Fetita cu baraj

Dorinţa fetiţei de a avea propriul ei lăculeţ era foarte mare. Mereu îşi dorise să se poată scălda fără niciun pericol de a se îneca, să se bucure de toate frumuseţile pe care apa i le putea oferi. Ba chiar vroia să pună şi nişte răţuşte pe lăculeţ… Poate şi nişte nuferi.

Dar râul din apropiere era prea puternic încât să se poată juca în el, şi ea era prea mică pentru a putea săpa o groapă destul de mare lângă râu, în care să se strângă apa pentru lăculeţul ei.

Şi ce frumos ar fi fost să aibă lăculeţul, se gândea ea, s-ar juca şi cu răţuştele, s-ar bucura şi de soare şi de pietrele de pe fund, totul în jur ar fi mult mai frumos, dacă ar avea propriul lăculeţ. Visa cu ochii deschişi mereu la el, până într-o zi, când pe prundul gârlii unde se afla trecu un băiat mai mare decât ea.

Auzind visul fetei, acesta îi sugeră să creeze un baraj, care să oprească apa acolo unde ea dorea, obţinând astfel lăculeţul mult visat. Pentru că apa curgea mereu pe langă ea, dar dacă ea ar fi construit un baraj care să o oprească, apa s-ar fi oprit!

De aceea, ea se hotarî să construiască acel baraj în apropierea râului, ca apoi, săpând un şanţ micuţ, apa să vină până la baraj şi să se strangă acolo, împlinind astfel visul său.

Zis şi făcut. Se apucă de strâns lemne şi pietre, şi barajul începu să crească… din ce în ce mai înalt şi mai lung…

Micuţa însă nu ştia tot ce presupune construirea unui lăculeţ… ea era interesată să se arunce în apă şi să se bucure de ea, de aceea se grăbea să termine barajul în cel mai scurt timp.

Nu ştia însă că apa are o forţă foarte mare, şi că e nevoie de un baraj foarte puternic şi rezistent pentru a o putea controla, pentru a nu o lăsa să se scurgă la vale.

Dupa nu mult timp, barajul făcut la repezeală de fetiţă era gata. Părea mare, frumos şi rezistent.

Aşa că fetiţa dădu drumul la apă să vină spre el. După puţin timp, în faţa barajului începea să se formeze un lăculeţ, astfel încât visul prindea contur în faţa ochilor săi. De când aşteptase asta… cât de mult îşi dorise, cât visase şi plânsese pentru că nu avea propriul lăculeţ în care să se simtă liberă.

Acum, pentru că apăruse băiatul care să îi spună cum să facă, va putea să se bucure în sfârşit!

Dar fetiţa nu acordase suficientă atenţie barajului pe care îl construise, astfel încât în acesta existau mici crăpături ici şi colo. Mici diferenţe între ceea ce înseamna un baraj care să poată reţine apa şi un baraj care nu ştie să facă asta. Nu orice baraj poate menţine apa în lăculeţ. E nevoie de unul făcut în cunoştinţă de cauză, puternic, rezistent, fără crăpături…

Şi apa începu să se infiltreze printre stânci… câte puţin, la început insesizabil…

Fetiţa se aruncase deja în lac şi se bucura de ceea ce obţinuse, dar felul în care obţinuse asta nu era deloc bine pus la punct.

Crăpăturile începură să se lărgească, diferenţele între un baraj rezistent şi unul făcut de mântuială, superficial, începură să fie tot mai mari…

Apa începu să curgă tot mai mult la vale, şi lăculeţul începu să scadă. Acum, forţa apei îşi spunea cuvântul: piatră după piatră cadeau din baraj şi după nu mult timp, acesta se împrăştie pe prundul gârlii ca şi cum nu ar fi fost…

Fetiţa rămase cu barajul frânt în mijlocul unui loc în care cândva simţise visul său devenit realitate.

– Eu ţi-am spus să construieşti un baraj, spuse băiatul văzând cele întâmplate, dar tu ai crezut că e de ajuns să faci un baraj de mântuială. Nu ai acordat suficientă atenţie şi ai dat drumul la val când barajul tău nu era pregătit să îl primească, pentru că avea crăpături în el… Apa e puternică, şi are anumite trăsături… dacă barajul nu îndeplineşte condiţiile necesare ca să o poată reţine, atunci apa se va infiltra încet încet, lărgind găurile şi în final, spărgând barajul în bucăţele…

Dar fetița nu putea sa-l asculte sau sa-l înțeleagă în acele momente, asa ca plecă plângând acasă, gândindu-se că a fost o idee proastă să construiască un baraj, ba chiar şi să îşi dorească un lăculeţ. „Nu mai vreau niciodată niciun lac!!” îşi spuse ea plângând…

Rămas singur pe malul apei, băiatul se apucă să construiască înapoi barajul. Şi el îşi dorea foarte mult un lăculet, dar asta nu îl făcea să se arunce cu capul înainte în prima băltoacă! Prin multă dăruire, conştient de cât de multă muncă e nevoie pentru a construi un baraj care să poată să oprească apa, începu să pună piatră lângă piatră. Crăpăturile le umplu cu cârpe, apoi zidul îl acoperi cu fâşii lungi şi groase de plastic, iar în spatele lui câteva lemne ţineau fixă toată structura…

Apa abia aştepta să vină spre el, dar el nu o lăsa încă. Barajul trebuia verificat în amănunt, pentru a fi sigur că nu se va surpa. Studie şi apa, studie şi barajul, până când fu sigur că cele două erau perfect compatibile, înainte de a da drumul la apă. Pentru că dacă dai drumul prea repede şi există crăpături cât de mici, barajul se va surpa în cele din urmă. Chiar dacă uneori poţi să acoperi crăpăturile din mers, ele vor reapărea în altă parte…

„Nu e uşor să obţii un lac adevărat, care să dureze pentru totdeauna…” îşi spuse băiatul… „Dar prima greşeală pe care cei mai mulţi doritori de lac o fac, e să se concentreze mai mult pe senzaţia pe care o simt când intră în apă, în loc să se concentreze ÎNTÂI pe barajul care ţine apa şi pe apa care ajunge lângă baraj… Ca să poată asigura durata acestuia. Şi abia după ce totul e perfect compatibil, pe senzaţie! Pentru că de cele mai multe ori, crăpături mărunte duc la surparea unui baraj enorm. Şi baraj fără crăpături nu poate exista decât în măsura în care noi îl construim astfel…”

Băiatul era extrem de mulţumit de barajul pe care îl construise. Nu mai rămânea decât să dea drumul la apă… Problema era că între timp râul secase, dar asta nu îl speria. Ştia că atâta timp cât el are grijă de barajul lui, Dumnezeu îi va oferi o ploaie care să-i umple lăculeţul…

Închisă în casă, singură şi tristă, fetiţa care nu acordase atenţie propriului baraj plângea.

„Nu mai vreau niciun lăculeţ… lăculeţe adevărate nu există, şi toată apa e la fel!” îşi spunea ea…

Ioan Stoenică, 18 noiembrie 2007

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Povesti cu suflet și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Fetita cu baraj

  1. Irena Raluca zice:

    Raul secase? Dar cat i-a trebuit pt constructia barajului? Nu a auzit el de cincinalul in 4 ani si jumatate?
    S-au schimbat si sezoanele, si anii trec au trecut…dar el muncea la baraj…cata abnegatie!!! Nu ca altii …fara disciplina personala.
    Sincer e de admirat abnegatia lui.
    Am impresia ca fetita s-a multumit cu apa din cada care o facea aproape fericita si mai putea pune cateva ratuste…de jucarie. Cele naturale preferau balta.

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s