acolo, aşa te vei bucura mai mult de ea. Ce minunat când luam zăpada în saci de plastic din curtea şcolii de la ţară şi o duceam în curtea bunicilor ca să înlocuiesc zăpada ce se topise prea devreme.

 Mi-ar fi ruşine să câştig la loto, orice formă ar avea. Dar mi-ar plăcea, doar să arăt că aş da banii toţi altora ce au nevoie şi n-aş păstra nimic şi aş suferi şi m-aş zbate în continuare pentru drumul meu de cărămidă galbenă ce duce către cer. Avându-mă doar pe mine ca punct de pornire şi ca ajutor şi prieten şi dragoste şi drum şi ţintă mai plină decât Luna, văzută de dincolo de atmosferă. Ştiind că drumul meu şi ţinta şi cu mine, suntem cu toţii împreună ceva mai mare decât Lumea – dar prea puţin ca să ajungă pentru ce-mi doresc să-i ofer Ei. Mai trebuie să cresc… mereu… Cu fiecare pas ce-l urci constaţi cât de jos erai înainte. Cândva poate voi fi destul de mult să o pot merita. Şi-apoi găseşte-mă în mine şi-n tot ce e în jur şi leagă-mă de tine, suflet alb şi pur. Curcubeul nu înseamnă decât culori despărţite, culorile unite sunt lumina. Da… voi creşte mult pentru tine… şi-n urma mea şi Lumea.

 Dar de-aş ajunge pe o stea prin lupta şi durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi ţină urma? Sau prea departe aş ajunge să mai pot fi ajuns de cineva? Ce bine că nu există “prea departe” nici “prea greu” cand dragostea te-mpinge! Dragostea…  Ce bine ca puţin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea. Ce bine că pot să renunţ la stea şi la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot!

 Ce bine că nu trebuie să pleci… doar să vii.

 …

 – Nu am înţeles nimic… care e roşul până la urmă?

 …

 Ioan Stoenică, 1-2 sept 2008

43 de răspunsuri la Descopera-mi inima cu ceva

  1. mihaibala zice:

    Impresionant articolul. Oldie, but goldie 🙂

    Apreciază

  2. ioanaz2sagwa zice:

    Roşu

    Am acoperit cărţile cu un fular.

    Le-am acoperit cu un fular roşu…

    Să nu le mai fie frig.

    Să simtă şi slovele de gheaţă căldura…
    ca apoi să curgă prin suflet
    ca sângele prin trup.

    Am acoperit cărţile cu un fular…

    Le-am acoperit cu un fular roşu.

    Să le fie cald.

    Să simt şi eu căldura cuvintelor din ele
    când îmi voi aşeza capul pe ele
    să mă odihnesc şi să visez poveştile spuse de ele…

    ( – o poezie de mine Ioana Bărboi – Dostoica, e pe agonia)

    Apreciază

  3. Diana zice:

    foarte frumos relatat

    Apreciază

  4. pisti2004 zice:

    foarte frumos!

    Apreciază

  5. Aysha016 zice:

    citit cu sufletul la gura….

    Apreciază

  6. minu137 zice:

    sa fi fost o continuare a unui inceput?…descopera-mi inima cu ceva…

    Apreciază

  7. Cu siguranta a fost o continuare. Dar nu stiu daca era vorba de un inceput, avand in vedere ca s-a oprit totusi prea curand… 🙂

    Apreciază

  8. Michellinne zice:

    Ai primit un premiu pe blogul meu 😛

    http://micha-ella.blogspot.com/2010/03/blog-award.html

    Apreciază

  9. danushka zice:

    culorile… rosul, galbenul, albastrul, verdele… nu sunt doar suprafete colorate… ci profunzimi in care sufletul se afunda, ratacind si cautand… ca o goana printr-un palat unde neprevazutul pandeste… ori ca o calatorie in fantasticul desert al lui bastian si a sa poveste fara sfarsit… ori ca o pitulare in podul bunicilor unde comori asteapta sa fie descoperite… ori ca un cocotat in cei doi visini de langa gard pe scara plapanda ce mereu se lasa cu julituri in genunchi… imi place copilaria ce-o regasesc citind aici.

    Apreciază

  10. Sorina zice:

    Cand sunt trista simt nevoia sa ma inconjor de lucruri colorate , la fel simteam si inainte sa citesc pt prima data acest text. Stiam din prima fraza ca o sa mi placa la nebunie….Nu era greu de intuit…
    Sunt ” lucruri ” care imi schimba starea de spirit doar privindu le , m am bucurat sa regasesc o parte dintre ele aici in aceasta scriere ( curcubeul, ploaia, cerul , luna , copiii , frunzele , florile ….toate colorate si percepute atat de intens datorita daruirii cu care au fost invocate….).

    Apreciază

  11. M-a lasat fara cuvinte povestioara ta… nu stiu daca ea e „de vina” sau nu, dar dupa ce am citit-o aseara, azi m-am trezit ca am chef sa port… rosu! Asa ca mi-am pus tot ce aveam, camasa, inel, cercelusi 😀 putin rosu! Apoi mi-am adus aminte ce citisem si m-am gandit ca o fi vreo legatura..undeva in subconstient 🙂
    Felicitari pentru articol!

    Apreciază

  12. Da, asa e, ai dreptate, e greu sa iti dai seama cata influenta are subconstientul asupra ta, eu cred in bine , in oameni care sunt buni nu doar din ratiune ci pentru ca asa sunt ei ..deep down!
    Cat despre rosu, nu stiu exact „ce a fost” el in povestioara ta, eu asa l-am perceput, ca pe un simbol al pasiunii..practic fiecare culoare e mai mult decat o simpla frecventa a luminii, iti exprima o traire, o stare de spirit! In acea dimineata am vrut , cum spunea poetul, sa dau lumii de stire…iubesc, am curaj si ma tem! 🙂

    Apreciază

  13. …Iar prin comentariul meu am vrut sa iti spun un „multumesc” ca poate, cine stie, mi-ai dat curaj sa imi exprim in felul meu trairea de moment! 🙂

    Apreciază

  14. cristalin zice:

    Inevitabil cand am citit titlul povestii m-am gandit la „Emotie de toamna”, asa ca nu ma pot abtine sa nu scriu:” acopera-mi inima cu ceva,
    cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”.
    Orice as spune nu se ridica la inaltimea acestui text, dar as vrea sa stii ca citindu-l mi-am dorit sa traiesc si sa simt la fel de intens…
    „Ce roşu? Roşul nu mai contează de acum…”
    Felicitari!

    Apreciază

  15. Exceptionale pozele. Felicitari!

    Apreciază

  16. dianamusic zice:

    Splendid articol! Iti marturisesc ca este primul pe care l-am citit si m-a impresionat foarte tare! Iti multumesc pentru ca ziua mea a devenit mult mai frumoasa si plina de insemnatate datorita celor citite!

    Apreciază

  17. artmiss zice:

    Superb textul! Incep sa inteleg un vis povestit gratie lui. Multumesc Ioan 🙂

    Apreciază

  18. seedone zice:

    Prea intens ca sa las un comentariu din cuvinte. Las unul din lacrimi. Si raman cu enorma plinatate ce-o simt. Pentru ca azi am trait ce nu stiam ca pot, intr-o mare de maci…si de dragoste.

    Apreciază

  19. Imi place postarea dar si fotografia… tare vreau sa ajung si eu in Crai toamna, asa de la Casa Folea spre Grind si mai sus… ca peisajele sunt superbe

    Apreciază

  20. sophia zice:

    Frumusetea va salva lumea;)) Textul tau m-a salvat pe mine de multe ori,chiar daca iti pare greu de crezut .Il consider un fel de manifest pe care il recitesc de fiecare data cand groapa din fata mea mi se pare prea adanca.
    Te rog,mai scrie! Eu astept!

    Apreciază

    • Multumesc pentru cuvintele frumoase! 🙂 Chiar ma bucur ca lumea mai citeste si din textele mele mai vechi. In ultima vreme am scris doar jurnale de munte, dar textele acestea mai vechi ma reprezinta inca foarte bine – poate chiar mai mult. N-am mai avut insa starea necesara sa scriu in felul asta, dar poate in viitor voi reusi sa o mai fac. Pana atunci… mai gasesti pe-aici „Dansul frunzelor din mine”, „Frumoasa din umbra”, „Povestea lui It” sau altele.

      Apreciază

      • sophia zice:

        Eu mereu am impresia ca scrisul se naste din suferinta, melancolie, dintr-un dor oarecum. Daca nu ai starea necesara pt a scrie inseamna ca esti fericit si te concentrezi pe a trai din plin:D

        Apreciază

  21. dany zice:

    Respect ce faci, dai nainte

    Apreciază

  22. Gabriela Stoenica zice:

    Mai, copil mare, tu esti foarte talentat. Acum am ajuns la acest articol si, am ramas fara cuvinte.
    Dumnezeu sa-ti ajute sa gasesti, sa atingi IMPLINIREA!

    Apreciază

  23. Gabriela Stoenica zice:

    Cum am un pic de timp, de tihna, exlorez…, inspir putin aer de munte transmis prin scrierile tale, ma imbat de frumusetea locurilor si, preiau si eu din emotia celor traite de tine.
    Bine, pot sa-ti spun ca in fiecare clipa explorez frumosul din tot ce ma inconjoara, agonisesc Lumina…, ma bucur PUR SI SIMPLU, iar restul incerc sa-l transfigurez prin Iubirea insuflata de Hristos(in acest sens, El e baza). Avem nevoie de ceva mai presus de vointa noastra, Puterea Lui pentru a transfigura.
    Bucura-te! Creaza. Fiinteaza mai mult decat exista.

    Apreciază

  24. zaharia Ilie zice:

    Frumos, se simte trairile tineretii, un suflet sensibil la frumos si natura care ne inconjoara. Prin culoare i-ti poti exprima starile sufletesti. De ce nu incerci sa transpui aceste stari si pe un carton sau o panza, cred ca ai mostenit ceva de la tatal tau, oricum scrisul i-ti iese de minune. Bravo continua tot asa si bucura-ne inimile in continuare.

    Apreciază

  25. ilinca zice:

    Prolog („rosu”) din arhiva-mi personala: el si ea, pe o aripa de vis frumos de toamna. El: „pot sa te invit la un film?” Ea: „da! (pauza) Ce film?” :))

    Asa… ce voiam sa-ti spun eu inca de mai demult, de cand am citit pt prima data povestea asta…. „Dar de-aş ajunge pe o stea prin lupta şi durerea mea, mai e cineva ce-ar mai putea să-mi ţină urma? Sau prea departe aş ajunge să mai pot fi ajuns de cineva?” – hint: uita-te LANGA, nu „in urma”. „In urma” gasesti inevitabil doar suflete ca al fetei din poveste, atat de insetate de „rosu” (sau, mai rau, atat de satule de propriul gri, dar fara o tinta clara, nici macar spre un „rosu”), incat, cum atat de bine ai surprins aici, pierd omul de langa, pierd ceea ce se creeaza intre, pierd minunea care s-ar naste si pierd devenirea proprie, orientandu-se, in schimb, spre consum de senzatii si spre… umplut goluri in mod „vampiricesc”, de la celalalt devenit tinta finala. Apoi… mai e si tentatia ca rosul ei, pana atunci inexistent, sa se umple in mod artificial si f impropriu ei cu unul identic cu al tau. Ceea ce iarasi e o iluzie care, la un moment dat, o sa pice… pt ca „rosul” ei e al ei si daca nu-l poate aduce LANGA al tau ca sa creeze impreuna un „grena” frumos – sau ce-o iesi, oricum, ceva unic si irepetabil si ireproductibil, cum ziceai, inclusiv de catre pictori – se intampla tristetea in care tu pui rosu, ea gri si iese… roz murdar. Daca ea n-are rosul ei propriu (imi vine acum in minte Nichita Stanescu, „O, prietene, cum este albastrul tau?”), o sa-l „dilueze” si pe al tau. Sau o sa-l preia identic pe al tau, fara sa realizeze ca nu-i si al ei, si o sa iasa un rosu prea… aprins.

    „Ce bine ca puţin îmi pasă de steaua aceea, comparativ cu Ea. Ce bine că pot să renunţ la stea şi la orice într-o clipă, pentru ceva mai mare decât tot!” – fain si f liber, cu adevarat liber. Si e exact varianta in care, chiar „renuntand la orice”, nu pierzi nimic. Am testat-o candva si-mi amintesc ca am avut multe de castigat (poate imi reamintesc si cum am facut-o…). Acu… exista si lucruri mai sus decat ea/el…. dar tu stii asta deja.Si interesant e ca, uneori, exact cand decizi sa renunti la „stea” pt celalalt, se intampla paradoxul sa le primesti pe amandoua. E si asta o Taina 🙂

    Si inca una…. iubirea nu-i NICIODATA pe merit 😉 Absolut niciodata. Oricat de faini suntem, „tu” si „eu”, oricat de in rezonanta suntem, tot un Dar ramane, al celuilalt pt mine si/sau invers. Cat timp e la nivel de „merit/nu merit/candva o sa merit”, tot un soi de targ e. Dar ce minunat e cand realizez ca NU merit, dar cel de langa (fara sa fie chior, ca dam in paragraful de mai sus, cel cu „rozul”, ci in mod f constient de el, de mine, de „meritele” si „non-meritele” mele si ale lui), imi ofera, in mod liber, acest dar? Se ofera pe sine? CINE merita un alt om, intregul altui om, adica? „Descopera-mi inima cu ceva”…ce-i „ceva”-ul, daca nu asta? Ca doar nu-i un CV plin de merite… Din nou, nu ca n-ai sti asta deja, dar m-am mai „impiedicat” pe undeva la tine de „meritatul” asta…

    Epilog: „El iubea să urce în copaci.” – atat de fantastic pusa in context, de mi s-a zbarlit parul, prima „vraja” adusa de acest text. Unde dai si unde crapa, stiu :))

    Apreciază

  26. Morar zice:

    N-am inteles nimic * bate vintu, soarele apune cerul e senin , norii sunt negri, afara e frig, apa suiera etc,.etc.

    Apreciază

  27. alina.m zice:

    Cata sensibilitate!… Cel care este plin de dragoste este cel care este intotdeauna fericit !…
    Cand ai in mod constant dragoste pentru toata lumea, nu o sa acumulezi in interiorul tau niciun fel de negativitate. Dragostea ta neegoista te va face sa ai doar ganduri pozitive si astfel te vei afla intr-o stare de fericire constanta.
    Rosu….mult rosu….cand iubesti sicer cu toata inima…fiecare loc poate deveni unul magic plin de maci…. iar culoarea dragostei s-o porti in suflet mereu…
    Se schimba ceva in momentul cand decizi ca ai gasit o persoana in fata careia esti gata sa dezvalui parti din sufletul tau. Ceva iese in evidenta si face ca momentul sa devina unic. O claritate multidimensionala profunda semanand cu o gramajoara de praf de stele adunata cu grija. In acel moment soptesti “in sfarsit” iar ochii ti se umplu de lumina si spontaneitate. Si nu iti pasa daca inima o sa ti se topeasca sau o sa se farmiteze in acest proces pentru ca acest curaj spontan anuleaza frica si neincrederea ta. Triesti pentru moment; pentru ca, pentru o secunda sau mai multe, esti dulce fortat sa te supui intimitatii neconditionate. Este un moment de rasplata psihologica care izbeste toate disciplinarile autoimpuse si fondate pe teroare. Este tot ceea ce ai nevoie…THE MIRACLE OF LOVE…..

    Apreciază

  28. Diana zice:

    Draga Ioan, te pierd și te descopăr peste timp…cred ca i love You maci;) tocmai am urmărit un material al tau,filmat pe o potecă pe care încă nu am ajuns. Sunt ușor bizară, mă alint…is bizară rău.Am plecat singură în Srilanka dar singură în pădure la noi îmi pare mult mai kinky(știu io di ce),totuși astă-seară urmarindu te și citindu te am realizat că am nevoie de verde,stia Lorca ce știa…așa reacționez la roșu…cu verde(nu miss daltonista…)daar,simțeam cum mi se dilată pupilele ochilor mei berji …ce bine ca ești…
    D

    Apreciază

  29. radu florica zice:

    Regret ca au trecut atatia ani fara sa citesc aceste minunate articoe .acum nu ma mai pot opri.Imi petrec f,multe ore in fata leptopului.Asa cum ai spus tu ca nu rezisti mult fara munte.Esti un copil cu un suflet mare,asa sa ramai.Mult noroc mai departe! Sper sa vad si eu o expozitie de a ta .M-am decis f,greu sa comentez dar acum nu ma mai opresc.

    Apreciază

  30. radu florica zice:

    Sunt utile pentru cei care vor sa invete!

    Apreciază

  31. Nic Arsa zice:

    „Descoperă-mi inima cu ceva” sau „Acoperă-mi inima cu ceva … ” produc aceeași puternică … „Emoție de toamnă” în oricare din anotimpurile reale, posibile sau imaginare.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s