Sa dai cu capul stand pe varf

Mă aflam acum câteva zile deasupra Carpaților de Curbură, pe vârful Penteleu – la 1772 de metri altitudine. Poate nu pare o înălțime prea mare, dar având în vedere forma piramidală a acestui vârf, înconjurat din toate părțile de văi adânci, atunci nici nu e nevoie de o înălțime prea mare pentru a avea niște perspective incredibile de jur împrejur.

Și eram așadar în punctul cel mai înalt al acelui munte, mai sus trebuia să fie doar cerul, nu? M-am aplecat să iau ceva de pe jos și când m-am ridicat, am dat cu capul de cer atât de puternic încât mi-a rămas și un cucui! O durere din aceea puternică și înfundată, căreia simți că nu ai ce să-i faci pe moment, decât să rabzi fără să urli măcar primul minut – că pe urmă va fi mai bine. Cum se poate să dai cu capul de ceva când te afli deja în punctul cel mai înalt? Să fii gen pe Everest, cel mai înalt om din lume, să te apleci și apoi, când te ridici, să dai cu capul de ceva! Pare imposibil! La fel și-n Penteleu! Oare nu mă aflam chiar atât de sus precum credeam? Oare nu era acela punctul cel mai înalt?

Pe vârf se află o troiță măricică, o cruce de lemn cu un mesaj drăguț despre apropierea de cer, de pământ și despre luptele date de înaintașii noștri pe acele culmi. Am dat cu capul de unul din brațele crucii, o bârnă de lemn care se afla, se pare, între vârful cel mai înalt și cer.

Nu mi-am dat seama atunci, dar ulterior m-am gândit că, oricât de sus ai fi din punct de vedere fizic, dar și din alte puncte de vedere, vor exista mereu lucruri pe care oamenii le pot face ca să-ți dea în cap. Chiar și în vârf când ești, chiar dacă nu te aștepți – pentru că te simți atât de sus. Poate oricând să apară un braț de cruce care să-ți dea una peste ceafă. Poate pentru că te-ai crezut prea sus și ai vorbit prea mult, în loc să stai în banca ta, sau poate doar ca să te trezească un pic.

Sunt însă cel puțin două morale de tras de-aici: oamenii se pricep să dea în cap mai mult decât se pricep să facă ceva bun (adică vezi la tine, tu știi să faci lucruri bune pentru oamenii din jur?) – dar dacă tot se întâmplă asta, e mai bine să fii undeva mai sus când se întâmplă. Peisajul mai atenuează din durere.

Și doi, mult mai important, e util să realizezi că și pe vârful cel mai înalt poți fi afectat de ceea ce fac cei din jurul tău. Nu poți evita unele situații, decât dacă stai ascuns în casă și în tine, crezând că în felul ăsta vei ține răul la distanță. De fapt ce faci prin asta e să ții binele la distanță, nu răul! Te izolezi, te ascunzi, te închizi, pui lacăte la uși și adio vârfuri, adio înălțimi. În plus, nu uita că ai încuiat răul cu tine în casă, el nu e afară, așa cum credeai.

Partea bună e că, deși nu poți evita unele situații, unele brațe de cruci – pentru că ele există peste tot în jur, poți învăța cum să nu te lași dărâmat de ele! Cum să le observi la timp, cum să le zâmbești vesel, înțelegând că de fapt de tine depinde felul în care ele reușesc să te atingă. Lumea nu a înțeles încă faptul că dacă e inima ta, sau mintea ta, tu poți alege ce să intre acolo și ce nu – nu bagă nimeni nimic cu forța acolo, dacă e vorba de un om care se cunoaște suficient de mult încât să știe ce și cum.

Pe vârful Penteleu crucea nu s-a mișcat din loc. Eu am dat cu capul de ea. Puteam să dau vina pe cei ce au pus crucea acolo, sau chiar pe ea, dacă de mai mult nu eram capabil, sau puteam să-mi dau seama că eu am dat cu capul! Nu m-a împins altcineva cu capul în ea! Și așa se întâmplă de cele mai multe ori: oamenii țin în mână lemne și tu ai impresia că te lovesc cu ele. Când de fapt, tu te dai singur cu capul de ele, pentru că nu știi cum să le eviți. Pentru că perspectiva din care le privești te face să crezi că ele vin spre tine – când de fapt ele stau fix pe loc. Tu te duci spre ele, din cauza gândurilor tale. Situațiile pot fi de multe feluri (aparent rele, neplăcute etc), dar oricum ar fi situațiile exterioare, cum ești tu în interior ar trebui să fie alegerea ta, nu a altora, nu? Ar putea fi rezultatul “muncii” tale. Dar tu nu muncești de fapt cu tine, pentru tine.

Se poate să înveți să eviți bârnele de lemn din mâna (mintea) altora. Cu bucurie. Glumeț chiar: ha ha, ai o bârnă de lemn în mână, dar am văzut-o! Nu mă mai poți atinge cu ea dacă am văzut-o! Ha ha!

Cum ar fi? Să ți se vorbească urât, să fii jignit, criticat, atacat – și tu să poți să zâmbești? Pentru că știi că de fapt ceea ce oamenii spun “despre tine”, vorbește mai mult despre ei decât despre tine. Scriam într-una din primele mele povesti, mai demult: „ai să vezi tu cum e când dai cu capul de pragul de sus – îi spuneau oamenii, dându-i cu pragul peste cap„.

Dar să reușești asta nu e ușor, mai ales când toată viața ai trăit cu o singură perspectivă asupra acestor lucruri și ai avut impresia că știi multe. Oricât de multe ai ști, e mult mai util să-ți dai seama că nu știi! Dar pe măsură ce chiar înveți mai mult, chiar ajungi să-ți dai seama câte mai ai de învățat. Stând la baza unui munte, într-o pădure de gânduri și emoții, e greu să-ți dai seama cât ai de urcât până în vârf sau cât de jos ești de fapt. Dar pe măsură ce urci și începi să ieși din pădure, perspectiva devine mai clară… vezi mai bine cât de departe e vârful, dar mai ales… cât de jos erai înainte să faci acești pași la deal, spre vârf.

E minunat să-ți dai seama că nu știi. Pentru că abia atunci ai șansa să începi să cauți. Să fii un căutător – de răspunsuri, de adevăr, de mai bine.

E nevoie de o perspectivă nouă, mai de ansamblu – care să-ți ofere priveliști mai clare de jur împrejur. A venit toamna și cu ea, atmosfera s-a limpezit mult. Merită urcat la un vârf. De-acum peisajele se vor vedea până departe, poți vedea Ceahlăul din Bucegi – dar nu dacă privirea ți-e blocată, ca și gândirea, de un bloc înalt.

Urcă-te pe un bloc sau pe un munte, nu ai nevoie pentru asta decât de tine. De un Tu mai dornic, mai capabil, mai complet. Și lasă jos bârna de lemn, nu te-ajută să ții răul la distanță. Decât, eventual, dacă-ți dai ție în cap cu ea.

 Ioan Stoenică, 1 septembrie 2014

 varful penteleu cruce

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Sa dai cu capul stand pe varf

  1. Simona Puscaciu zice:

    Sau, o a treia morala: nu esti niciodata prea sus, atunci cand „urci”.. Mereu e ceva mai sus de „varful” in care ai ajuns. „Ceva” mai sus care te asteapta sa-l descoperi! 🙂

    Apreciază

    • Da, pai de-aia intrebam, retoric, „oare nu era acela punctul cel mai inalt”? 😀 Mereu e ceva mai sus, dar e ca pe munte, prima oră e mai grea, efortul se simte mai intens și poate te bucuri mai puțin de traseu. Dar de la un punct încolo, de la un nivel încolo, poți urca bucuros pe potecă, indiferent de ce e pe traseu. Pe urmă vârful contează oricum mai puțin.

      Apreciază

  2. Cristina Stroia zice:

    „…oamenii țin în mână lemne și tu ai impresia că te lovesc cu ele. Când de fapt, tu te dai singur cu capul de ele, pentru că nu știi cum să le eviți.” Ideea asta e fenomenal exprimată. Ştii discuţiile interminabile de pe forumuri în care unii aleg să-şi irosească ore întregi? Dacă stai deoparte eşti bine. Cum îţi bagi şi tu nasul să zici ceva, cum simţi lemnele în cap. „…perspectiva din care le privești te face să crezi că ele vin spre tine – când de fapt ele stau fix pe loc. Tu te duci spre ele…” Şi ăsta e doar primul exemplu care mi-a venit în minte.
    Hei, Ioan sau Diana, cum să-ţi spun? Oare ne dăm cu capul de cer pentru că ne aplecăm să luăm ceva de pe jos? Dacă nu ne-am mai apleca, poate că oamenii nu ne-ar mai putea da cu pragul peste cap, iar bârnele din mâinile lor nu s-ar mai găsi deasupra capetelor noastre…
    Diana se apleca şi ea să culeagă flori. Că dacă ar fi rămas să vâneze pitită prin copaci înalţi, soarta ei ar fi fost alta. Dar şi noi (cititorii ei) mai mici. Şi povestea ei e tot din septembrie. Luna din an în care copiii (re)încep şcoala şi adulţii învaţă lovindu-se cu capul de troiţe care strivesc buchetele din “florăria sufletului”.
    Diana, îţi mulţumim pentru că într-o zi ai decis că a oferi flori oamenilor pe care nu-i cunoşti nu înseamnă a-ţi irosi timpul. Şi mai suntem recunoscători şi pentru că ne-ai arătat cucuiele tale şi asta ne-a dat curaj să vorbim şi noi despre ale noastre.
    Şi fără smiley azi, ca să par şi eu mai serioasă.

    Apreciază

    • Legat de participarea pe forumuri, e ca si cand ai participa la olimpiada pentru oameni cu handicap: indiferent cine castiga, tot handicapat este! :)) (fără legătură cu oamenii cu handicap).

      Septembrie e și luna în care se nasc copiii, nu doar incep scoala. Adica stiu ca toti copiii se nasc în luna septembrie, luna a 9-a… chiar și Maria confirmă asta! :))

      Multumesc pentru mentiunea legata de „decizia de a oferi flori oamenilor” – trebuie sa analizez mai atent asta… Mereu am simtit ca pot sa fac asta si am simtit sa o fac, dar abia de curand am simtit ca s-ar putea de fapt asta sa fie „chemarea mea”, daca-i pot spune asa. Iar florile respective să fie trezirea în oameni a dragostei – de natura, dar și în general… Mă rog, multe de zis despre asta. Important e că între timp nu mai am praguri din acelea banale (puse de altii) de care să dau cu capul. Trebuie să mă ocup doar de ale mele, dacă apar :))

      Apreciază

  3. jorel001 zice:

    “Urcă-te pe un bloc sau pe un munte, nu ai nevoie pentru asta decât de tine. De un Tu mai dornic, mai capabil, mai complet. Și lasă jos bârna de lemn, nu te-ajută să ții răul la distanță. Decât, eventual, dacă-ți dai ție în cap cu ea.”

    O fraza care merita sa o folosesc drept moto, sa o printez … si sa ma trezesc cu ea in fiecare dimineata … ceea ce de altfel cred ca o sa si fac … 🙂

    Excelent articolul … O adevarata poveste de trezit adulti …

    PS. Pe cand o expozitie in Bacau ?

    Apreciază

    • He he, daca te inspira, poti sa o folosesti! 😀 Multumesc de apreciere si feedback!

      O expozitie in Bacau nu e in plan, asta pentru ca in ultima vreme nu am mai cautat galerii sau spatii expozitionale… M-am ocupat mai mult de emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” decat de expozitii. Plus ca sunt cheltuieli cu o expozitie, cheltuieli pe care nu stiu dacă le voi acoperi din vânzările de la expozitie… și să-mi rămână și mie ceva.

      Dar tot ce-i posibil, poate voi găsi ceva avantajos, un spatiu expozitional unde vin oameni multi si unde ar fi sanse sa si vand ceva…

      Apreciază

  4. Gabriela Stoenica zice:

    Felicitari Ioan, mi-a placut mesajul tare mult! Spor si bucurie sa dea Dumnezeu!

    Apreciază

  5. Roxana T zice:

    Frumos explicat. Eu cred in lectii si in alegere… si in faptul ca o sa alegem sa dam capul in aceeasi barna pana cand o sa invatam. Nu sa ocolim barna, ci lectia – motivul pentru care tot dam cu capul in (aceeasi) barna. Asa ne eliberam de limitari si crestem.Frumusetea e ca putem invata mereu, toata viata, nu suntem condamnati sa ramanem la acelasi nivel… sigur, e greu si de cele mai multe ori descoperim despre noi lucruri care nu ne plac, nu ne convin… Si mai cred ca unul dintre cele mai grele lucruri de facut este sa nu crezi (tot) ce-ti spune propria minte.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s