Delfinul simtea ca traise prea mult in acel recif sigur despre care cineva scrisese candva, asa ca acum se bucura din plin de libertatea dobandita prin credinta sa si ajutorul cuiva apropiat. Zbura de jur imprejur pe deasupra oceanului cel bleu pe care il parasise si stralucirea soarelui i se parea mai frumoasa reflectandu-se in apa decat in cerul in care o vazuse pana acum. Dar stia oceanul mult prea bine, si in infinitatea sa de ale carei margini se lovise de atatea ori, devenise o lume mult prea mica pentru a mai putea cuprinde dorinta lui de cunoastere si evadare. Asa ca delfinul se indrepta in zbor spre malul cel indepartat, cel inconjurat de munti stancosi cu varfuri verzi, munti pe ale caror creste se visase multa vreme inainte sa inteleaga despre el ca poate sa zboare. Acum imaginatia si visul aveau sa fie inlocuite de o realitate pe care si-o imagina mai frumoasa decat orice!

Ajuns deasupra unui varf ce parea sa depaseasca in inaltime totul, oferind astfel o priveliste de ansamblu ce i-ar fi adus o intelegere mai mare asupra lumii inconjuratoare, delfinul se aseza pe o stanca ce stralucea in soare, si privi in jur. Un albastru mai mult fara capat decat fara fund, valuri verzi de paduri in partea opusa, iar deasupra, un cer portocaliu ce batea spre apus. N-ar fi crezut stand in prinsoarea apei cu grilaj de lemn ca lumea de dincolo e atat de mare, dar pentru ca-si dorise sa afle, acum o afla…

Isi lua iar zborul si se opri intr-o poiana indepartata, abia cand inotatoarele ii obosisera din a mai bate si coada parea sa il traga prea puternic in jos sub propria greutate. Era o poiana verde si galbena… si albastra si roz, cu putin alb ici si colo, caci florile ce-o acoperisera parca din totdeauna faceau tablou cu iarba din jur. In departare, un sir inalt de munti pe crestele carora un alb despre care nu stia ce-ar putea fi ii atragea atentia, iar in partea cealalta un alt sir de munti, arcuiti spre cer ca un delfin in saltul plin de stropi manat de dorinta de a evada…

– Cine esti tu? il intreba un catelus in costum de baie cu ochelari de plaja verzi.

– Eu… sunt un delfin. Am plecat sa vad lumea!

– Dar acolo unde erai tu nu era tot lumea? intreba noul venit.

– Ba da, dar grilajul acela imi parea mult prea nepotrivit mie. Si printre barele de lemn vedeam mult mai departe decat puteam sa simt, si-asa am inceput sa visez…

– Si ce visai?

– Visam ca zbor pe deasupra unui ocean albastru si ca ajunsesem pe niste creste de munti si intr-o poiana…

– Si mie imi place sa visez poieni uneori. Cu flori colorate… si copaci cu fructe ciudate!

– Daaa, cu flori si culori!

– Pai atunci… nu vrei sa zburam impreuna de data asta? Eu nu mi-am imaginat niciodata ca as putea zbura, nu stiu cum se face! Tot timpul simteam saltul ca pe o cadere, nu ca pe o inaltare. Daca esti bun, ma poti lua si pe mine in spatele tau, sa facem un tur de camera?

– Vrei sa spui… un tur de univers!

Si catelusul cu ochelari verzi se urca in spatele delfinului si incepura sa zboare: campii, dealuri, ocean si un patut, zburau peste toate ca si cand nimic din ceea ce fusese nu conta si totul era liber in ei si in zbor. Dar deodata visul le fu intrerupt, cand o mana ii lua pe amandoi de pe podeaua cea verde si ii arunca inapoi in oceanul cel bleu. O muzica linistita incepu sa se auda, si deasupra lor, in cerc se roteau un morcov si o banana, o vanata si un ananas.

– Ne-am intors… spuse delfinul. A tinut mai mult de data asta!

– Poate ne va arunca iar curand…

– Asa cred… ai vazut cum da din manute!

– Da…

– Dar e placut… stii ce constat de fiecare data cand ma intorc langa el?

– Ce?

– Cat de frumos miros copiii mici… 

 … 

Ioan Stoenica, 14 iunie 2008