In cort pe Piatra Mare

Am urcat iar in Piatra Mare, cu cineva care nu mai fusese (ca si datile trecute). E munte destul de bun pentru incepatori, cu trasee lejere si scurte, si peisaj minunat. De data asta insa am mers cu ideea de a ramane cu cortul pe creasta. 

Despre traseul de la urcare nu mai scriu mare lucru, e descris dincolo. Spun decat ca, ghinion, canionul Sapte Scari era blocat de… inundatii. Ploile din ultima vreme au facut apele sa creasca, au adus busteni care au schimbat configuratia traseului si chiar au daramat/indoit o parte din scari… Urcand se poate ajunge pana la a 3 scara, aceea cea mai mare si frumoasa, dar pe care daca vrei neaparat sa o urci, trebuie sa te astepti sa te uzi complet! Mi s-a parut totusi mai spectaculos acum, cand apa tasnea chiar si pe podetele de lemn, nu doar pe sub ele…

Pana la canion, dar si acolo, e inspaimantator de plin de turisti. 90% din ei in adidasi, 5% in papuci(!) si restul poate in ceva cu aderenta mai sporita. Si sunt cel putin 100 de oameni, familii cu copii mai mari sau mai mici etc… Ii aud pe unii „mai bine ne intoarcem”, pentru ca obosisera, si le spun „mai aveti cam 15 minute pana la canion, daca tot ati ajuns pana aici…”

Am urcat deci pana la scara cea mare, pe care nu am urcat-o, apoi am mers pe traseul ocolitor (prin dreapta) si am coborat inapoi in canion din partea cealalta, pentru a vedea pana unde se ajunge. Se poate ajunge pana la scara cea mare, de unde, privind in jos, nu mai pare chiar asa „infricosatoare” ca privind-o de jos in sus… Te uda, dar… e apa. Nu o coboram insa, nu vrem sa ne udam echipamentul si nici pe noi, chiar daca afara e soare (in padure mai putin).

Pana sa ajungem la cabana dam iar de un indicator exagerat, care ne spune ca mai avem 20-25 de minute pana la cabana. Ajungem la ea in 7 minute (si avem greutate mare in spate!), si ma gandesc ca poate daca mergeam in maini faceam 25… Ajungem apoi si pe creasta si de acolo pe varful Piatra Mare, unde nu stam prea mult pentru ca vantul sufla rece si ranile pe care nu le avem ne cam dor. Dureaza insa vreo ora – doua pana sa ma hotarasc unde sa pun cortul… E spatiu cat vrei, minunat, e un platou intins, mai cu deal lin, mai in vale, e superb! Peisaj in toate partile, dar cu cat esti mai in varful dealului (pe creasta), cu atat peisajul e mai frumos. Si mie imi place sa scot capul pe usa cortului si sa vad cat mai mult peisaj, nu doar un alt deal in fata. Dar asta inseamna sa pun cortul undeva mai sus, adica undeva unde vantul bate mai tare. Si chiar bate de data asta. Era un loc mai ferit mai jos putin, tot pe creasta, dar nu imi placea ca nu se vedea nimic de acolo, nici macar Brasovul (ce noaptea avea sa se vada luminat).

oi in piatra mare
Hotarasc sa facem intai de mancare si apoi, in functie de cum simt vantul, sa aleg locul pentru cort. Ne punem cu primusul chiar pe poteca, singurul loc unde iarba e micuta si nu reprezinta pericol de combustie spontana :)) In rest iarba e destul de mare, nu a cosit nimeni… desi cand am ajuns in creasta tocmai cobora o turma de oi… cositoare.

In timp ce supa se pregateste (din alea instant, care sa nu aiba nevoie prea mult de butelia mea), pe langa noi coboara un om venind dinspre varf. Suntem cam la 200 de metri de varf, la o intersectie de trasee asa… Frumos loc. Stam putin de vorba, despre ce traseu am facut, pe unde coboram (nu stim inca), si ii spun ca ramanem cu cortul… ii zic asa de gandurile legate de ursi, si zice ca nu crede sa urce pana aici ursul (adevarul e ca ce sa caute aici pe creasta? poate cel mult la stana care se vede in partea cealalta, mai pe vale). Padurea e totusi destul de aproape de varf.

„Cand eram tanar mergeam si eu cu cortul… m-am trezit cu un urs pe el odata”… ne spune. „Aveati mancare in cort?” il intreb. Sigur ca avea. Pai cum sa te iei dupa sfaturile cuiva care tine mancare in cort?? Dar cu totii invatam. Uneori prin metode mai grele, pentru ca suntem prea comozi sa ne informam din timp.  

Nu apuca sa plece bine omul asta, ca se apropie in viteza de noi vreo 5 motociclete de teren, cu oameni echipati pana in varful capului pentru o astfel de aventura. Ne ureaza din mers „pofta buna”, noi radem si le multumim, apoi ne punem sa mancam cat e calda supa… E tare buna (knorr supa crema de legume cu crutoane – pliculete de o portie), dar se raceste repede, asa ca ultimele linguri nu mai au acelasi gust, fiind reci.

Apucam sa strangem ca se si intorc motociclistii, care de data asta se opresc in dreptul nostru. Intai primul, apoi si cei din urma. Ma simt asa… inconjurat de motociclisti… pe varful muntelui. Ce chestie! :)) Ne intreaba cum am ajuns aici… Le spun ca am urcat din Dambul Morii… pe jos. „Pe jos??” se minuneaza unii din ei… Le spun ca „inainte sa existe motociclete, oamenii urcau pe jos…” :)) Unul din ei trage concluzia ca pentru noi e ciudat sa ii vedem pe ei pe motociclete, „nu?”. Adica asta ce inseamna, ca pentru ei e ciudat sa ne vada pe noi care am urcat PE JOS pana in varf? :)) Comic. Unul imi cere putina apa, si desi pe creata nu e izvor si noi ramanem peste noapte, nu-mi fac nicio grija, avem suficienta. Mai ma intreaba daca se poate cobori de aici spre Dambu Morii pe moto… Le spun ca de la cabana Piatra Mare da, dar pana acolo nu prea cred, fiind o coborare abrupta pe stanci… Asa ca pleaca mai departe spre Predeal, pe drumul pe unde aveam de gand sa coboram si noi a doua zi. Dar intr-un mod mult mai rudimentar, un mod… mitic, despre care unii oameni au mai auzit de la bunicii lor ca s-ar fi folosit acum multi, multi ani… si anume… pe jos.

Ma invart iar prin zona de creasta pentru a gasi locul ideal de cort. E si plin de baligi de la oi si de la magarusi, dar asta nu ma influenteaza prea tare. As pune totusi cortul mai sus, in varful crestei, ca sa pot dimineata sa ii fac poze la rasarit avand Bucegii pe fundal… Superficiala dorinta, dar plina de sentimente… Chestia e ca a doua zi s-a anuntat ploaie, ba imi pare ca si in noaptea asta. Asa ca sun la institutul meteo sa intreb daca la noapte ploua. Nu prea aud ce spune, semnalul e prost, dar reusesc sa inteleg ca spre dimineata o sa inceapa sa ploua cu fulgere si tunete… Asta ma linisteste putin, daca incepe dimineata, cand deja se va fi luminat, strangem frumos cortul si plecam ori spre cabana, ori pe traseul nostru spre Predeal (de unde avem tren fiecare spre casa lui).

Nu incepem insa montarea, ca dinspre cabana ajung un baiat si o fata, care ma intrebasera cand am coborat din tren daca stiu pe unde e traseul… Se cazasera la cabana unde au dormit cateva ore, si acum veneau asa, „in excursie” pana pe varf… imbracati cam subtirel (tremurand deci nitel de frig) si cu cate o cutie de bere in mana. Am stat cam jumatate de ora de vorba, nu ma asteptam, dar a fost distractiv… Chiar daca si-au mai aprins si cate o tigara. „Cu tigara pe munte??” ii intreb un pic ironic… Ea spune ca „ce, pe mine nu ma afecteaza chiar asa tare…” Dar el ii raspunde destul de promt, „eh nu te afecteaza, te afecteaza, eu simteam la urcus ca imi dau duhu din cauza asta”… cam asa ceva. Mi se pare asa in contradictoriu sa mergi pe munte si sa fumezi, sau sa faci sport si sa fumezi, sau sa urci cu o cutie de bere in mana pe munte. Dar fiecare cu ale lui, daca eu n-as face ceva nu inseamna ca nimeni nu poate sa faca. Adica cineva ar putea sa incerce sa coboare spre Dambu Morii de-a dreptul, prin prapastia de sub varf de exemplu…

Apoi ei s-au dus spre varf si eu am inceput sa pun cortul…

Vantul bate destul de tare, si pentru prima oara nu reusesc sa pun cortul din prima. Adica aproape il fixasem, si constat ca nu e deloc cum ar trebui sa fie. E total stramb! Nici macar nu sta in picioare! Il desfac, analizez directia din care bate vantul si il rasucesc, astfel incat vantul sa bata pe unul din colturile cortului, si nu direct intr-unul din peretii lui… Il reacopar cu panza visinie, intind sforile, le fixez, si, minunatie, niciodata pana acum nu am simtit ca l-am montat atat de bine ca acum! E perfect intins, betele perfect drepte, complet stabil, si pare ca niciun colt de panza nu se misca de la vant. Arata incredibil, culoarea e minunata dar si forma din anumite unghiuri… Imi e asa drag cortul asta… atat cat va mai rezista pana sa iau unul mai bun de Expeditie, care sa reziste mai bine la vant. Desi si al meu e destul de bun.

In cort e asa adapost, doar simplul fapt ca nu simti vantul si face sa fie mai cald cu cateva grade bune… Am terminat cu montatul la timp, ca tocmai ce trec cei doi tineri pe langa noi, coborand spre cabana… ne salutam, „distractie placuta” si atat… Ma gandeam ca se vor mai opri, dar probabil le era prea frig. Oricum, ma simt ciudat de bine sa stiu ca cineva vede cortul meu frumos montat acolo, in acel loc absolut superb! Inca ma minunez cand ma gandesc ca ma uitam la el, simteam vantul cum bate, si el parea sa nu se clinteasca absolut deloc. Ba pentru ca iarba era destul de mare, asta il si izola cumva pe margini, sa nu stea panza exterioara in aer (nu are fusta de zapada).
Punga cu mancare o pitesc cam la 50 de metri de cort, sub o tufa de ceva (nu exista copaci), las acolo si craticioara in care a fost supa (ursii au miros tare bun), si de data asta las si orice ciocolata sau baton proteic as mai fi tinut candva in trecut in cort… Cica miros si prin poleiala.

In Piatra mare e plin de ursi. Chiar glumeam ca pentru a inainta pe poteca, trebuie sa iti faci loc printre ei… ii mai dai la o parte cu lopata, ii mani cu o nuia ca pe vaci… Eu n-am vazut niciunul pana acum – vreau sa cred pentru ca am mers cantand si facand zgomot suficient de tare pe carare. Si ce carari, am fost si pe carari pustii, salbatice… singur. Dar cand e vorba de stat in cort, nici nu vreau sa vad vreun urs. Desi tocmai ce am aflat ca exista gard electric montabil in jurul cortului, suficient de usor sa il poti cara dupa tine pe munte, cu baterii si tot ce trebuie. Genial! Sigur ca la noi probabil nu se gaseste. In fine.

E inca lumina afara, dar ne bagam nitel in cort… Ma simt putin cam rau, ma gandesc ca de la apa pe care am luat-o de la izvorul de langa cabana, nu parea tocmai de incredere… Stand in cort, vantul se aude mai puternic, vajaie, loveste panza… dar scot capul afara si ma uit si abia pare sa se miste… Zgomotul insa nu iti da pace… Si nici nu te lasa sa auzi altceva. Cred ca mi-ar placea tare mult un cort complet transparent. Sa pot sa vad ce e in jurul lui fara sa trebuiasca sa deschid usa si sa scot capul afara, uitandu-ma parca pregatit sa vad ceva miscand in jur… Sa fie transparent dar cu sens unic, din afara sa fie… oglinda :))

Moama, cum s-ar vedea ploaia, genial!

Asa. Nu e frig in cort. Afara bate vantul si e destul de rece, ba cand ies sa mai ma uit in jur simt ca ma ia asa cu tremuraturi la inima, parca nu iti mai ajunge oxigenul cum trebuie la plamani din cauza vantului sau a frigului… Data viitoare am pus geaca pe mine :))

Incepe sa se intunece, si Brasovul se aprinde… Se vede atat de mult din Brasov, si nu e niciun obstacol pana la el, parca daca te-ai arunca in prapastia din fata, ai pluti pana acolo… Incep sa apara si primele stele, si momentan e senin. Stand insa in cort, ma simt nevoit sa scot macar capul sau jumatate de corp afara din 5 in 10 minute, sa verific cum se vede vantul la coltul cortului, cum se vede cerul (nori, senin), cum se vede Brasovul si ce se aude/misca in jur… Stau mai linistit cand ma uit ce e afara, decat cand nu stiu ce se intampla, stand inchis in cort.

De data asta insa vad o lumina ciudata prin cort… ca si cand cineva ar da artificii in departare… Trebuie verificat! Scot capul afara, nimic. Astept putin nemiscat, sa vad unde imi fura o lumina iesita din comun privirea. Si se intampla, in spatele cortului, spre Predeal. Mai in dreapta putin de fapt… Ma intorc sa privesc spre acea parte, si ce sa vezi? Fulger dupa fulger in Piatra Craiului… Infundate asa, printre nori – nu sageti de lumina, ci lumina difuza… Fulger dupa fulger ataca muntii in departare, si cateva fulgere se abat si asupra Bucegilor… care sunt mai aproape de noi.  Tunete nu se aud, ceea ce inseamna ca furtuna e departe, dar nu pot sa nu ma gandesc ca directia naturala pe care o va urma, e spre noi… Stiu ca dimineata s-a anuntat ploaie, dar ce inseamna dimineata? 5? 8? De acum, grija de ursi si de vant scade simtitor, iar iesirile mele pe jumatate afara din cort au scopul de a inspecta situatia fulgerelor din spalte cortului… Sunt inca acolo, sau par sa se apropie? Fac deja planul: Daca vad ca se apropie, calm, din timp, strangem cortul (nu il mai luam la sub brat, il strangem cum trebuie!) si coboram la cabana. Unde nu stim ce facem, trezim pe toata lumea sau punem cortul in apropiere… (ideea e sa nu fie cortul pe creasta, unde e mult mai expus la fulgere. Langa cabana poate sa il ploua, ca de fulgerat sunt sanse mai mici).

Sigur ca emotiile imi sunt puternice, dar ma simt pregatit pentru situatia asta. E de ajuns sa o observ constant, sa o tin sub observatie ca sa nu avanseze fara stirea mea. Cand scot capul afara de acum, e deja intuneric. Dar ce intuneric? Brasovul pare sa lumineze atat de tare ca s-ar vedea si de pe Luna. Care nu se vede. Si apoi apar stelele… O minunatie, un vis, Calea Lactee, dara aceea mai albicioasa de pe mijloc se vede atat de clar… Chiar daca din cand in cand mai pierde cate o steluta ce se grabeste sa cada spre Pamant… (de unde sa stie ea ca nu are sanse sa ajunga, pentru ca Pamantul are un scut numit „atmosfera”… un scut de care oamenii isi cam bat joc…) E absolut minunat. Senzatia este ca… „data viitoare car cu mine un sezlong si ma asez aici… in sacul de dormit, in sezlong, cu fara spre Brasov si spre cer…”
Locul e atat de primitor si plin de frumusete si de elemente, e minunat! Nu vezi doar umbre de dealuri, ci stele o puzderie, orasul sclipocind portocaliu in vale, doua beculete pe Postavaru, Predealul in spatele cortului… putin invaluit de nori de acum… nu e semn bun, dar deasupra si in parti e inca senin… Atata timp cat vad si lumina de la Crucea de pe Caraiman (cred ca aia era), fulgerele din Bucegi nu ma sperie… Mai ales ca nu se aud tunetele. E inca departe furtuna… Ah, tunetele sunt o minunatie, stiti ca se poate calcula distanta pana la furtuna in functie de distanta (in timp) dintre momentul cand se vede fulgerul si momentul cand se aude tunetul? Acesta (sunetul) avand o viteza mult mai mica decat lumina, ajunge cu intarziere. Daca sunt 5 secunde intarziere intre fulger si tunet, asta se poate calcula intr-o distanta de… mare departare. Calculam alta data.

Atipesc cate un minut doua si eu, desi am ramas singur in a sta de veghe de la o vreme… N-are rost sa fim doi obositi maine, mai ales ca stiu ca eu ma incarc cu energie si stand culcat si atat, chiar daca dorm foarte putin… Si e drept, nu am dormit prea mult noaptea asta. Doar spre dimineata sa fi fost vreo 2 jumatati de ora de somn continuu… Cert e ca am iesit din 10 in 15 minute cu capul afara sa urmaresc fulgerele din Bucegi… Apoi, vazand ca sunt stabile, am mai adormit putin… Ma trezeam insa brusc: „aoleu, n-am verificat fulgerele!” Ma mai opresc uneori sa admir stelele un minut doua… „Ce e, ce s-a intamplat?” ma intreaba din cort cand ma vede stand atent si nemiscat in usa… „Nimic, dormi linistita”… „Ce faci acolo?” „nimic, ma uit la stele…” „A inceput sa ploua?” „Nu, e senin…” Dialogul asta se schimba cand ajunge cam la a 3-a oara… „Ce e, ce s-a intamplat?” „Nimic, dormi acolo…” „Ce faci acolo?” „Aoleu, nimic, culca-te la loc” „Ploua afara?” „Aoleu… :)) nu ploua… jeez”. Imi dau seama ca vorbesc singur, asa ca nu ma mai stresez prea tare… totusi… „da de ce esti nervos?” „eh, iti explic maine”… ca nu e prima oara cand ma intrebi acelasi lucru la care ti-am mai raspuns de cateva ori pana acum… :)) La mamaie mai inteleg… :))

Am spus ca se vedeau superb stelele si orasul?

Mai adorm jumatate de ora cred, poate sa fi fost chiar o ora, pentru ca m-am trezit si bezna disparuse… Scot capul afara si soarele sta sa rasara, iar fulgerele au disparut… deasupra si in jur e senin perfect, si iarba pare asa rece si moale… Minunat, pot sa dorm!

Dar nu mult, ca ma trezesc cand soarele are deja cativa cm pe cer… Vantul a suflat peste noapte destul de tare, cel putin ca sunet, dar cortul nu s-a clintit deloc. Acum insa nu mai bate nici vantul. Nu mai e nici pericol de furtuna, si daca ar fi, e lumina afara, e ca si ziua! La ursi nici nu mai ma gandesc, asa ca as putea dormi linistit si eu vreo 2 ore bine meritate… Imi iau aparatul foto, ma imbrac, ma incalt si ies afara. Asta nu e vreme de pierdut dormind sau stand in cort. E superb afara! Imi iau un bat de trekking la mine pentru orice eventualitate, si incep sa colind… Urc un varf la vreo 300 de metri departare, sub mine o prapastie si dincolo de ea, departe, varful Ciucas… minunat. Urc apoi in partea opusa, pe Piatra Mare, prapastii sub mine si dincolo de ele Brasovul parca amortit de aburii diminetii… Bucegii capata in sfarsit o lumina calduta fiind batuti direct de soare, si cortul meu capata culoarea aceea minunata pe care o iubesc… Iarba e moale, batuta usor de vant, si soarele e asa bun ca imi scot tricoul cu gand sa ma prinda si pe mine putin soarele… nu doar pe maini. Ma plimb pe platou cel putin o ora, dintr-o parte in alta, in jurul cortului, mai in stanga mai in dreapta, mai fac poze, mai ma asez… Am grija sa am in raza vizuala cortul, in caz ca ea iese afara speriata nestiind unde sunt, sa ma vada. Am si geaca rosie ce iese usor in evidenta pe mine. Recuprez punga cu mancare, mananc ceva apoi o las la cort, deja nu mai imi fac probleme… I-as rade ursului in nas acum, „ha, ca e ziua si e lumina si nu mai e noapte si intuneric!”

cort piatra mare

 Asa minunata a fost dimineata asta pe munte, ca ma gandesc sa organizez o excursie de doua zile pentru incepatori aici… Cu cortul exact pe platoul asta inalt, o excursie pentru persoane care ar vrea sa mearga, dar “nu am cu cine…” O sa ma gandesc (ar prinde bine niste feedback pe tema asta).

Cred ca au trecut vreo 2 ore pana sa se trezeasca si ea. Care ar mai fi dormit… Dar e ora 8 si e pacat sa ratezi asa o vreme frumoasa… Care… incepe sa se strice. Observ cum se formeaza norii peste Predeal si cum vin incoace usurel… Incep sa se auda primele tunete in departare. „In jumatate de ora ne ploua, trebuie sa strangem!” La ora 9 cortul era in rucsac, sacii de dormit la fel, si noi gata de plecare. Soarele disparuse. Stabilesc rapid pe harta traseul spre Predeal si incepem sa coboram, pe langa stana aceea de se vedea in vale. Nu am mai fost niciodata pe aici.

Urmam marcajul cruce rosie si rapid intram in padure… inca nu ploua. Padurea e destul de infricosatoare, dar nu pot sa nu remarc trunchiuri de brazi imbratisate… cu crengi ca niste tepi crescute unele printre altele, cu 4 tulpini pornind dintr-o singura tulpina… niste brazi „mutanti” aici… Si desigur incep sa cant si sa fac zgomot, padurea e destul de joasa si cu multe curbe, nu vedem mare lucru asa ca e mai bine sa ne facem simtita prezenta. HAI LA LA LA! PLEACA URSULE DE-ACOLO CA VENIM NOI! UUUUU!! Si ecoul ma ajuta…

Ajungem la o intersectie de traseu, si vazand timpul estimat si analizand harta, hotarasc sa coboram pe punct albastru (2 ore jumate pana in Predeal scrie acolo parca). Pe Cruce Rosie se vedeau urmele motocicletelor de ieri, e traseu mai populat, dar pe Punct Albastru iarba si tufisurile acopera poteca destul de mult, ba chiar si trunchiuri de copac cazute impiedica inaintarea pe unele portiuni… Salbatica poteca, mult mai putin populata trag concluzia. Nu mergem mult, sarim peste cativa busteni cazuti care blocheaza destul de rau poteca, si pierdem marcajul. Ajungem la o zona in care copaci taiati zac pe pamant, si marcajul nu se mai vede… Cum sa tai copacii cu marcaj si apoi sa nu faci marcajul pe alt copac?? Inaintez incercand sa il vad, nu e, nici spre coborare nici spre urcus. Ma intorc la busteanul cel cazut, si acolo il vad, o luasem bine. Mergem putin fara marcaj, intuind directia, pana gasim poteca mai in dreapta putin, apoi si marcajul… Incepe sa tune puternic. Macar nu mai suntem pe creasta. Curand va incepe si ploaia… Coboram in graba, lumina si-a pierdut din intensitate, suntem intr-o padure pustie si pare sa fie ora 7 seara, nu 10 dimineata… Incepe sa ploua, punem geaca, respectiv pelerina, si bagam viteza. Nu uit sa vorbesc si sa fac zgomote, mai ales ca sunt multe tufisuri pe margini unde ar putea fi ascuns un urs nestiutor de trecerea noastra prin teritoriul lui… HA HE HO HO!! SUNTEM NOI, VENIM ACUM! Incepe sa ploua cand coborarea devine mai abrupta… E incredibil cat de pustie simt aceasta poteca si cat de slabatica e padurea… O simt atat de plina de ursi, e incredibil! Nu e deloc ca pe drumul de la Sapte Scari… Iar pe cealalta parte (cruce rosie) ar fi fost mai sigur.

 Poteca se transforma in noroi, coboram cu grija la conurile de brad si la radacinile alunecoase, stau cu ochii atenti la maxim in toate partile – trebuie sa fii atent si unde pui pasul, dar nu pot merge cu privirea plecata, trebuie sa inspectez orice urma de miscare, orice tufis prin care nu se vede, orice trunchi de copac cazut si acoperit de crengi uscate ca si cand ar fi un barlog. Ma incalzesc cam tare cu geaca, si uneori scot gluga, dar apoi ma uda prea tare in cap, nu e bine nici asa. Dar nu mai mergem mult (ploaia are avantajul de a te face sa mergi mult mai repede) si vedem o casa… Ba chiar si drumul forestier pe care il vazusem pe harta! Asa ma bucur sa fi scapat de padurea asta… si iesim in drum. Nu mai vedem marcaj. Dar avem drum, nu ne trebuie neaparat, asa ca fara sa stam prea mult pe ganduri (mare greseala) incepem sa urmam drumul pietruit spre vale… Depasim un excavator oprit, trecem pe langa niste laculete dragute acoperite de stuf, pana cand… pe marginea drumului apare o cale ferata. Deja am o idee ce se intampla… In urma noastra, pe calea ferata se vede un tunel… „Spre Predeal, peste tunel” scria pe sageata cu punct albastru cand am intrat in traseu. Nu se poate… sa fie unul din cele doua tunele prin care trece trenul de la Predeal la Timis? Scot harta si constat ca asa e… ba mai mult, drumul forestier duce in Timisul De Sus, de unde am avea de urcat pe sosea serpentinele pana in Predeal…

 Ma uit sa vad unde ar putea fi marcajul nostru punct albastru, si vad ca el trece dincolo de acest drum, de rau, peste deal, peste tunel, si intra in marcajul Cruce Rosie pe care il parasisem acum vreo ora jumate… Hmm… e mult mai scurt pe aici, dar asta inseamna sa urcam iar prin padure, ca sa coboram in partea cealalta… Dar decat sa ocolim pe drum (daca vroiam sa ajungem in Timisul de Sus am fi mers pe alt traseu, vedeam si cascada Tamina pe care vroiam sa o vad), hotaram sa ne intoarcem si sa cautam marcajul. Pe harta pare sa fie nitel mai sus de locul unde am iesit in drum. Ajungem rapid acolo si avem norocul sa gasim un om… Ne explica el cam pe unde e marcajul, se merge printre cele doua laculete, pe o limba de pamant draguta… Il intreb si daca sunt sanse sa gasim vreun urs pe aici… Ne spune ca ieri a fost unul… “Dar nu ataca oamenii, nu?” intreb eu cu dorinta de confirmare… Nee, nu ataca oamenii.

 O luam pe acolo, printre laculete si chiar gasesc un punct albastru pe un copac, ascuns bine sa nu poata fi gasit. E incredibil cat de prost e marcajul aici. Daca nu era omul sa ne spuna, nu il gaseam.

Reusim sa coboram la „garla”, e un prund de apa destul de larg, cu mai multe suvoaie micute… Ma uit pe malul celalalt si caut semnul, dar nici urma de el. Vreo doua poteci par sa urce prin padure destul de abrupt, dar nu se vede semnul! Urc putin pe una din ele, nimic! Inca ma ploua, dar imi pasa prea putin, mi se pare inadmisibil sa lipseasca marcajul in modul asta, intr-un punct cheie al traseului… Ne hotaram sa ne intoarcem in drum, cu gand sa il urmam pana in Timis… Dar analizand iar harta imi dau seama ca e prea ocolitor, asa ca ne intoarcem la cabana, poate mai gasim un alt om sa ne spuna mai bine de traseu… Doar niste caini neprimitori ne intampina, asa ca mergem la acelasi om. Ii spun ca nu am gasit traseul…

 Vorbeste putin stalcit, un om simplu, muncitor, cu ochi albastri si limpezi… Nu sta mult pe ganduri, nici nu apuc sa il rog eu sa ne arate, ca se ofera singur… “Ah, dar va ploua…” ii spun, dar imi face semn ca nu conteaza, e obisnuit… Ne duce pe unde am fost si noi, printre cele doua laculete, si ne coboara pana la prundul garlii… Imi arata vizavi unde e poteca. In dreapta unui baraj micut de ciment, unde se vede un marcaj forestier rosu pe un copac… Nu fusesem pe acolo prima data, pentru ca nici nu parea sa fie poteca pe acolo. Ne spune ca au fost taiati din copaci si de-aia nu se mai vede marcajul… Dar mai sus il gasim. Il intreb daca tin poteca spre stanga, sau se urca drept in sus… Nu prea reuseste sa vorbeasca, face semn ca nu, ca… “spre dreapta?” “Da…” Ii multumesc mult, si incepem sa traversam din piatra in piatra pana pe malul celalalt… Nu mai conteaza ca sunt deja ud la picioare, vreau sa vad marcajul… Ajung la intrarea in poteca si nu se vede, dar se vede clar ca e o poteca ce duce in sus… Si seamana cu cea de pana acolo. Ii fac semn omului care ramasese sa ne urmareasca de pe malul celalalt ca e ok si il salut, ne saluta si el si pleaca…

 Incepem sa urcam, destul de abrupt pe poteca de noroi care cam aluneca… Padurea e incredibil de infricosatoare si salbatica, si nu urcam decat cativa metri ca poteca pare sa dispara… sa se ramifice… Suvoaiele de apa ce curg la vale transforma fiecare valicica intr-o potentiala poteca, si marcajul nu se vede… Spre stanga e de urcat o coama de deal, spre dreapta e mai lin iar in sus par a fi urme de ceva prin noroi, dar nici urma de semn… Omul ne-a spus sa tinem spre dreapta, asa ca incepem sa urcam putin spre dreapta, destul de abrupt, sperand sa vad undeva un marcaj… Ma uit si in urma, cautand macar un marcaj pentru traseul de coborare, dar nimic. Fac zgomote iar si mi se face sete, apa mai avem putina… Dar nu-mi fac griji. Nu gasim marcajul. Tot par sa fie poteci in jurul nostru, dar nu stiu daca chiar sunt, poate sunt facute de apa sau de animale… gasesc insa niste poleieli! Suntem pe drumul cel bun imi spun, dupa aceasta urma de “civilizatie”, pe aici pe undeva trebuie sa fie poteca. O sticla de bere, e clar, suntem aproape… Dar niciun semn inca. Mergem spre dreapta de acum putin orizontal, incercand sa analizez fiecare copac, fiecare fag, fiecare tulpina gri pe care as putea vedea un punct albastru cat de sters… Urcand, padurea se mareste in jurul nostru, nu mai suntem asa aproape de rau si de drum, dar la nevoie ne putem intoarce imediat… Vad frunze care par marcaj, vad urme care par poteci, dar nimic… Suntem pierduti in padurea salbatica…

 Drept in sus parca vad printre copaci un luminis, ma gandesc ca la nevoie putem traversa dealul fara marcaj, si sa coboram in partea cealalta, destul de inevitabil, in Predeal. Dar asta ar fi un traseu mult mai dificil si periculos decat poteca marcata, as prefera sa gasesc marcajul… Dar daca nu e, ce vina am eu? Sigur, poate pe poteca cea buna ar fi fost marcaj, dar mi-e clar ca nu suntem pe poteca cea buna. De fapt, nu mai e de mult nicio poteca, doar frunze si iarba verde si uda si urzici de care nu mai imi pasa… Si noroi.

 Urcand abrupt drept in sus, cu ochii tinta in jur, observ 3 animale mari si maro cam la 100 de metri departare, drept in sus. Ma opresc incercand sa imi dau seama ce sunt, par a fi ursi la cat de mari sunt, dar nu sunt ursi. Sunt porci mistreti. Langa ei, un pui micut de un maro deschis mananca si el frunze sau ce o manca. Porcii mistreti sunt periculosi, asa ca, fara sa mai stau mult pe ganduri si fara prea mare dorinta sa fac poze (erau prea departe oricum), incep sa vorbesc tare. Ii vad ciulind urechile, si de-o data, cele 3 namile de porci (erau tare mari!), se transforma in 5… incep sa urce dealul printre tufisuri si sa dispara pe rand, dar cu cat incep sa fac zgomot mai puternic si mai tare, cu atat din tufisuri incep sa iasa mai multi porci… O turma, unul dupa altul, unu mare, unu mic, puiuti multi, cu totii incep sa fuga in sus printre tufisuri… Peste 10 porci mari, si puii mici pe langa ei… Minunat!! Macar atata bucurie sa fi avut de la acest traseu pe care nu il gasim… Iar ma gandesc ca e inadmisibil ca la intrarea in padure sa nu existe traseu, si nici pe urmatorii zece metri… Si ce usor poti sa te pierzi, e incredibil!

 Mergem tot spre dreapta urcand, incercand sa evitam putin zona cu porci mistreti (desi cu siguranta sunt departe acum). Avem marele noroc insa ca undeva in urma noastra sa treaca un tren. Il auzim iesind din tunel. Asta ma face sa ma uit iar pe harta (pe care o aveam agatata la gat in husa anti ploaie extrem de practica pe care mi-am luat-o). Imi dau seama ca traseul nu depaseste tunelul spre partea asta, ar fi trebuit sa fim mult mai in stanga… Consider aceasta optiune plauzibila, asa ca incepem sa mergem spre stanga, mai orizontal… Ajungem probabil in locul unde vazusem porcii mistreti (incredibil ce mari erau!) si mergem orizontal printre urzici si iarba uda… Incepem sa urcam exact pe unde au fugit porcii cred, si sus iar zaresc un alt luminis… pare sa fie creasta dealului, de unde s-ar cobori in partea cealalta, ma gandesc eu, iesind in marcajul cruce rosie inevitabil… Asa s-ar vedea pe harta. Dar harta asta nu iti arata fiecare curba a potecii…

 Urcam putin, in stanga lasam o valcea pe unde parca ar curge un firicel de apa, si mergem in sus cu gand sa ajungem in creasta acoperita de brazi… Dar ochii mei de vultur reusesc sa observe pe partea cealalta a vaii din stanga noastra, o poteca! Pare mai poteca decat orice alta imitatie de poteca pe care am mers noi pana acum. Ma uit pe fiecare copac in parte, nu vad niciun marcaj. Ea propune sa se duca sa vada daca e marcaj. “Nu, ca n-are rost sa pierdem o ora pentru asta” glumesc eu…

 E poteca, asta se vede clar, dar au mai fost poteci facute de muncitori sau de animale… marcaj nu se vede si pana in varful dealului nu mai e asa mult… Totusi, daca acolo ar fi marcajul, nu are rost sa ii dam cu piciorul. Asa ca incep sa cobor pentru a traversa valceaua. Imediat zaresc si un marcaj. E incredibil cum capeti imediat un loc pe harta, o senzatie de siguranta si de bucurie, dar si de frustrare si manie putin, pentru situatia creata de lipsa marcajului la intrarea in padure… Ne-am invartit cam o ora fara marcaj prin padure, dar si vreo jumatate de ora pe drumul forestier, pana sa ne arate omul unde se intra in padure. Mare pierdere de timp, mai ales ca suntem uzi, ploua (desi s-a mai oprit) si padurea asta e plina de animale salbatice…

padure piatra mare

 Urmam acum poteca mergand mult mai usor si mai rapid, desi se urca inca, si ajungem apoi in creasta dealului… De unde facem putin stanga si apoi coboram spre partea cealalta, lasand in dreapta noastra o vale lunga prin padure… Daca am fi urcat dealul pe unde vroiam, fara sa fi gasit poteca, am fi ocolit mult, am fi avut de coborat valea cea mare si nu ne-ar fi scos asa cum credeam direct in marcaj, ar fi trebuit sa mai urcam un deal… asta daca as fi avut inspiratia sa il urc, si nu sa merg la vale prin padure, spre dreapta… Am fi ajuns cred la sosea undeva in dreptul serpentinelor, dar dupa mult mers…

 Acum poteca insa ocoleste lin acea vale, si iese in cele din urma in drumul forestier unde intalnim si alte marcaje, pe care le urmam spre dreapta. Bucurosi sa vedem case, oameni, ba si un trabant mergand pe drumul de pietris, lucru ce ne face sa ne gandim ca poate am trecut printr-o padure temporala si am iesit undeva in trecut… “nu va suparati, ce an este?” intreb fara sa (vreau sa) fiu auzit pe oamenii din masina…

 Iesim si la sosea, si apoi coboram pe ea destul de mult, tinand spre stanga, pana ajungem la calea ferata… La dreapta se face o sosea micuta, pe la baza blocurilor, care duce exact la gara. Traversam sinele de tren, luam bilete, mancam si asteptam… Nu chiar asa mult. Am ajuns cam la ora 13:30, nu mai stiu exact, ceea ce inseamna cam 4 ore jumatate. Incredibil de rapid avand in vedere circumstantele… Daca am fi tinut traseul Cruce Rosie, am fi ajuns in 3 ore probabil.

 Cert e ca asta e un traseu unde ma voi intoarce atunci cand voi avea un obiectiv tele, pentru a putea fotografia la distanta. Ma voi instala in mijlocul padurii intr-un copac, si voi astepta sa pozez ursi si porci mistreti… Sau poate voi sta la sol… Mai vad eu.

 Multe detalii, esentiale pentru mine chiar, le-am lasat in afara textului. Hmm, ar fi trebuit sa le scriu, macar pentru mine. Dar le voi tine minte eu…

Voi preciza doar ca, prin astfel de paduri e mai bine sa nu mergi singur (ceea ce nu e neaparat valabil si pentru mine) si cu siguranta NU TACAND din gura. Dar daca mergi cu cineva, e important sa stii cu cine mergi, cat te poti baza pe acea persoana intr-o anumita situatie, cat de mult bine ar putea face si cat ar ingreuna si mai mult situatia… Iar daca mergi cu cineva mult mai pregatit si experimentat decat tine, nu te gandi ca stai in baza lui si astfel scapi de orice grija. Gandeste-te cat de mult s-ar putea el baza pe tine, si cat de mult ti-ai dori tu sa mergi pe munte cu cineva ca tine. Daca simti ca NU ai merge doar cu cineva ca tine pe munte, pentru ca te-ai pierde (drumul sau pe tine, curajul etc), pentru ca nu ai sti ce sa faci, cum sa reactionezi, cum sa te orientezi, ce sa spui, atunci ar fi cazul sa incerci sa iti cresti nivelul de pregatire psihica si fizica, daca nu inainte, macar in timp ce esti pe munte cu o persoana mai pregatita. Nu doar sa te bazezi pe acea persoana. Pentru ca daca acea persoana cade intr-o prapastie, s-ar putea sa aveti amandoi mult de pierdut, tu nestiind ce sa faci… Si daca ai fi mai pregatit si mai constient de tine si de situatie, poate asa ai urmari si tu marcajul pe copaci si nu ai merge gresit la prima intersectie la care el special te lasa sa mergi putin in fata, ai sti si tu ce marcaj trebuie urmarit si unde te afli pe harta (plus unde trebuie sa ajungi), ai gasi si tu ceva de spus sau de cantat atunci cand linistea din jur si teama de ursi o cer… De fapt… nu teama de ursi. Ci dorinta de a nu da nas in nas cu ei pe poteca… Nu exista “nu stiu ce sa spun” pe munte, atunci cand orice ai spune, cu voce puternica, e de ajuns pentru a tine de multe ori un urs la distanta. Daca nu stii ce sa spui, asta spune multe despre tine… dar nu ceva folositor pentru drum.

 Sa nu mergi singur nu inseamna sa iti spui sperantele in altcineva decat in tine insuti. Altcineva s-ar putea sa nu fie mai pregatit sau capabil decat tine. Nu te baza pe asta. Invata! Pregateste-te! Cresti… Se pleaca de la dorinta.

 

Ioan, 20 iulie 2009.

 

Excursie in Piatra Mare 18-19 iulie.

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s