Prăpastia cu fundul de sticlă

Ați fost vreodată pe o margine de prăpastie? Eu cred că da. Poate nu pe munte. Dacă pe munte n-ați ajuns, să vedeți o prăpastie adevărată, atunci tot v-a scos viața în cale niște prăpăstii care să vă amețească, poate chiar să vă doară.

ioan pe margine

De căzut în vreo prăpastie, ați căzut vreodată? Pe munte probabil că nu. Dar în viață, de câte ori nu ați simțit că sunteți în cădere liberă, spre un fund întunecos de prăpastie?

Stați așa, că poate sunt pe-aici și oameni care n-au avut niciodată o cădere, să explic și pentru ei (stiu ca probabil vorbesc singur acum): mulți oameni au căderi! Ajung să se zbată emoțional, sentimental, psihic, într-o mocirlă de pe fundul unei gropi. Uneori îți dai seama de asta, dar alteori ei se pricep să ascundă noroiul în care trăiesc, pentru că pe stradă ies cu haine frumoase pe ei. De aceea voi nu știți acum că mulți oameni au căderi (și de aceea ei stau mai mult în noroi, pentru că încearcă să-l ascundă, în loc să iasă din el).

Așa, revenind la publicul meu, care, fiind format în mare parte din oameni, înțelege mai bine cum stau lucrurile cu aceste căderi. Cu zbătutul în mocirle.

Maria langa izvor - noroi mare pe drum

Hai să facem puțină lumină pe fundul de prăpastie cu mocirlă. Nu prea multă, că sunt în tren și nu știu dacă bateria de la laptop va binevoi să mă lase să compun un text foarte dezvoltat. Poate nici nu e cazul.

Voi folosi metafora cu prăpastia, ca să fie ușor de vizualizat. Voi gândiți-vă la voi în timp ce eu îmi împing personajul în prăpastia întunecoasă.

noaptea pe marginea prapastiei

În urma unui eveniment neplăcut sau a unei serii de evenimente, oamenii pot începe să alunece spre stări neplăcute. Din păcate, trăim cu impresia că acestea două sunt ferm legate: evenimentele și stările. Ele nu sunt legate, adică se pot întâmpla evenimente neplăcute și fără să avem noi stări neplăcute când se întâmplă, dar asta e altă discuție.

Din cine știe ce motive, omul începe să alunece spre o margine de prăpastie. Poate a fost concediat, părăsit, rănit, jignit etc. La început, alunecarea este lină – ca o pantă cu zăpadă nu prea abruptă. Unele pante se termină repede, ajungi la baza lor pe un teren sigur. Alteori, faci ceva care te oprește din alunecare – bravo ție! Că ai avut piolet la tine și ai știut și să-l folosești.

piolet salewa anatomic

Dar de multe ori, alunecarea devine tot mai haotică și panta duce tot mai clar spre o prăpastie. Adică dintr-o stare neplăcută, te adâncești încet încet într-o stare și mai neplăcută și mai greu de controlat. Dacă te uiți puțin la tine, la viața ta și dacă ești sincer cu tine, îți poți da seama dacă ești în alunecare spre o prăpastie. Știu, e neplăcut să accepți asta despre tine, dar crezi că e mai înțelept să ignori ceea ce se întâmplă? Crezi că dacă nu te gândești la faptul că te îndrepți spre o prăpastie, prăpastia va dispărea? Nu va dispărea, vei cădea în ea fără pic de pregătire – și lovitura va fi mai dură.

Dacă îți dai seama că ceea ce faci te va duce spre ceva mai rău, nu ajută să speri că nu se va întâmpla așa. E ca în cazul cariilor, nu se rezolvă de la sine – dacă le ignori, inevitabil se agravează. E nevoie să acționezi. Să schimbi ceva, să faci, poate, altceva decât ceea ce făceai până acum – dacă ce făceai vezi că nu merge.

catarare pe Padina Lancii

Lucrurile care se pot întâmpla, se vor întâmpla. De obicei există condiții potrivite mai mult pentru lucrurile pe care nu le vrem (că astea sunt mai multe), decât pentru alea pe care le vrem – iar condiții prielnice pentru astea trebuie să mai construim și noi.

În principiu, pentru că oamenii nu acționează conștient asupra alunecării lor, o ignoră, nu știu să folosească un piolet sau cred că nu este cazul, lucrurile se agravează. De exemplu, certurile în cuplu. De la certuri mici, direcția naturala e să se ajungă la certuri mari. E o alunecare spre așa ceva, atunci când se trăiește inconștient. Ca să mergi în cealaltă direcție, adică de la certuri mici la înțelegere și calm, e nevoie de intervenție conștientă.

Felicitări celor ce fac asta, ce reușesc să treacă prin greutăți împreună, cu calm și înțelegere – poate chiar și cu iubire.

la catarat in Macin

Cei mai mulți oameni nu fac asta însă, că nu își dau seama cum stau lucrurile. Și atunci alunecă, pe o pantă din ce în ce mai abruptă. Până când ajung efectiv la marginea prăpastiei. Acolo, lucrurile se întâmplă un pic ca în desene animate. Ce se întâmplă cu personajele din desene care alearga și ajung dintr-o dată deasupra unei prăpastii? Întâi plutesc câteva clipe, până când se uită în jos. Abia atunci cad. Trezirea la realitate este pentru ele o cădere.

Cu noi nu e chiar așa. La noi e invers: noi avem posibilitatea ca în acea clipă de plutit deasupra prăpastiei, să luăm o decizie. Să schimbăm ceva. Să facem pasul înapoi spre pământ. Motivul pentru care cădem e că nu permitem acelei clipe conștiente să existe. Pentru că o îngropăm sub tot felul de gânduri, de idei, de frustrări sau temeri. Și efectiv nu ne oprim! Să stai un pic pe loc, să-ți dai două palme și să te întrebi ce faci?! Și apoi să te gândești, stând așa, deasupra prăpastiei, dacă vrei să cazi în ea, sau ai vrea ca lucrurile să fie altfel?

ioan in aer

Când spun că lucrurile pot fi altfel nu mă refer în primul rând la situațiile exterioare. Poate că în continuare vei fi fără job, fără prieteni, părăsit de iubit sau în cine știe ce altă situație. Dar ceea ce se poate schimba… ești tu. Felul în care tu te simți și te ocupi de aceste situații. Sunt situații și atât, nu ești tu! Sau ai (încă) impresia că din cât de mare e Universul ăsta, cât de plin de Incredibil este, job-ul tău era cel mai incredibil și important lucru? 🙂 Dacă ar avea universul gură, ar zâmbi înțelegător. Și dacă ar avea mâini, ți-ar da un brânci în prăpastie, știind că doar așa te poți trezi. Hmm, se pare că cel puțin mâini… are!

sarituri in zapada - de pe margine de stanca

Și asta este de fapt căderea. Asta poate fi. O șansă minunată de a te trezi. De a schimba lucrurile într-un mod mult mai profund decât schimbările de suprafață pe care le facem de obicei. Că poți să schimbi biroul sau iubita, dar tu ești la fel – deci aceleași lucruri vei atrage. Trebuie să pun aici o povestioară scurtă, auzită de curând:

Un tânăr călător întâlnește un bătrân pe drum și-l întreabă:

– Spune-mi, cum sunt oamenii din satul următor? Buni sau răi?

Bătrânul îl întreabă:

– Dar în satul prin care ai trecut mai devreme, cum erau oamenii?

– Pai erau răi, nu mi-au plăcut!

– Ehe, tot așa sunt și în satul următor….

Vine apoi alt călător care întreabă același lucru. Bătrânul pune și el aceeași întrebare.

– Păi în satul prin care am trecut oamenii erau primitori și calzi, deschiși și frumoși…

– Ehe, tot așa sunt și în satul următor!

Lucrurile sunt mai bune sau mai rele în funcție de noi. Dar e mai comod să te aștepți de la alții să fie buni cu tine, decât să începi tu să faci asta… cu tine și cu alții.

Calator prin tara mea

Să continuăm așadar să cădem. Nu ne-am oprit la timp să ne întrebăm încotro mergem și cum, acum cădem. O cădere dureroasă, din care simți că nu te mai poți opri. Te zbați uneori cu toată forța, dar asta nu te ajută, că nu te poți prinde de marginea prăpastiei cu mâinile, în timp ce cazi cu viteză. Mai rău te lovești. Dar altceva crezi că nu poți face, așa că te zbați, înjuri, urli, plângi… numai de oprit nu te oprești.

ioan pe marginea prapastiei

Am auzit undeva o idee interesantă: „dacă nu o să te mai zbați, o să plutești”. Pentru că zbaterea aceasta mentală care merge non stop în capul nostru, este de fapt ceea ce ne menține acolo unde suntem. Este o piedică în găsirea soluțiilor de a schimba ceva! Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci nimic și lucrurile vor fi mai bune. Înseamnă că ar fi util, din când în când, să te oprești. Să nu mai lași gândurile să te conducă, pur și simplu să îți oferi o pauză, în care să te liniștești. Du-te la pădure! Stai pe iarbă într-un parc. Nu te gândi la probleme, la oameni, la situații sau soluții. Doar respiră, plimbă-ți mâna printre firele de iarbă și așteaptă. În felul ăsta vei crea o portiță magică… vei da șansa unei schimbări interioare să existe. Nu ești convins că o schimbare e bună?

ioan in iarba

Să continuăm să cădem. Durerea psihică se poate transforma ușor în dureri fizice, în boli de tot felul. Majoritatea bolilor au la bază factori de natură psihică, dar asta nu ar trebui să ne preocupe pe noi, ci poate… pe guvernanți :))

Când simți că ai ajuns la fundul prăpastiei, simți că nu mai reziști, că nu mai ai nicio scăpare… că nu mai poți schimba nimic și că viața nu mai merită trăită… Oh, ești de fapt atât de departe de a fi ajuns la fund! Hai să încercăm să vedem lucrurile și din lateralul prăpastiei, nu doar din rostogolirea personală prin ea.

catarare Tancul Ascutit - principalul vaii podurilor

Omul cade, printre doi pereți uriași de stâncă, se lovește pe drum de toate pietrele care ies în afara zidului, pentru că el încearcă să se agațe de ele… Și ele i se rostogolesc în cap. Se apropie de fundul prăpastiei și poc! Are impresia că a ajuns acolo.

Dar dacă ai ajuns acolo, de ce ești încă în cădere? De pe fundul prăpastiei nu te mai poți duce mai jos, nu? Ai putea să te odihnești un pic, cum ziceam mai sus, și să vezi ce-i de făcut. Da, da, știm, e greu să mai faci ceva când ai impresia despre tine că, în urma căderii, ai toate oasele rupte, ba chiar și sufletul! Dar priveste-te un pic, chiar ai oase rupte? Sau îți place sentimentul de auto-victimizare și auto-compătimire?

ioan cel rosu - langa laculet

Fundul prăpastiei e ceva foarte interesant. Impresia generală este că e ceva dur, ai ajuns acolo, gata, ești terminat! Mai rău nu se poate. (hmm, dar mai bine? Oh, asta da!). De fapt, așa cum e ușor de constatat ulterior, se poate și mai rău. Chestia e că, atunci când simți că gata, ai ajuns la fundul prăpastiei, e foarte probabil că te înșeli. Că acela nu este fundul prăpastiei, ci doar un tăpșan de piatră ieșit în afară. Ai picat pe el și ai crezut că acolo e capătul, dar de fapt, prăpastia se continuă mult sub tine. Ceea ce înseamnă că trebuie să te ridici și să mergi mai departe, încă nu ai ajuns la fundul prăpastiei!

catarare pe margine de prapastie

Dar de ce să mergi mai departe, când știi că nu poți decât să cazi? Asta nu este valabil, dar presupunând că ești în cădere și nu ai ajuns încă la fundul prăpastiei, ai doar două variante: te ridici și schimbi direcția, poate începi să cațeri ce ai căzut, sau cazi până la capăt. Cum nu poți da din mâini să zbori și nici echipament de cățărat nu (crezi că) ai la tine, înseamnă că nu te prea poți ridica din cădere așa ușor.

caraba pe coarda - deasupra prapastiei

Atunci continuă căderea – dar altfel! Fiind conștient de ea, de unde te afli, de ceea ce ți se întâmplă (de multe ori nu ți se întâmplă nimic grav, dar vrei să te simți important, așa că dai importanță problemelor tale, în loc să dai realizărilor tale). Și pregătește-te pentru surpriza pe care fundul prăpastiei o are. Observă-te pe tine, cel care cazi, de fapt… observă această parte a ta, care cade. Tu ești mai mult decât ceea ce cade în prăpastie. Dar nu-i ușor să te privești din afară, e mai ușor să crezi despre tine tot ce-i mai rău, în loc să înțelegi că ești, de fapt, echipat cu tot ce-ți trebuie pentru a parcurge drumul pe care te afli.

eugen pe acul mare

Un alt mod de a vedea fundul acela de prapastie este urmatorul: el nu e un capat, nu e ceva dur de care te izbesti si atat. Daca simti asta, atunci ai aterizat pe un tapsan de piatra, nu pe fundul prăpastiei. Pentru că fundul prăpastiei este… din sticlă. Este ceva care, în urma impactului, se sparge și te lasă să treci dincolo de el. Să ajungi într-o nouă zonă, o nouă dimensiune chiar! Fundul se sparge, tu treci șocat prin el și ajungi într-un loc în care pur și simplu plutești, nu mai cazi. Un loc în care, după multă vreme, poți respira și poți privi în jur… încet, nu cu viteză și de-avalma.

tu ce zici sa fac?

Și atunci începi să vezi mai bine tot ceea ce s-a întâmplat până atunci, vei putea privi prăpastia în care cădeai – din afara ei, plutind plăcut în jurul ei. Iar asta te va face să o înțelegi mult mai bine. Și, aproape inevitabil, vei putea în acel loc (sau moment) să râzi și să plângi pentru naivitatea și inconștiența cu care cădeai… Neștiind că acea cădere nu este un capăt, ci mai degrabă posibilitatea pentru un super început.

rasaritul mult dorit - in ceahlau

Vei înțelege că în mare parte, prăpastia nu era reală, era inventată de tine – iar căderea era provocată cu siguranță de propriile gânduri și acțiuni, nu de alții, așa cum aveai impresia. Vei înțelege că te puteai opri mult mai devreme, dacă ai fi știut toate astea, dacă ai fi văzut lucrurile în felul ăsta – dar a fost nevoie de lovirea de fundul de sticlă pentru a putea ajunge să înțelegi.

Problema e că oamenii nu ajung la fundul de sticlă, tocmai pentru că se zbat! Se agață de margini de stâncă încercând, inutil, să se oprească din cădere. Opriri false, temporare, din care inevitabil se revine în cădere. Doar dacă ajungi cu adevărat în capătul prăpastiei și treci prin fundul de sticlă (metafora asta poate fi interpretată sau ilustrată în multe feluri), deschizi poarta spre altceva. Spre o înțelegere salvatoare, care poate schimba totul într-o clipă. Toată căderea, durerea, zbaterea, totul se dizolvă într-o clipă. Nu e nevoie de pastile, de tratamente, de cine știe ce acțiuni repetate. Cel puțin în primă fază, e de ajuns să spargi acel geam, să treci prin el. Prin fundul transparent al prăpastiei întunecoase.. Prin geamul fumuriu și aparent înfricoșător, cu aspect stâncos, spre zona luminoasă și liniștită de dincolo.

deasupra ploii - fotografii spectaculoase cu apus de soare

Dacă fundul te omoară, sau dacă te pierzi în acel fund, atunci nu acela era fundul real – și ghinionul tău, că te-ai oprit prea devreme, că ai vrut să scapi de cădere înainte să fii salvat de ea. Fundul prăpastiei este, uneori, singura salvare. Singurul lucru care te poate trezi, care îți poate schimba direcția, care poate opri căderea – pentru a continua într-un mod mai bun să trăiești. Dar faptul că nu vedem fundul în felul ăsta ne face să ne fie frică de el, sau să-l confundăm cu lucruri dureroase, care sunt însă departe de a fi vreun capăt.

Ai încercat destul să te zbați. Lasă-te o clipă sa cazi, fără să gândești. Acceptând căderea și observându-te pe tine în ea. Observă cât de inutile și impulsive sunt acțiunile tale și dă-ți seama că tu ești mai mult de atât. Permite-ți să fii mai bine, acționând, măcar pentru o clipă, diferit. Fără să te sperie căderea, văzând în ea șansa pentru o salvare.

coarda spre vale - pt rapel

E nevoie de o singură acțiune conștientă, acolo unde o mie de acțiuni inconștiente și nepotrivite nu au funcționat. Nu poți să te aștepți ca o mașină să meargă bine, dacă îi lipsește o piesă – poți încerca orice. Dacă nu pui piesa potrivită în locul potrivit, degeaba încerci să umpli golul cu piese nepotrivite. Mașina va merge defectuos, dacă va merge. Și va claca la un moment dat.

Dacă nu ai spart fundul de sticlă, atunci nu ai ajuns la fund. Poți continua să te zbați haotic ca și până acum, sau poți să privești lucrurile mai atent, mai conștient, cu dorința de a schimba ceva. Altfel… sunt multe tăpșane de stâncă în prăpastia asta, care nu țin cont de durerea ta. Doar de felul în care tu cazi, de acțiunile și gândurile tale. Dacă acestea te îndreaptă spre pereți de stâncă, sau spre ceva mai bun, cine ar trebui să știe? Cine ar trebui să fie atent? Cine ar trebui să facă ceva?

Poate guvernanții…

Ioan Stoenică, mai-iunie 2015.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Prin mintea inimii și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Prăpastia cu fundul de sticlă

  1. ilinca zice:

    Dur text… „de trezit adultii” 🙂 Si cu muuulte idei, f dens, din nou. Ce am remarcat eu:

    Puternic inceputul. Faina comparatia cu prapastiile de pe munte. Mi-a amintit, iarasi, de faptul ca situatiile-limita din exterior (si durerea, in special durerea) te orienteaza catre interior, catre aspectele care conteaza cu adevarat (care, pana la urma, se reduc doar la Dumnezeu, la Iubire). Si citisem pe nu stiu unde ca oamenii care fac mult efort fizic si/sau practica activitati „periculoase” (exemplul din cartea aia fiind chiar alpinismul) sunt oameni al caror dor de Absolut este mai puternic decat la altii, mai viu, si care se pun in situatii in care sa scape, macar si temporar, de straturile superficiale ale egoului etc. Care vor sa se apropie de ceva mai mare si se folosesc de asta ca mijloc. Si ma mai gandeam, apoi, la faptul ca doar prapastiile care chiar ne dor ne duc spre Adancul nostru. Restul, cele pe care le alegem (cum ar fi cele exterioare, de la munte), doar zgarie putin din straturile groase care ar trebui sa cada. Dar zgarie controlat, cat le lasam noi. Cand, de fapt, everything we (think we) are must… fall.

    Ca tot ziceai de acceptare vs ignorare: chiar recent vorbeam cu cineva despre ideea de acceptare. Care, de multe ori, e f confundata cu cea de culpabilizare. Si, de fapt, sunt exact opuse! Cat timp ma culpabilizez pt ca sunt in cadere, nu sunt liber, ci ma adancesc si mai mult; mie mi-e doar „ciuda” ca sunt in cadere, dar folosesc asta drept o scuza pt propria neputinta de a urca…. si uite cercul vicios. Pe cand acceptarea este asumare… da, sunt aici, da, sunt in cadere, da, nu sunt pe campuri cu floricele (roz, ca is de sezon! :D), dar si aici, acum, in caderea mea, pot sa aleg cum sa traiesc ceea ce traiesc! Sa aleg cum imi traiesc neputinta de a iesi (pe care o accept). Si s-ar putea sa am surpriza ca imi cresc floricele fix in mocirla aia, ca soarele lumineaza si pe panta unde credeam ca alunec. In locul in care sunt, dar pe care il pot „sfinti”. Sau, daca nu, din care vad, brusc, o intrare pe un nemarcat care sa urce 🙂

    Foarte importanta mentiunea cu alegerile constiente vs cele care „ne vin”. Da, nu ne prea „vine” sa iubim pe nimeni, daca stam si ne gandim! Nu pe termen lung, nu dupa ce hormonii si-au facut treaba si dupa ce fluturasii din stomac s-au dus la somn. Dar si iubirea, ca si bucuria, pot fi alegeri. Si e o chestie de atentie, pana la urma: daca eu VREAU sa (te) iubesc si imi indrept in mod constient atentia spre asta, voi primi si puterea s-o fac. Daca eu vreau numai sa-mi satisfac anumite nevoi (fie ele si inalte), sa bifez o lista de asteptari pe care tu sa mi le implinesti, voi ramane la nivel de „ce-mi vine”. Ceea ce poate face, cu succes, si pisica…

    Aia cu momentul de plutire dinainte de cadere m-a lasat speechless (doar numarand si iar numarand de cate ori nu mi-a iesit asta, de cate ori mintea o lua razna inaintea situatiei „din teren” si construia ea o prapastie de unde nu era, cu mult inainte de a ajunge la marginea celei reale…). Genial si-atat!

    Ti-ai amintit de povestea aia, ce frumos!

    Despre durerea din timpul caderii: cineva drag facea diferenta intre durere si suferinta. Durerea e acel loc de intalnire cu Dumnezeu din noi… durerea e o sansa, practic, o chemare de a implini dorul de Absolut, pe care nu-l putem umple cu nimic altceva. Pe care, daca am asculta-o si n-am cauta s-o astupam, am trece fff rapid „dincolo”, am trece f rapid prin sticla si am descoperi… ca sticla era securizata, nu ne-ar rani precum ni se pare! Dar nu, noi suntem mult mai masochisti. Si vrem sa „ne descurcam noi”, sa scapam de durere prin comportamente compensatorii, ce produc placere. Dar cu cat ne adancim in dependenta de astfel de compensatii, cu atat ne auto-cream suferinta, pt ca vom fi tot mai bolnavi de insatisfactia pe care ne-o aduc si, totodata, in vinovatie, in anxietate, in agresivitatea celui ranit, care cauta valorizare exterioara, de la si prin ceilalti (dupa metafora ta, ne „zbatem”. Si zbaterea asta nu doar ca ne incetineste drumul, dar ne si umple de rani secundare).

    Mult de tot mi-a placut si partea cu „geomorfologia” fundului de prapastie 🙂 Intr-adevar, we hit the bottom de multe ori, succesiv, nu doar o data. E faina comparatia cu micile praguri de stanca, eu as vedea-o ca mai multe funduri de sticla succesive.

    Partea finala, cu „si, aproape inevitabil, vei putea în acel loc (sau moment) să râzi și să plângi pentru naivitatea și inconștiența cu care cădeai… Neștiind că acea cădere nu este un capăt, ci mai degrabă posibilitatea pentru un super început” – mi-a facut pielea de gaina. Pt ca descrii EXACT cum se simte… e ceva ce, daca traiesti macar putin si macar la un pragulet micut si superficial, nu mai ai cum sa-i negi realitatea si nu ai cum sa nu recunosti cand altcineva vorbeste despre asta. Si e asa o bucurie sa intelegi asta… dar si sa intalnesti pe altii care inteleg si ei 🙂

    Si ca sa cobor din sfere prea inalte: un comentariu „la moda” aici pe blog: baaai, faine poze! As zice ca atat de faine, incat fura putin atentia de la text! Io am si una preferata…. care o sa ma inspire la a nu uita sa iau cate o pauza (stii tu, pe sistem de ancora: o sa-mi amintesc de poza, o s-o asociez cu textul si asta o sa ma faca sa nu mai uit sa-mi iau momentul de liniste :)) )

    Apreciază

  2. ivona.e zice:

    Iti multumesc pentru acest aricol, care nu numai ca a venit la momentul potrivit ci mi-a si dat o palma de trezire la realitate. :)) Imi era dor de tipul asta de articol, care la inceput pare foarte inofensiv, iar la sfarsit constati ca a ajuns sa-ti macine si cele mai adanci ganduri si iti doresti cu toata fiinta ta acea schimbare absolut necesara. Multumesc! 🙂

    Apreciază

  3. LauraB zice:

    Adica vrei sa zici ca peretii de stanca nu sunt buni? De ce induci o perceptie negativa in legatura cu ei? 😛 As putea zice asta chiar si despre prapastie… ii pot da si conotatii pozitive :))

    Deci totul pare a fi o problema de perceptie (si interactiune) si cand „Vei înțelege că în mare parte, prăpastia nu era reală, era inventată de tine – iar căderea era provocată cu siguranță de propriile gânduri și acțiuni, nu de alții, așa cum aveai impresia” poti sa te opresti din a crea suferinta si poti incepe sa te bucuri de ceea ce E in jurul tau.

    Ma bucur ca ma regasesc in articolul tau atat in poze 😀 , dar chiar si in text, caci un episod dureros poate fi un pas inainte spre constientizare, spre intelegerea vietii si a lumii, spre fericire si atunci sunt recunoascatoare ca s-a intamplat.

    Apreciază

  4. Irina zice:

    Poate există și persoane mai înțelepte, care înainte de a se lovi spărgând fundul de sticlă al prăpastiei, îl anticipează. Și nu se zbat, nu se agață de margini, ci se opresc. Se opresc la timp, înainte să dea cu capul de sticlă (zic eu, doare, chiar dacă aduce ceva bun apoi). De ce adaug categoria aceasta? Cred că e idealul… să ne ridicăm înainte să cădem DE TOT. Iar dacă am căzut, să ne asumăm și să ne ridicăm, să înțelegem ce am greșit și să creștem. Apoi să avem grijă să nu ne mai plimbăm pe marginea prăpăstiilor fluierând sau să ne lăsăm căzuți iar în vreuna. Nu știu câte prăpăstii cu fund de sticlă există… Să nu cumva să ajungem într-una și să fie chiar ultima. Una cu fundul de stâncă, ce ne trimite pe lumea cealaltă :D.
    Zic și eu… mai bine să prevenim, decât să tratăm sau să nu mai avem ce trata.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s