Tu când ți-ai programat moartea?

(acesta NU este un text despre moarte, despre tragedii, despre proteste etc. Este un text despre VIAȚĂ! Mai greu de înțeles pentru unii, dar fac și eu ce pot.)

motto: Mai important e felul în care trăim. De murit murim toți.

Ca orice om grijuliu și prevăzător, am început și eu să mă gândesc la lucruri mai importante ale vieții, cărora ar trebui să le acordăm mai multă atenție. Și care e unul din cele mai importante aspecte ale vieții? Moartea! Așa că stau și mă gândesc acum când e mai bine să mor?

Ca lună, m-am gândit la luna mai – că e natura mai colorată, mai înveselește atmosfera din cimitir și sunt și copacii înfloriti. Însă cu anul am o mică problemă! M-aș programa pentru 2059, dar s-ar putea să fiu plecat din țara în anul ăla și n-aș vrea să îi complic pe viitorii mei copii cu transportatul corpului neînsuflețit de peste mări și țări. Cred că o să aleg 2063, să fi împlinit și eu o vârstă rotundă, 80 de ani. Da, pare ok așa, să-mi notez în agendă.

Gata! Acum că am stabilit că voi muri abia în 2063, pot să-mi văd liniștit de viață ca și până acum – făcând aceleași lucruri mărunte, evitând mereu lucrurile importante, lucrurile care țin de suflet, de interior – că doar știu că am timp! Mă voi ocupa și de astea mai încolo, că doar n-are rost să mă gândesc la suflet cu 50 de ani înainte de moarte!

biericuta inelet

Minunată e senzația de om nemuritor! Cred că toată lumea trăiește cu ea – cu impresia că moartea este ceva distant, care se va întâmpla peste ani și ani – cel mai probabil nu nouă, ci altora. E amuzant. Cum adică să fii șocat de faptul că a murit un tânăr pe care îl cunoșteai? „Nu-mi vine să cred! A murit X? Sunt șocat!”

Cum adică?? Dar tu ce credeai? Că oamenii sunt nemuritori? Că doar de bătrânețe se poate muri? Cât de lipsit de înțelegere îți trăiești viața? Înțeleg să fii întristat, dar șocat? Știi, nu suntem făcuți din piatră și fier, suntem extrem de fragili! Uneori, de multe ori, ne mai și rupem și mai și murim. Asta nu e o noutate, oricât ai vrea tu să nu vezi acest adevăr și oricât te-ai ascunde de el.

În incendiul de la clubul din București a murit și o fostă colega de clasa, din liceu. Nu eram apropiati, dar mi-am amintit foarte clar când am vorbit ultima dată cu ea. Era acum câțiva ani, când un alt coleg de clasa decedase (alt șoc, evident – și el tot nemuritor era!). Ea organiza o întâlnire cu ceilalți colegi, în ideea să fim mai aproape unii de alții, cât suntem încă în viață, nu să apărem hop, atunci când unul moare. Ce idee ciudată, nu?

Deși nu am putut să ajung la acea întâlnire, i-am apreciat intenția și i-am trimis un mesaj cu propria părere despre aceste aspecte. Despre cum oamenii uită de tine cât trăiești, dar după ce mori apar să te plângă (nu știu de ce?), despre cum mai important mi se pare felul în care ai trăit decât faptul că ai murit și i-am spus și că nu aveam de gând să merg la înmormântare doar din complezență. Am căutat acum răspunsul ei la mesajul meu, pentru că mi se pare relevant:

Buna, Nici nu stii cat ma bucura mesajul tau, mai ales ca am impresia ca suntem pe aceeasi lungime de unda referitor la povestea cu viata si moartea. Nu am fost la G. acasa si nici nu simt ca ar trebui sa merg, nici la inmormantare nu voi merge, insa asta nu inseamna ca nu regret moartea lui. Ideea mea a fost, asa cum spuneai si tu sa ne vedem, pentru a ne apropia, aprecia si poate reinnoda unele legaturi, tocmai pentru a nu ajunge sa ne plangem la moartea unuia sau altuia fara a stii mare lucru despre viata respectivului… Prefer sa apreciez oamenii cand sunt printre noi, nu dupa ce nu mai sunt, cand, dupa parearea mea oricum nu mai conteaza.”

Spre deosebire de multi oameni, ea avea o viziune mult mai sănătoasă despre viata si moarte – una care are relevanta in viata de zi cu zi, care te face să fii mai apropiat de oameni, mai atent. Nu știam prea multe despre viața ei, dar ceva despre ea uite că știam.

E interesant că oamenii se tem de moarte mult mai mult decât se tem de felul în care trăiesc. Felul în care trăiesc nu-i sperie, că e comod, cu greutățile și bucuriile lui, cu stresul și agitația, graba, neliniștea, frustrările și neîmplinirile – toate astea nu-i sperie, că sunt obișnuiți cu ele. Dar moartea, pe care o ignoră cu succes, apare ca ceva șocant atunci când se întâmplă fie cuiva apropiat, fie în situații cumva deosebite (care ajung să fie mult mai mediatizate decât altele).

De exemplu, faptul că în fiecare zi în România mor circa 500-700 de oameni, nu reprezintă o tragedie, ci doar statistică. Asta nu ni se pare șocant, nu ne revoltă, că oamenii ăștia erau oricum programați să moară – de-aia e statistică. Probabil au murit de bătrânețe, în patul lor, bucuroși și împliniți după o viață plină.

Dar surpriză, cei mai mulți oameni mor de boli, mor în accidente de tot felul, nu mor neapărat de bătrânețe. Mor foarte mulți tineri, zilnic – dar nu e o tragedie atâta timp cât nu e cineva cunoscut sau nu au murit toți în aceeași clădire. Pe ăștia îi ignorăm, pentru că așa putem mai ușor să ignorăm faptul că suntem vulnerabili – că am putea și noi să murim oricând. Nu peste ani și ani, ci acum, sau mâine – când, la trecerea de pietoni, un șofer nu ne observă.

Dar viața știe să dea palme care să trezească, oh, știe foarte bine! Și astfel trimite o boală, un deces, o „tragedie”. Nu ca o pedeapsă „divină”, ci ca o urmare naturală a modului inconștient în care ne trăim viața. Pai și cu mașina dacă mergi uitându-te în telefon, cine e de vină că ai intrat în șanț? Nu e nicio pedeapsă, lucrurile funcționează după niște legi stabilite.

Oamenii trăiesc cu impresia că moartea e ceva distant, ce se întâmplă altora – nu lor sau celor dragi lor. De aceea șocul e mare când balonașul de săpun în care trăiesc le este spart. Poc! „Vai, nu pot să cred, sunt șocat!”

Atunci disperarea interioară apare, pentru că hei, ai putea și tu să mori – deci ce trebuie făcut dacă și tu s-ar putea să mori? Trebuie căutați vinovați, trebuie luate măsuri, să nu cumva să mai moară alți tineri sau alți oameni. Să mai construim niște ziduri în jurul corpului nostru fragil. Dar statistica nu se va schimba prea mult, tot sute de oameni vor muri zilnic – și între ei, chiar mâine, ai putea fi tu sau aș putea fi eu.

Crezi că există o schimbare exterioară care ar putea vreodată să elimine complet frica de moarte? Poate dacă se schimbă prim-ministrul, vom trăi mai în siguranță! Sau poate Patriarhul, atunci sigur nu vom mai muri! Doar nu crezi că se va crea un antidot pentru moarte!? 🙂

Ca orice altă frică, și frica de moarte vine de multe ori tot dintr-o uriașă lipsă de înțelegere. Oamenii se tem de ceea ce nu înțeleg – și în loc să încerce să înțeleagă mai multe, preferă cumva să încerce să oprească… moartea! Să elimine cauzele morții cât mai mult, să facă drumuri mai sigure, clădiri mai sigure, ca să putem cu și mai mare succes să evităm gândul că și noi oricum vom muri. Să amânăm tot mai mult momentul de care ne e frică. Pentru că ne e mai frică de moarte decât de modul în care trăim. Pentru că nu am îndrăznit să încercăm să privim un pic dincolo de moarte.

Da, e nevoie să ne protejăm sănătatea, corpul, să construim un mediu mai sigur și mai sănătos în care să trăim – dar e degeaba – dacă interiorul e complet ignorat! Pentru că, așa cum ziceam, corpul este atât de fragil! Și nu va aștepta să împlinești 80 de ani ca să cedeze, o poate face oricând – din cauza unor factori care țin sau nu țin de noi. Nu putem controla 100% aceste aspecte, oricâte demisii am cere și oricâte măsuri de siguranță am lua! Deci frica este inutilă – dacă devine evident că și tu o să mori.

Și în fața morții ce ai face? Ai căuta vinovați pentru situația ta? Încă ai da vina pe alții pentru ce ți se întâmplă? Sau ai încerca, în ultima clipă măcar, să înțelegi un pic mai mult despre tine și despre viață? Despre ce era cu adevărat important…

Era o fază într-un film: „- nu cred să fi spus cineva pe patul de moarte că și-ar fi dorit să iubească mai puțin”. La fel, nu cred că în acea situație, cel mai important lucru la care se poate gândi cineva e că și-ar fi dorit politicieni mai buni. Asta faci cât timp trăiești, când încerci să construiești ceva bun în jurul tău. Dar pus față în față cu moartea ajungi să-ți dai seama ce era cu adevărat important. Sau măcar încerci să te întrebi. Dar de ce să aștepți acea ultimă clipă? De ce să nu cauți răspunsuri acum, când încă, teoretic, ai timp!?

Nu este inutil să luptăm pentru un mediu mai sigur, este însă inutil și stupid să trăim cu frică. Propun să încercăm să schimbăm frica… pe înțelegere!

Toată lumea moare, moartea e neimportantă în cazul ăsta. Dar felul în care trăim este foarte important! Trăim cu frică? Trăim plini de ură? Reci? Morți în interior? Nu degeaba în multe filme de groază apăreau „morții cei vii” (sau invers), pentru că mult mai înfricoșător decât moartea este modul în care mulți oameni trăiesc! Și frica de moarte vine tocmai pe acest fond: e frica de neîmplinire, frica pentru o viață irosită, incompletă, lipsită de fericire și de înțelegere. Și frica de ceea ce va urma – un necunoscut aparent înfricoșător pentru cei mai mulți.

Dacă după moarte ar exista în mod cert un rai, ți s-ar mai părea moartea așa rea? Ai putea muri cu zâmbetul pe buze dacă ai ști că într-adevăr te duci într-un loc mai bun! Problema nu e că nu știi ce va fi, problema e că fie trăiești în nepăsare față de aceste aspecte, fie ai ales să crezi (fără să cercetezi) varianta cea mai comodă: viața e doar ce trăiești acum – doar job, familie, prieteni, știri de tot felul, distracții și multă neîmplinire. Succes cu asta! Și să te ții bine când va muri cineva apropiat ție și asta te va lua prin surprindere.

Dar apare un avantaj atunci când realizezi că și tu poți muri oricând, chiar curând! (nu degeaba se zice Memento Mori!). Începi să te gândești la lucruri mai importante! Oare viața asta chiar se rezumă la agitația de zi cu zi? La job, la familie, la televizor si întâmplări de tot felul? La ce face X sau Y? Nu cumva e ceva mai mult, ceva ce noi am ignorat, crezând că avem timp și dând atâta importanță aspectelor mărunte din viața noastră?

Dacă ai impresia că nu există nimic mai mult, nimic mai mare de atât, atunci succes în continuare cu modul în care ai ales să trăiești. Zero șanse la o împăcare și fericire reale și de durată, dar cel puțin vei trăi comod, fără să fie nevoie să schimbi ceva. Dacă însă simți undeva în tine că viața e mai mare de atât și că sunt lucruri pe care încă nu le-ai înțeles (și care apropo, ar putea să schimbe toată viziunea ta asupra lumii și a vieții!), atunci ar fi cazul să începi să-ți pui niște întrebări și să cauți niște răspunsuri. Nu ironic, nu retoric, ci cu dorință reală de cunoaștere!

Și când își pune omul mai multe întrebări dacă nu atunci când e față în față cu moartea? Asta dacă apucă să fie față în față cu ea, că de cele mai multe ori ea vine pe la spate.

E interesant că atunci când se confruntă într-un fel sau altul cu moartea, oamenii își aduc aminte că există ceva mai mare decât ei. E amuzant: fie ajung să dea vina pe acel ceva mai mare pentru neputințele și greșelile lor, fie ajung să caute alinare la acel ceva mai mare (sa-i spunem Dumnezeu, deși acest termen a căpătat o conotație atât de denaturată în oameni încât mi-e teamă să-l folosesc, pentru că voi fi înțeles greșit).

Cât trăiești, îți vezi liniștit (sau agitat) de viață, Dumnezeu e ceva distant, o fi existând sau nu, nu știm prea bine, dar am auzit că ar fi prin biserici sau pe undeva pe deasupra, cu ochii pe noi. Neinteresant. (sună cunoscut?) Când ne lovește moartea într-un fel sau altul, oh Doamne! Iartă-ne! Miluiește-ne! Ajută-ne!

Deși în viața de zi cu zi oamenii uită de Dumnezeu, uită să aibă grijă de aspecte mai mari și mai importante decât jobul pe care-l au sau alte întâmplări de zi cu zi, atunci când moare cineva, hop! Scoatem ignoranța și ipocrizia în față. Nu că o eventuală întoarcere la Dumnezeu nu ar putea avea efect, ba chiar ar avea! Dar nu asta se întâmplă. Ceea ce se întâmplă este respectarea unor tradiții pe care nu le înțelegem: să spunem „Dumnezeu să-l ierte!”, de exemplu.

Ce înseamnă asta? Dacă spui asta, înseamnă că tu crezi că există Dumnezeu, adică ceva Uriaș care are puterea să ierte păcatele celui ce a murit, nu? Care poate influența viața noastră de după moarte – deci crezi și în viața de după moarte. Altfel, dacă nu crezi asta dar spui aceste cuvinte, sunt vorbe în vânt, nu au nicio valoare, ești doar un papagal care repetă niște sunete auzite în jur! Nici măcar poezie nu e, e spirit de turmă care nu gândește – să spui vorbe care nu au de fapt temei în tine.

Dacă însă chiar crezi ce spui (știu că nu te-ai gândit niciodată cu adevărat la asta), dacă chiar crezi că există un Dumnezeu care ține cont de păcatele noastre în vreun fel și are și putere asupra noastră, atunci cum poți trăi în ignoranță față de acest aspect zi de zi?

Dacă există, crezi că el e redus la câteva exemple negative dintr-o biserică sau alta? Și asta e de ajuns pentru tine ca să trăiești în negare? Crezi că e Ceva sau Cineva care apare doar atunci când ai nevoie, ca un bun milostiv, ca să te ajute? Crezi că poți ignora mereu aspectele care țin de acest ceva mai mare decât tine și să nu fii afectat la un moment dat de asta? E ca și când ai ști că o cometă se îndreaptă spre Pământ și tu îți vezi de mărunțișurile tale. Unde e sensul în asta? Într-o viață trăită în frică și ignoranță?

Ideea de a trăi „cu frică de Dumnezeu” este prost înțeleasă – sau poate chiar prost exprimată. Cum ar fi să trăim cu dragoste de Dumnezeu? Sau dacă asta e prea complicat, măcar… cu Dragoste! În câte feluri s-ar schimba viața noastră și a celor din jurul nostru, în câte feluri s-ar schimba impactul nostru (negativ) asupra lumii, dacă în noi ar exista iubire – și nu teamă? Frica aduce cu ea neîncredere, dezbinare, violență. Iubirea e singura care poate să unească! Și singura care poate pune moartea într-o altă lumină.

Dar pentru noi nu există iubire, decât în modul mărunt pe care-l cunoaștem. Iubire pentru ceea ce ne face nouă bine. Dar bine nu vom fi niciodată cu adevărat în felul ăsta – cu atât de puțină iubire și înțelegere. E nevoie de mult mai mult! Să trezim în noi o conștiință și o iubire mult mai mari decât ce am știut și trăit până acum! Și sunt destui oameni care au înțeles asta și sunt exemple vii că se poate.

Dar problema cu exemplele, fie ele chiar și vii, e că oamenii nu cred dacă nu văd. Și ghinion, s-ar putea să nu vezi niciodată o prăjitură delicioasă (că poate trăiești în raionul de covrigi) și să ratezi astfel bucuria de a o mânca doar pentru că ai așteptat întâi să o vezi. Și nevăzând-o, nici măcar nu te-ai întrebat dacă nu cumva ar putea să existe ceva mai bun decât covrigii ăia. Dar cred că oricine ar putea intui existența unei astfel de prăjituri – și asta să fie de ajuns că să pornească în căutarea ei. 

Dar cum? Dacă nu crezi în nimic, e ușor – nimic nu se va schimba pentru tine (până la prima palmă mai serioasă a vieții, când ți se oferă șansa unei schimbări). E interesant însă că oamenii care nu cred își caută scuze sau motivații pentru lipsa de credință (în orice), scoțând în față câteva exemple negative și râzând de ele. Vezi de exemplu atacurile la adresa preotilor – facute de oameni care știu foarte bine să generalizeze unele probleme ca să poată să trăiască ei în continuare împăcați cu faptul că nu cred în nimic. De parcă preoții nu sunt și ei oameni – și ca orice oameni, unii s-au dezvoltat într-un fel, alții în alt fel.

E trist că din cauza unora, a prea multe sau prea puține vorbe, oamenii se îndepărtează de esențial. Se atrage atenția asupra unor oameni și se îndepărtează astfel atenția dinspre ce e esențial! E ca și când ai refuza să te mai educi, pentru că unii profesori sunt idioți și sistemul merge prost. Asta nu înseamnă că e o problemă cu ideea de a fi educat!

Problema mai mare nu e că unii greșesc, problema cu adevărat mare e lipsa de discernământ a oamenilor – incapacitatea de a căuta răspunsuri, de a încerca să se apropie de adevăr, de ceva mai mare! Vezi pe cineva că a greșit? Dă-i în cap, scoate-l în față! În felul ăsta ne simțim mai bine cu noi înșine, dar la fel de departe de a înțelege ceva suntem. Or fi profesori proști, dar asta nu e o scuză pentru noi să rămânem departe de educație. Dar succes cu asta, poți trăi și needucat. Până la prima „palmă”.

Există însă la fel de bine oameni care cred în Dumnezeu, dar care sunt atât de pierduți în propriile concepții încât au uitat complet să fie “pe placul lui Dumnezu”. Când lipsa de înțelegere se unește cu ideea că cea mai importantă este propria credință, apar tot felul de abuzuri. Și noi și noi motive pentru cei ce privesc cu bun simț din exterior, să se îndepărteze și ei de esențial. Unii nu au înțeles esențialul dar cred, alții se sperie de credința acestora și se îndepărtează de esențial…

Oamenii vor schimbări în exterior. În locul celor din jur vor veni mereu alți și alți oameni, noi miniștri, noi preoți etc. Oameni sunt și ei. Unii s-au dezvoltat într-un fel, alții în alt fel. Ceva în jur cu siguranță se va schimba. Dar ceva în noi nu se va schimba neapărat din acest motiv. Vom avea mereu motive de nemulțumire față de cei din jur. Și dacă o schimbare interioară nu are loc, vom trăi mereu de la un protest la altul, de la o tragedie la alta, mereu cu frică, nemulțumire și lipsiți de liniște și fericire. Pentru că avem impresia că liniștea și fericirea vor veni când totul în jur va fi „cum ar trebui să fie”. Deci niciodată.

Da, se întâmplă în jur multe rele și nenorociri. Multe interese care distrug vieți, multă lăcomie care distruge popoare etc. Trebuie luptat pentru o societate și o viață mai bune, mai corecte. Dar în toată această luptă, manifestată într-un fel sau altul în fiecare zi în viața noastră, nu trebuie neglijat esențialul. „Toți oamenii mor. Nu toți trăiesc însă cu adevărat!”.

Iar să trăiești cu adevărat nu înseamnă să te bucuri cât mai mult de lucrurile mărunte cumpărate cu bani. Să trăiești cu adevărat ar putea să însemne, mai bine, să trăiești cu Adevăr. Să cauți să te apropii mai mult de o înțelegere mai mare, de ceva mult mai din adâncul nostru, ceva care să schimbe și să îmbunătățească în mod uriaș ceea ce noi trăim.

Și unde simți tot ceea ce trăiești? Unde simți ce mănânci, unde simți ce respiri, unde simți ce iubești sau urăști? Tot ceea ce trăim se simte doar în interiorul nostru! Și dacă acolo ceva e în neregulă, nu ajută să faci schimbări în exterior. Că dacă te doare capul, nu-i dai altuia un nurofen. Aveți grijă de toate aspectele vieții voastre, nu doar de corp și nu doar de exterior. Pentru că acestea sunt atât de fragile…

Și pentru că am tot vorbit despre moarte și a mea e programată pentru 2063, aș vrea să fac câteva precizări: vă rog să nu veniți după ce mor cu tot felul de aprecieri și păreri de rău, dacă toată viața nu mi-ați dat niciun mesaj. Nu-mi vor folosi la nimic atunci. De asemenea, vă rog să nu care cumva să îmi aduceți flori la mormânt!! Sunt complet împotriva ruperii/tăierii/cumpărării de flori pentru lucruri inutile! De ce să moară și ele în aceeași zi cu mine? Am avut destule flori pe dealuri și pe munți, nu-mi mai trebuie! Ca să nu mai spun de cheltuiala inutilă ce ar putea fi redirecționată spre ceva mai bun. Așa că în loc să dați banii pe flori, cumpărați mai bine niște haine sau ceva de mâncare cuiva care nu are, unor copii sau bătrâni. (veniți cu flori și riscați să fiți bântuiți!). Și în loc să stați să plângeți după mine (dacă se va găsi cineva să facă asta!), mai bine încercați să aduceți bucurie și alinare cuiva care trăiește. Oh, sunt atâția oameni care au nevoie! Eu voi avea treburi mai importante de făcut atunci decât să vă ascult pe voi plângându-vă în primul rând lipsa de înțelegere.

Și dacă ați vrea să nu vă mai șocheze moartea și să nu vă ia așa pe nepregătite, vă recomand metoda mea: mergeți cât mai des într-un loc luminos, cu multă verdeață!

Deci, după atâta moarte, ar fi cazul să mai și trăim, nu?

milioane de flori

Ioan Stoenică,

3-4 noiembrie 2015.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Tu când ți-ai programat moartea?

  1. Dorin („Doru”) Motz zice:

    Eclesiastul 7:
    1. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii.

    2. Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.

    3. Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.

    4. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Cristina zice:

    Buna Ioane! Am citit articolul tau, m-am poticnit la partea cum ca n-ar trebui sa fim asa de socati, ca toti suntem muritori. De ce m-am poticnit? Eu sunt dintre cei socati, si nu cunosc decat indirect cativa din cei care erau acolo. De ce sunt atunci socata? Buna intrebare!

    Am stat sa ma gandesc si uite de ce sunt eu (poate altii au alte motive) surprinsa si, da, socata. Pai e din cauza ca multi dintre tinerii aceia sunt de varsta mea, si erau acolo la un concert similar cu unul la care am fost chiar eu anul acesta in Februarie. Nu era aceeasi trupa, erau niste artisti suedezi, si nu erau chiar death metal, ci un soi de rock istoric, dar ar fi fost prima oara cand erau pe meleagurile unde vietuiesc eu, asa ca stiu cu ce sperante m-am dus. Asa ca da, prima idee care m-a lovit, m-a facut sa visez fum si flacari, a fost empatia personala cu cei care s-au dus acolo. Ideea ca puteam fi si eu acolo. Si cunosc o gramada de oameni care puteau fi acolo

    Inca o chestie care m-a socat (folosesc cuvantul din nou) si care si-a pus amprenta pe mine sunt acei parinti innebuniti de griji, spaima, durere. Acea mama care isi numeste fata „copilasul meu drag si iubit”, care nu pricepe de ce i-a murit fetita. Acel tata care s-a ales cu „un numar”. Si eu anul acesta aproape am pierdut un membru al familiei, si stiu ce e spaima, durerea, socul atunci cand afli. Uite inca un motiv de soc: empatie fata de oamenii care chiar au suferit un soc.

    Mai sunt si cei din spital. Am petrecut mare parte din primele zile ale acestui an in spital, de veghe la capul unui apropiat de-al meu, care suferea ingrozitor si arata din zi in zi mai rau. Nu aveam voie mai mult de doi la capataiul lui, si faceam si noi cu randul, ca eram vreo patru. Era foarte grav, dar altceva decat arsuri: macar se stia mai bine ce se va face de la zi la alta. Sa vezi cum era la fiecare operatie: aprindeai lumanarea si asteptai cu orele sa ti se spuna ce a iesit. Atmosfera intre noi era apasatoare, grea, sumbra. Uite inca un motiv de empatie: fata de cei care inca traiesc acest iad in fiecare zi.

    Nu am sa ies in strada. Cred ca din pacate niste figuri politice au reusit sa contorsioneze un protest care ar fi fost pentru aceste victime un soi de veghe, si l-au transformat intr-un joc politic. E o murdarie la fel de mare ca si jefuirea acelui apartament in absenta locatarului ars si in stare foarte grava. Dar asta nu inseamna ca nu raman marcata de acest eveniment, ca nu am sa ma gandesc la ei de fiecare data cand intru la un concert, sau vorbesc cu prieteni care ar fi putut fi acolo.

    Chiar daca omul nu e nemuritor, nimeni nu poate sa se desprinda cu usurinta de cei dragi. Prin a ti-i face dragi pe acei straini, pe familiile si prietenii lor, devii si tu mai uman, si poti sa-i ajuti. Pretul va fi ca probabil, vei fi socat de ceea ce s-a intamplat

    Apreciază

    • Hei, buna! 🙂 Multumesc pentru comentariul detaliat si sincer. Cred totuși că undeva apare o confuzie sau o neînțelegere 😀 Tu crezi că nu poate exista compasiune decât atunci când există șoc? Dacă da, atunci ar fi bune mai multe șocuri! :)) Compasiunea poate să existe (și din fericire chiar există) și fără șoc – există din iubire și din înțelegere, din milă poate, nu din șoc. Poți foarte bine să ai compasiune pentru cineva care suferă, fără să fi șocat de faptul că suferă (pentru că ai înțeles cum funcționează lucrurile). Poți să ai compasiune pentru că ești tu un om plin de iubire, sau hai să zic mai ușor, că ești tu un om bun – și atunci nu-ți place să vezi alți oameni suferind – și eventual încerci să și ajuți cu ceva, cu ce poți tu… Dar nu trebuie să fii neapărat șocat ca să simți asta, ba cred chiar că dacă o faci pentru că așa ești tu, nu pentru că la un moment dat te șochează ceva, atunci e mult mai folositor și mai profund sentimentul.

      Șocul însă nu poate exista decât atunci când ești luat prin surprindere de ceva, când se întâmplă ceva ce nu te așteptai, la care nu te gândisei (că s-ar putea întâmpla). În cazul ăsta, un astfel de șoc vine pe fondul faptului că oamenii au impresia că ei nu vor muri, pentru că sunt tineri – și tinerii nu mor. Ceea ce e naiv. Eu cred din contră, că mai multă înțelegere (și deci mai puțin șoc) ne poate face mult mai plini de compasiune, în mult mai multe situații – nu doar în cele cu care ne este mai ușor să ne identificăm. Un fel de… vai, a murit în accident de mașină, sunt șocat! (de parcă nu știam că accidente de genul ăsta exista și se pot întâmpla oricui). Și sunt șocat pentru că și eu chiar ieri am mers cu mașina!

      Așa cum scriam și în text, șocul apare pe fondul unei lipse de înțelegeri a modului în care noi existăm pe acest pământ. Nu e nimic șocant în faptul că dacă iei foc, poți să mori – pur și simplu așa funcționează lucrurile! E trist? Fiecare consideră după propria judecată cum este, dar lucrurile tot așa funcționează, fie că tu ești întristat de ele sau nu. Cazi în gol de la 100 de metri, te faci praf! Astea sunt regulile vieții, nu e ceva șocant. Șocant e că oamenii nu le înțeleg și se miră de ele atunci când le constată. De parcă ei nu funcționează după aceleași legi.

      Este însă cu totul altceva să fii trist pentru ce se întâmplă (cuiva). Asta da, are mai mult sens! Poate să te doară și pe tine durerea altora, să vrei să ajuți pe cineva care suferă, asta e minunat! Dar ce încercam să scriu în text nu are legătură cu asta, ci mai mult cu ideea că ar fi bine să acordăm mai multă atenție felului în care trăim – tot timpul, nu doar atunci când primim câte o palmă (sau un șoc) care să ne trezească. De compasiune e nevoie non-stop, oriunde, cu orice om cu care interacționăm – nu doar în momente pe care noi le considerăm deosebite sau grave 🙂 Acum te vei gândi la niște oameni când intri la un concert, după un incendiu la un restaurant te vei gândi la alți oameni când vei intra într-un restaurant, păi în felul ăsta… abia când toate locurile vor lua foc vom fi în stare să ne gândim la toți oamenii?

      Eu zic că e mai bine să înțelegem cum funcționează lucrurile, astfel încât ele să nu ne sperie – ci doar să ne facă să trăim mai responsabil, mai plini de compasiune, pentru că știi, peste tot în jurul nostru sunt oameni care suferă zilnic dintr-un motiv sau altul – fie el mai vizibil sau mai puțin vizibil. Și bine ar fi să nu îi ignorăm doar pentru că situația lor nu a ajuns încă să ne șocheze sau nu am fost și noi în situația lor.

      Compasiunea vine din iubire și înțelegere, șocul vine din frică și neînțelegere. Dar da, știu că mulți oameni sunt șocați 🙂

      Apreciază

  3. anca balascuta zice:

    Imi place cum gandesti, ma bucur ca gandesti asa. Cat de multe poti invata despre viata si fericire dupa ce ai primit o palma zdravana! Eu am invatat ca putem face ceva pt a fi fericiti si anume sa actionam, pur si simplu sa facem ceva in sensul bun, nu sa stam in casa si sa asteptam sa se intample ceva in viata noastra. Umpleti timpul si viata cu trairi inseminate. Fii gata sa incepi si acum :Actiune 🙂

    Apreciază

  4. LauraB zice:

    Rezonez cu ideea principala a articolului aceea de a trai, acum! De a te apropia mai mult de oameni si de esenta universului, de a-i accepta, de a explora aspectele pozitive ale realitatii, de a cultiva intelegere si dragoste. Pe de alta parte suferinta poate fi un stimul pentru trezire, pentru schimbare, pentru intelegere a ceea ce conteaza, pentru evolutie, pentru apropiere.

    Dar mai e o nuanta unde zici de siguranta si de politicieni. In mod normal, viata e mult mai frumoasa cand e traita fara asteptari, stiu, dar in momentul in care mi se ia cu japca un procent din banii castigati sub forma de taxe si impozite (inca fac parte din sistem), totusi ma astept sa primesc niste servicii in schimb si as vrea ca, asa cum eu imi fac treaba, si cei care imi iau acei bani sa-si faca treaba: sa conceapa niste legi de bun simt, sa le aplice, sa faca controale pe bune. Si trebuie sanctionati cand nu fac asta. Iar cand exista oameni atat de groaznic de instrainati si de nefericiti incat pun banii mai presus de oameni (si le pun in pericol siguranta in cladiri, sparg casa cand prorietarul se zbate in spital, inventeaza conturi pentru donatii pentru victime) e bine sa existe niste servicii rezonabile de siguranta (pentru ca eu platesc pentru ele). Pana ajunge dragostea la ei si simt ce conteaza cu adevarat.

    Dur titlu, o sa zica lumea ca esti satanist 🙂 Daca au zis asa si despre titlul melodiei fara a avea curiozitatea de a citi mai mult si de intelege ce vrea sa zica de fapt poetul…

    Apreciază

    • He he, sa zica ce-or vrea :)) Fiecare se va lovi la un moment dat de propria ignoranta si lipsa de intelegere si atunci poate va exista mai multa deschidere. Oricum, eu nu vorbeam deloc despre proteste in ideea ca nu sunt bune sau ca nu ar trebui sa existe, nici nu incercam sa distrag atentia de la ele. Pur si simplu vorbeam despre alte aspecte ale vietii. Despre cele sociale se pot vorbi multe, dar eu nu despre asta vorbeam 😀

      Apreciază

  5. LoveAntique zice:

    Foarte bun articolul tau…plin de profunzime. E un subiect tabu…cuvantul moarte e infricosator….sinistru….dar e atat de prezent….Oamenii nu sunt informati corect …nu se face o educatie in acest sens…o pregatire spirituala pt acest eveniment….cum spui tu….sunt probleme cotidiene care distrag atentia de la esential….acea frica…si ura…… Daca ar exista numai iubire…ganduri pozitive, dragoste pt Dumnezeu, credinta adevarata….nu ” de ocazie” eram departe . Cred ca totul pleaca de la lipsa cunoasterii..de fapt autocunoasterii si a stimei de sine….iubirea are multe aspecte….ca se ne iubim aproapele trebuie sa de iubim pe noi insine….Prin rugaciune…prin puterea ei…daca este facuta din suflet si stii pt ce te rogi cu adevarat vei afla dragostea pt tot ce te inconjoara….gandurile tale pozitive se vor intoarce inapoi inzecit….doar suntem ceea ce gandim….
    Chiar…nu m-am gandit sa-mi programez moartea…interesant….fara imbulzeala si bon de ordine….as prefera peste 50…60 ani…nush exact….sufletul incerc sa-l pastrez tanar…sa-l hranesc cu frumos….adica sa traiesc frumos….fiecare zi. Asa cum faci tu! Admirand natura…tot iubind semenii….gandind pozitiv…Sa ne bucuram de fiecare clipa ca de fapt din asta se compune viata….o insiruire de clipe, doar sa stim sa le facem mai frumoase, unice….
    Sa traim fiecare zi ca si cand ar fi ultima! Carpe diem

    Apreciază

  6. alina.m (LoveAntique) zice:

    Bun si interesant articolul tau, ….e ciudat cum ne gandim la moarte cand se intampla o astfel de tragedie….lipsa de educatie….sau necunoasterea…vointa de a intelege anumite aspecte legate de moarte….Daca nu am avea ura…invidie…ganduri negative am vedea lucrurile altfel…O rugaciune spusa cu sufletul curat si cu multa dragoste poate face minuni….orice gand pozitiv…este energie…si se poate intoarce inapoi inzecit. Suntem ceea ce gandim!
    Ca sa existe iubire trebuie sa ne iubim pe noi insine intai….numai asa putem iubi pe ceilalti
    Chiar nu m-am gandit pana acum sa-mi programez moarte…fara imbulzeala si fara bon de ordine….doar liniste….poate ca as alege si eu peste 50-60 ani….numai ca m-am gandit sa-mi pastrez sufletul tanar , traind frumos fiecare zi, admirand natura…iubind pe cei dragi….sa traiesc fiecare zi ca si cand ar fi ultima!….sa ma bucur de fiecare clipa….s-o fac sa fie frumoasa….unica!
    Viata din asta este alcatuita …dintr-o insiruire de clipe! Depinde numai de noi cum alegem sa le traim!
    Asa ca …aleg si eu verdele ….

    Apreciază

  7. Marilena zice:

    Minunat articol! Foarte adevarat tot ce ai scris! Felicitari!

    Apreciază

  8. Ky Partager zice:

    Doua aspecte care sunt in contradictie cu articolul, stima de sine si acest „carpe diem” care defapt este ” „Carpe diem, quam minimum credula postero”. Sa nu uitam ca Horatiu traise intr-o perioada zbuciumata, plina de razboaie si intrigi, ale Imperiului Roman. Probabil, o perioada in care fiecare clipa traita, conta…Fiecare clipa traita cu intelepciune, conteaza, dar este nefolositoare daca substituim viitorul. Credinta (si nu doresc sa ating necredinta de orice forma, a altora) Credinta este cea care te motiveaza, care te tine in viata si te indeamna sa fi bun si maine si poimaine..Aceasta maxima, aforism, este prost inteleasa de tot mai multi. Substrage responsabilitatea si o inlocuieste cu egoismul . Tot ce conteaza este clipa, traieste-o si fi neincrezator in viitor. Poate naste chiar haos. Maxima este des intalnita in randul hedonistilor.Prezentul isi are importanta lui, dar este atat de scurt..Actiunile noastre din prezent devin consecintele noastre din viitor. Carpe diem-ul acesta nu reprezinta intelepciune, este doar un materialism limitat. „Traieste clipa” pune presiune pe individ, il face sa caute mereu maximul uitand practic sa traiasca..(nu mai pomenesc despre sistemul de recompensare a creierului, tot mai mult, tot mai mult) Articolul este plin de rafinament, subtilitate si as putea spune, INTELEPCIUNE (chiar multa). Stima de sine – este inca un subiect mult discutat in cercurile de specialitate, exista inca multe controverse legate de stima de sine. Totusi in mod cert un echilibru al stimei de sine, este benefic individului atat ca manifestare subiectiva cat si obiectiva. Stima de sine este o variabila, foarte fragila, a E-ului uman. O stima de sine crescuta, ajuta productivitatea si poate crea un optimism individului insa ii poate crea si o constiinta falsa, narcisism, adulatie si superioritate fata de ceilalti. De multe ori poate duce pana la neasumarea responsabilitati si invinuirea persoanelor din jur, pentru propiile deceptii, greseli si insuccese. Asumarea greselilor duce automat la scaderea stimei de sine. Indivizii cu stima de sine ridicata eunt cei mai agresivi fata de evaluatori. Faptul ca narcisisti sunt hiperreactivi la evenimentele interpersonale negative, poate fi explicat prin vulnerabilitatea conceptului de sine al acestora care poate fi amenintat de feedbackul social negativ. Principiul „trezirii la realitate” bazat pe incorporarea esecului obiectiv in propriul concept de sine, sustine ca, pe masura ce indivizii se maturizeaza si inainteaza in varsta, acestia se vor confrunta mai des cu situatii de esec. vor esua mai frecvent iar conceptul lor de sine va deveni mai putin umflat, si mai apropiat de realitate. Mi-as permite sa sustin ca, stima de sine nu face altceva decat sa favorizeze individualismul.
    Bushman si colaboratorii sai (2009)
    Campbell si Buffardi (2008)
    Sedikides si colaboratorii (2004)

    Inca o precizare, cineva mai sus, a incercat sa introduca muzica in discutie ( si parerile unora si altora, fara a sustine o parte sau alta) totusi ii recomand sa citeasca o abordare frumos explicata aici: http://www.biblebelievers.com/Rock1.html

    Imi cer scuze daca am deranjat pe cineva.

    Apreciază

    • LauraB zice:

      Un alt punct de vedere

      Ne-mai-zabovind prea mult asupra iluziilor despre viitor sau asupra lamentarilor despre trecut dupa ce directia a fost stabilita si invatamintele au fost trase, fiind cat mai prezenta in tot ceea ce fac si indreptandu-mi in mod constient atentia asupra lumii din jur, dar si asupra mea, asupra simturilor mele, asupra functionarii corpului meu ma fac sa constientizez, sa apreciez si sa respect tot mai mult fenomenul vietii in mine, in oameni, in animalute, in natura. Si sa interactionez cu ei toti la nivel de dragoste si acceptare, nu de frica.

      Renuntand la critici, la asteptarile ca ceilalti sa respecte standarde inalte pe care le impunem noua si celorlalti, la categorisiri dure in „bun” si „esec”, intelegand ca toti avem un nucleu de dragoste peste care se depun invelisuri de frustrari si rautati, asa cum zicea si Ioan intr-un articol, pot interactiona cu oamenii de la nucleu la nucleu, la nivel de dragoste si acceptare, nu de frica si ura si atunci inferioritatea, superioritatea, narcisismul, materialismul, competitia pur si simplu… dispar. In schimb apare linistea. Poate chiar fericirea.

      Dragostea este cea care ma indeamna sa fiu buna pentru ca se simte extraordinar si atunci simt ca vreau sa ofer mai mult, sa ma apropii mai mult de ceilalti caci si ei se deschid si imi ofera mai mult astfel incat egoismul se vindeca intr-un cerc virtuos.

      Iar asta este ceea ce am simtit si am trait eu

      Apreciat de 1 persoană

  9. csuporj zice:

    Mai toata lumea isi planifica ce bine o va duce dupa pensie. Mie mi-ar placea mai mult sa mor fix cand ar trebui sa ies la pensie, dar sa pot cheltui banii trasi pentru pensie si medicamente, inainte. Aia inseamna vreo 8 ani de vacanta cand am inca putere sa merg si fara bata. Plus inca cativa ani, daca as sti ca imi cumpar locuinta, apoi o vand cu vreo 5 ani inainte sa mor, si cheltui toti banii, sa mor cu avere 0.

    Apreciază

  10. Cristina Marinache zice:

    „Noul început” poate aștepta oriunde. Pe mine era să mă „prindă” chiar lângă blocul meu, într-o vacanță de iarnă. Puteam să mor în groapa cu apă rece, dar m-a scos un muncitor cred și, culmea, udă fleașcă am mai urcat apoi și 8 etaje pe scări. Energie ca la 7 ani…Când ai zile…Aceste „cumpene” parcă ne ajută să prețuim mai mult viața.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s