Omul care nu se putea opri din alergat

In ultimii ani au apărut și la noi în țară tot mai multe maratoane montane. Adică niște concursuri de alergare – pe munte. Bine, de alergat nu se aleargă ca pe șosea, pe urcări mai mult se merge, dar oricum – viteza de deplasare la un astfel de concurs e mult mai mare decât aceea pe care o ai când mergi pe munte ca să te bucuri de peisaj. Cine credeți că se bucură mai mult de peisaj? Cineva care merge mai repede, sau cineva care merge mai încet? Cineva care aleargă spre o țintă, sau cineva care privește atent în jur?

Alergatul la maratoane nu are legatură cu privitul peisajelor, are mult mai mare legătură cu ceea ce tu simți în interior. Până la urmă și privitul peisajelor tot asta face – trezește în tine niște emoții. Sunt lucruri diferite, niciunul nu e mai bun sau mai rău decât celălalt. Important e ca ceea ce faci să fie potrivit cu tine (orice ai face).

Când alergi, nu mai poți percepe la fel de bine ceea ce e în jurul tău. Pierzi o mulțime de detalii din vedere, ba ai putea chiar să nu mai vezi nimic în jur – doar poteca pe care alergi. Asta nu e neapărat ceva rău, depinde ce te interesează mai mult.

Dar cum ar fi să existe un om care să nu se poată opri din alergat? Cam cum era Forest Gump. A început să alerge într-o bună zi și nu s-a mai putut opri. Dacă un om și-ar petrece toată viața în alergare, cel puțin două lucruri s-ar întâmpla: i s-ar dezvolta foarte mult musculatura picioarelor și doi, ar trece pe lângă foarte multe lucruri, peisaje, pe lângă mulți oameni, fără să vadă mare lucru. Asta nu ar fi o problemă, dacă e alegerea lui. Dacă el chiar își dorește să facă asta și asta e ceea ce-i aduce bucurie – că nu e obligatoriu să te intereseze peisaje sau oameni.

Dar dacă el aleargă din cauza unei boli care nu-i permite să se oprească din alergat? El ar vrea să se oprească, ar vrea să vadă peisajele, ar vrea să miroasă o floare, să sărute un om, dar nu poate! Pentru că nu se poate opri din alergat! Alergatul ar deveni un chin în cazul ăsta, nu?

Acum… alergatul e un sport foarte sănătos, mai ales dacă e făcut și cu cap. Dar de cele mai multe ori, oamenii nu ies afară la alergat, cum făcea omul de mai sus, ci aleargă pur și simplu în mintea lor. Le aleargă gândurile prin cap, fără oprire – iar asta îi face să piardă din vedere o mulțime din lucrurile care-i înconjoară. Cei mai mulți oameni nu-și dau seama că participă la un maraton mental. Că le aleargă mintea în continuu, în cerc, nelăsându-i să ajungă vreodată la un finish.

La maratoane, de obicei punctul de plecare este același cu punctul de sosire. Cu alte cuvinte, ajungi de unde ai plecat. Cam la fel se întâmplă de multe ori și cu gândurile ce aleargă prin capul nostru. Aleargă pur și simplu în cerc, nu tac niciodată. Și te bagă și pe tine în vârtej, nu e ca și când pe tine te lasă să te bucuri de peisaj. Asta nu ar fi o problemă, dacă am reuși să alergăm cu zâmbetul pe buze, împăcați și bucuroși de alergarea noastră. Dar nu se întâmplă așa. Alergăm plini de stres, de griji, de frământări, de gelozie, de frustrări, de temeri, de neîncredere. Ne învârtim cu toate acestea în maratonul la care mintea noastră s-a înscris fără să ne întrebe.

Să revenim la omul care nu putea să se oprească din alergat. Lumea îl considera un fel de erou, îl aclama, îl considera puternic, un campion al alergatului, toți îi ieșeau în cale și-l încurajau. Și doar el știa de fapt prin ce trece și cât și-ar fi dorit să se oprească, dacă ar fi putut. Până într-o zi. Când, trecând prin mulțimea de oameni care-l încurajau să rămână așa, să nu renunțe la alergat, apare un om ciudat. Un om care, spre deosebire de toți ceilalți, nu alerga!

Ah, am uitat să spun și voi nu v-ați prins: da, toți cei care îl încurajau să rămână așa, să continue să alerge, erau și ei în alergare. Fix ca el. Incapabili de altceva mai bun, incapabili să se oprească. De aceea, neștiind cum este să te oprești, se mulțumeau să se încurajeze unii pe alții, pentru a rezista mai departe pe drum. Unii poate chiar reușeau să se bucure de asta, bucurii trecătoare în general, că doar erau în alergare. Dar în acea zi, alergând alături de mulțime, omul nostru a văzut ceva ciudat: un om care nu alerga! Un om care stătea pe loc!

Alergând în direcția omului static, distanța dintre ei se micșora, uimirea de pe chipul alergătorului creștea, ar fi vrut să spună ceva, dar nu avea timp, imediat urma să treacă în alergarea lui pe lângă acest om straniu. Și, ajuns în dreptul lui, cu picioarele înainte dar capul privind spre lateral, aproape că-și dorea să se agațe cu dinții de omul ce stătea liniștit, aparent fără nicio grijă, pe loc. Dar pașii începeau deja să-l îndepărteze de acest om fără voia sa și privirea îi cădea poate pentru ultima oară pe ceva atât de fascinant: un om care să stea pe loc. Care nu se grăbește nicăieri. Un om ce părea să aibă… timp!

Când își pierduse orice speranță de a putea opri acea clipă, în tot acel vacarm din care nu se înțelegea nimic, omul care stătea pe loc strigă cu o voce groasă, din toate puterile: OPREȘTE-TE!!

Mai întâi șocat de puterea vocii și a mesajului acestui om, apoi uimit de faptul că el nu se gândise niciodată cu adevărat să facă asta și hipnotizat parcă de ideea de a se opri indusă de omul de pe margine, alergătorul se opri brusc. Mulțimea se îndepărtă, continuându-și alergarea – vârf după vârf, vale după vale. Unii poate îi strigau să continue, râdeau de el că s-a oprit, îl considerau nebun sau ciudat, dar el, după atâta timp, era oprit. Și o liniște tot mai profundă se instala în jurul lui și încet, și-n el.

Roata de gânduri ce i se învârtea în cap se opri, ca și când șoricelul ce alerga în ea fără oprire dispăruse și imediat, liniștea pătrunse și acolo. O liniște plină de pace, o pace care în doar câteva secunde, se transformă în șiruri de lacrimi incontrolabile. Lacrimile unui om ce a fost prizonier atâta timp și acum își găsea libertatea. Lacrimile unei bucurii pe care alergatul nu i-ar fi adus-o niciodată. Știa asta prea bine, doar alergase atât de mult timp. Planeta e rotundă, nu ar fi ajuns niciodată în altă parte, decât de unde plecase.

Dar cum… cum să știe că oprirea nu e o pierdere de timp, ci un câștig? Cum să știe că oprirea era la îndemâna lui? Cum să știe că oprirea nu însemna renunțarea la alergat, ci deschiderea mult mai multor posibilități – între care și un alergat plin de bucurie? Nu știa. Pentru că nu se oprise niciodată din alergat.

– Mulțumesc! Mulțumesc că mi-ai strigat să mă opresc! Cine știe cât aș mai fi alergat până să pot să simt și să vad ce văd acum… Dar… cum de eu am fost singurul care s-a oprit? Erau atâția alergători în jurul meu, cum de nu s-a mai oprit nimeni?

– Erai singurul care chiar își dorea să se oprească. Și în plus, toți ceilalți aveau căștile în urechi.

 …

Ioan Stoenică, 2 septembrie 2014

ioan alearga poza mica

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Omul care nu se putea opri din alergat

  1. carmen zice:

    Ioan, inspirat text! L-am citit de mai multe ori ca sa captez toate ideile 🙂 Nu stiu daca am reusit… dar mi-am amintit ca eu visez cateodata ca alerg. Dar in visele mele nu prea ajung la o destinatie… Poate toate drumurile duc spre tot si nicaieri si se transforma astfel ca un deja-vu si-n viata reala. Destinatia pare ca o intuim noi… dar e neclara si incetosata si parca e nevoie de un miracol sa se transforme in ceva tangibil si pamantesc…
    Alergam de multe ori catre orice, pe drumuri ce ne duc spre aceleasi destinatii previdibile sau uneori pe drumuri nefinalizate, pline de crengi uscate si grohotis, unde de fapt alergam spre noi. Acolo, ar trebui sa ne mai si oprim sa facem curat, sa facem poteca… Spre inima noastra, spre visele noastre. Ca ele nu fug de noi, ci mai degraba noi de ele. 🙂

    Apreciază

  2. admin zice:

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

    Apreciază

  3. zaharia Ilie zice:

    Toata viata noastra se pote asocia cu o alergare. Insa depinde cum o percepe fiecare. Cateodata trebue sa incetinim si sa privim peisajul din jurul nostru pentrua ajunge in sufletul,astfel creind un echilibru. Realitatea este ca societatea ne impinge sa alergam cat mai rapid si cu castile pe ureghi. Inainte de revolutie omul avea timp sa se opreasca, sa reflecteze si sa priveasca peisajele din jur, acum parca lumea a uitat ca trebue sa se si mai opreasca. Tehnologia dar si sistemul au dus la acesta stare pe care putini reusesc sa o contracareze cu o traire in simbioza cu natura. Ideia cu alergatul poate avea multe sensuri, eu asta am perceput in expunerea ta. Frumos, „oprestete” din cand in cand si incantane inima cu expunerile tale.

    Apreciază

  4. simona zice:

    „E zisă adânc” – cum a spus nenea Iancu în Scrisoarea pierdută. (nu o spun cu ironie ci cu plăcere; plăcerea pe care o simt ori de câte ori citesc ceva care mă face să gândesc şi să mă gândesc). Totuşi, nu mă pot opri să mă întreb cât este percepţie şi cât introspecţie.
    Iată şi concluziile mele:
    1. You can run, but you cannot hide!
    2. Exempla docent!
    3. La cât mă porţi prin mintea ta… mă dor picioarele (asta e dintr-un cantec).

    Apreciază

  5. Liane Draghia zice:

    Cat de adevarat! De mai mult timp, citind postarile tale din diverse locuri, mi-am dat seama ca ai ajuns la o pace interioara, acea liniste profunda a gandurilor care-ti deschide usa catre adevarata viata, care te ajuta sa descoperi o lume cu totul noua si sa descoperi infinita bogatie din tine. E minunat ca impartasesti asta cu noi, cei care citim si ca o faci cu atata talent si generozitate. Eu una am mare nevoie sa mi se aminteasca mereu de aceasta stare pe care am trait-o candva dar am pierdut-o cand am inceput din nou sa alerg fara sa-mi dau seama, crezand ca ma plimb. Problema cea mai mare e ca alerg din ce in ce mai repede si chiar am impresia ca nu ma pot opri, din cauza contextului in care ma gasesc, desi stiu ca libertatea interioara are forta de a coplesi orice mediu, oricat de ostil. Dar sunt atat de obosita de alergare, incat orice gand de evadare din cursa asta nebuna pare doar o teorie, inaplicabila (pentru mine) in acest moment.

    Apreciază

    • 🙂 Ehh, despre pacea sau linistea profunda la care am ajuns eu ar fi multe de zis – mai am si eu multe de inteles, de aplicat, de aprofundat… 🙂 Dar ma bucur daca reusesc sa trezesc cumva si-n oameni dorinta de ceva mai profund, mai mare.

      Apreciază

  6. Buna Ioan,

    Am decis sa las un comentariu pentru ca mi-au placut ideile din text, dar luate separat. Cred ca puse laolalta sunt un mix cam prea greu. Sunt concepte care luate individual trezesc un anume feedback pe cata vreme, atunci cand le combini cu idei diferite te conduc spre alte stari. Ca un cazul culorilor, unde functie de combinatia folosita resultatul e altul mere. Unele culori sunt observate tocmai pentru ca apar in comparatie cu altele. Daca ar fi doar o singura culoare pe tablou, cu totul alta ar fi starea privitorului.
    Ori ca intr-o piesa de teatru: protagonistul este accentuat prin simpla alaturare cu alta tipologie, cu alt caracter.
    Nu as vrea sa te intreb daca ai alergat la un marathon (42 km), semimarathon (21km) ori altfel de cursa de tip trail running pe carari de munte. Nu te intreb deoarece asum ca raspunsul e ‘da’, altfel nu ai fi cunoscut cum sa compari mersul cu alergatul pe munte.
    Ai notat foarte frumos starile, unele contradictorii dupa pararea mea. Iarta-mi indrazneala de a mai adauga inca una: dependenta. Uneori dependenta de o activitate sportiva grea si de anduranta care la inceput iti place (precum alergatul in natura) nu este cu nimic diferita de dependenta de mersul pe munte sau orice alt tip de dependenta. Mi-am adus aminte de o inregistrare de pe TEDTalks.
    Cum am mai spus, cred ca sunt anumite nuante in textul tau pe care fiecare le percepe diferit. Mai simplu, fiecare le percepe cum poate. Chiar si aceeasi nuanta vazuta din perfective diferite apare alta :).

    Lenuta

    Apreciază

    • Hei, buna! 🙂 Nu cred ca te-am mai văzut pe blogul meu până acum 😀 Dar presupun că l-ai descoperit mai recent și nu ai apucat să te familiarizezi cu metaforele pe care le folosesc pentru a scoate în evidență anumite idei. Ideea principală din acest text nu are absolut nicio legătură cu maratoanele sau cu mersul pe munte 🙂 Asta era doar decorul în care încercam să camuflez anumite idei. Felul în care fiecare reacționează la ele sau la un text depinde de expriența personală, de gradul de atenție, de deschidere etc. Nu toți percep la fel un text. Eu vorbeam despre un altfel de alergat, care mi se pare mult mai important si mai prezent in viata noastra, a tuturor. De maratoanele montane nu pot spune prea multe, nu am participat la niciun fel de alergare montana (desi as fi putut pacali pe cineva, nu? ), dar nici nu ma interesa sa vorbesc despre ele 😀

      Despre dependente cred ca am scris cate ceva intr-un alt text, Love Detox – sau nu mai stiu exact. Oricum, ideile principale pe care incerc sa le transmit nu se vad neaparat din prima – trebuie intrat mai in profunzimea textului si vazut printre cuvinte – sau in spatele lor.

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s