Vasilică era trist. Simţea o durere în suflet, ca şi când ceva ar lipsi de acolo. Ştia bine ce este, dar încerca să nu se gândească la asta, ca să nu îl doară şi mai tare.

Motivul pentru care îl durea însă sufletul, era faptul că Vasilică avea suflet. Avea ce sa îl doară. Dacă nu ar fi avut suflet, nu l-ar fi durut. Sufletul. L-ar fi durut poate corpul din diverse motive externe (singur nu şi-ar fi făcut niciodată rău), dar acele dureri nu îl mai impresionau pe el de ceva timp (chiar dacă la dentist încă i se strângea un pic inimioara).

Pentru el, sufletul lui era atât de important încât reuşise să îl separe de corp şi să îl pună undeva deasupra, înaintea acestuia! Reuşise să facă din sufletul lui, o prioritate în adevăratul sens al cuvântului. Lucru care îl făcea să fie foarte mulţumit de sine. Şi care îl durea enorm uneori.

Datorită nivelului ridicat de conştiinţă de sine pe care Vasilică ajunsese să îl aibă, el reuşea să înţeleagă foarte bine ce se întâmplă cu el şi cu cei din jur în multe situaţii. Oameni care nu îşi cunoşteau sufletul la fel de bine veneau la el să-i ceară sfatul sau să-şi spună oful, şi Vasilică se bucura de fiecare dată să îi ajute într-un fel sau un altul.

Nu considera că lumea are nevoie să fie salvată şi nu urmărea asta. Considera doar că pentru fiecare ar putea să fie mai bine dacă fiecare şi-ar da seama de ceea ce are cu adevărat nevoie. Şi îşi dorea ca lumea să fie mai fericită, ca să poată astfel să fie mai bună. „Salvator de suflete”, aşa îi spuneau.

Într-o zi, de la biroul său mobil (corpul său), aflat în acel moment undeva printr-o pădure, Vasilică observă sprijinit de un copac, un băieţel. De la distanţă, părea un băieţel normal, avea corp, cap, mâini şi picioare… ba chiar şi o şapcă pe cap! Dar apropiindu-se, ceva i se păru în neregulă. Băieţelul stătea trist şi tăcut, cu ochii pierduţi undeva în zare, cu mâinile inerte atârnând pe lângă corp. Ceea ce i se păru însă cel mai ciudat era faptul că o veveriţă îl muşca de unul din picioare… şi el nu schiţa niciun gest!

Vasilică se gândi că băieţelul era mort, dar când se apropie, acesta îşi mişcă privirea înspre el. Era viu… aşa părea…

După ce veveriţa fugi speriată în pădure, Vasilică se aşeză lângă băieţelul ciudat. Uitându-se mai atent, ceea ce observă îl şocă: picioarele băiatului erau din lemn! „Sărăcuţul, cine ştie ce accident i-o fi făcut asta…” se gândea el. Dar ridicându-şi privirea, observă că şi mâinile, dar şi corpul, erau tot din lemn! Speriat, Vasilică făcu un pas înapoi.

– Nu te speria… nu are de ce să-ţi fie frică, îi spuse băieţelul. Sunt doar o păpuşă din lemn… mă cheamă Pinocchio.

– O păpuşă din lemn? Care vorbeşte? se întrebă Vasilică… dar o vedea cu ochii lui! Era din lemn! Şi vorbea!

Făcându-şi curaj, se apropie înapoi lângă păpuşă.

– Dar… cum se face că vorbeşti?

Nu fusese nimeni până atunci care să îi asculte povestea, aşa că Pinocchio simţi o dorinţă stranie de a o spune…

– Păi… eu am fost doar o bucată de lemn cândva, într-o pădure ca şi asta, dar… pe care nu mi-o mai amintesc aşa bine. Ştiu doar că stăteam acolo în fiecare zi, făceam aceleaşi lucruri şi nu simţeam nimic. Şi într-o zi, un bătrân a venit şi m-a luat la el acasă. M-a tăiat, m-a cioplit, a lucrat la mine mai multe zile… crengile mi-au devenit mâini şi picioare, iar tulpina corp. Şi în final, m-am trezit o păpuşa de lemn. Era un om bun Geppeto şi pentru că era singur, simţea nevoia unui fiu… şi aşa am apărut eu!

La început, eu doar stăteam acolo, agăţat într-un cui – nu puteam să mă mişc sau să vorbesc, eram doar o păpuşă de lemn. Geppeto avea grijă de mine, îmi pilea degeţelele şi mă pupa înainte de culcare. Mă iubea mult, dar eu nu ştiam ce este aceea dragoste. După nu mult timp, Geppeto a început să simtă că deşi el mă iubeşte pe mine, eu nu îl iubesc pe el aşa cum şi-ar dori. Ar fi vrut să îl strâng mereu în braţe, să mă joc cu el (da, deşi era bătrân, tot îi plăcea să se joace!), să îl sărut pe obraz sau pe frunte atunci când adormea cu lumina aprinsă lângă colţul meu… Dar eu eram doar o păpuşă fără viaţă, nu îi puteam oferi toate astea!

– Şi ce s-a întâmplat? Tu îl iubeai? Nu puteai să îi spui asta cumva? întrebă Vasilică total captivat de povestea păpuşii.

– Eu cred că îl iubeam foarte mult, doar el era singurul care văzuse în mine mai mult decât o bucată simplă de lemn, la fel cum erau alte atâtea bucăţi de lemn… Dar ce puteam eu să fac?

– Păi, nu ştiu… nu puteai să te mişti deloc? Să îi scrii că şi tu îl iubeşti? Să îi dai un semn?

– Nu puteam. Şi nu aş fi reuşit niciodată să fac asta dacă nu ar fi fost Geppeto. Tot el, bătrânul, m-a salvat. Îşi dorea atât de mult ca eu să fiu viu, încât începuse să se roage… Îl auzeam seara cum vorbea singur plângând: „Doamne, am nevoie de un suflet lângă mine care să-mi aline suferinţa… Nu poţi Tu să îi dai viaţă acestui copil?” Şi adormea mereu cu asta în gând. El chiar credea că o păpuşă de lemn ar putea să capete suflet şi nu s-a dat niciodată bătut! Credea foarte mult în mine…

De aceea, dupa ceva timp, într-o noapte pe când bătrânul era plecat la oraş, ceva straniu se întâmplă! Casa era goală şi întunecată, dar deodată am auzit un scârţâit ca de uşă. Mi-era frică, puteau să fie nişte hoţi care m-ar fi luat şi m-ar fi vândut prin vreun targ, cum aş mai fi ajuns eu la Geppeto? Ştiam că nicăieri nu mi-ar fi la fel de bine ca lângă el…

– Şi cine era? Erau hoţi?

– După ce am auzit scârţâitul, o rază de lumină intră în cameră. Era o lumină caldă, ca de lumânare. Şi de acolo, din acea lumină, un fel de zână apăru. M-am speriat puţin, nu ştiam cine e şi ce vrea de la mine, dar ea m-a liniştit imediat: „nu te speria copile… eu sunt îngerul tatălui tău şi am venit să-i împlinesc rugăciunea. Geppeto te iubeşte atât de mult, încât Dumnezeu mi-a dat voie să încalc legile naturii şi să îţi dau viaţă ţie, unei bucăţi de lemn, pentru a contribui la Marele Dar pe care El l-a lăsat pentru voi… Bucură-te de viaţă şi mai ales de Dragoste copile, Dumnezeu nu are în cer daruri mai frumoase decât acestea!” şi după aia dispăru.

– Şi cu tine ce s-a întâmplat? Devenisei adevărat? Puteai să vorbeşti? Să te mişti? întrebă Vasilică entuziasmat.

– La început a fost ciudat. Ţin minte că primul lucru pe care l-am simţit a fost frigul. Făcea să îmi tremure crengile care acum îmi erau mâini şi nu prea mi-a plăcut. Am coborât de la locul meu, dar am căzut. Nu reuşeam să stau în picioare prea bine la început. Dar apoi, cu puţin exerciţiu, am reuşit! A fost incredibil să simt obiectele din jur, am pus mâna pe masă şi era tare, m-am culcat în patul lui Geppeto şi era moale… am început să sar în sus şi cred că atunci am înţeles prima oară ce înseamnă să te bucuri. Eu nu mă mai bucurasem de nimic înainte! Am ieşit afară, chiar dacă era noapte. Frigul nu mă mai deranja, îl iubeam, pentru că puteam să îl simt. Simţeam! Simţeam cum îmi intră aer prin nas, cum foşnesc frunzele sub picioarele mele mici… auzeam păsări cum cântă şi asta îmi crea o senzaţie plăcută în stomac… Devenisem un băieţel adevărat, pentru că Geppeto mă iubea. Datorită dragostei lui, eu eram real acum!

– Şi pe urmă? Ce-a zis Geppeto când te-a văzut? Cred că a fost cel mai fericit om din lume să vadă că dragostea îi este împărtăşită aşa cum îşi dorea…

– Când s-a întors acasă, eu îl aşteptam cuminte pe patul lui. La început s-a frecat la ochi, nevenindu-i să creadă că eu mă mişc singur, dar apoi i-am spus ce s-a întâmplat… şi el a plâns mult… Plângea în hohote şi mă ţinea în braţe şi îmi spunea că sunt comoara lui cea mai de preţ şi că eu sunt tot ce îşi doreşte! Atunci am plâns şi eu prima oara. Simţeam în stomac ceva ciudat, dar atât de plăcut… Eram adevărat, pentru că el mă iubea…

– Dar stai puţin… şi atunci… ce cauţi acum aici? Singur? Şi… din lemn? Credeam că ţi se schimbase şi corpul…

– Da, şi corpul devenise unul real, de aceea puteam să simt. Dar corpul putea să fie real numai atâta timp cât sufletul rămânea real.

– Păi şi ce s-a întâmplat, nu a rămas aşa?

– Viaţa alături de Geppeto a fost minunată. El m-a învăţat cele mai importante lucruri despre viaţă, mi-a arătat o grămada de lucruri interesante, m-a făcut să mă bucur de atâtea şi să simt atât de mult… şi mai presus de orice, el m-a învăţat ce înseamnă dragostea adevărată. Fără el, chiar şi cu sufletul pe care îl aveam, nu cred că aş fi putut să ajung să cunosc şi să simt atâtea. Pentru că un suflet fără dragoste e ca un corp fără suflet…

– Se pare că Geppeto era un om minunat…

– Aşa era. Dar… Geppeto a murit la scurt timp după asta. Era bătrân, corpul său devenise doar o închisoare ce-i ţinea sufletul din a mai fi liber… Trebuia să plece. Cred că voia să se bucure de sufletul său fără nicio limită. L-am înţeles. El mi-a dat mie suflet şi dragoste, dar eu nu puteam să îi dau un nou corp ca să îl eliberez din închisoarea ce acesta devenise. Nu ştiam cum să fac asta, cum să fac să simtă doar sufletul, nu şi închisoarea… În ultima vreme, ne îndepărtasem mult. Simţeam că el nu e bine, dar încercam să-i arăt părţile bune – ne aveam unul pe altul, ne puteam juca împreună… Dar… era greu pentru el să mai se poată juca în condiţiile acelea dureroase. El mă pusese mereu pe mine pe primul plan, chiar dacă uneori asta îl durea… Ar fi trebuit să mă ocup mai mult de el, să îl duc la doctor, dar eu voiam mai mult să mă joc, nu înţelegeam aşa bine de ce suferă şi nu poate să se mai joace cu mine…

Nu cred că voia să plece, pentru că mă iubea mult. Dar într-o noapte, îndurerat, a plecat. A rămas doar corpul lui şi-o amintire… Am plâns mult în noaptea aceea şi în nopţile ce au urmat… Şi de atunci, durerea m-a urmărit mereu. Încet, pentru că nu mai simţeam bucuria dragostei, sufletul meu a început să se stingă. Îl simţeam cum mă părăseşte şi simţeam cum lemnul preia din nou controlul asupra corpului meu. Stăteam în casă şi plângeam de dorul lui şi degetele îmi deveneau crengi… Cu ultimele puteri de copil adevărat, am ieşit afară, aici, unde mă vezi. M-am aşezat lângă un copac ce-ar fi putut să-mi fie tată, dar care nu m-ar fi iubit atât de mult ca el, şi aştept. Acum nu mai simt mare lucru. Măcar e bine… a dispărut aproape şi durerea… mai sunt puţin. Şi apoi… voi fi iar o păpuşă de lemn cu care să se joace copiii. Dar nu voi mai simţi niciodată dragostea. Pentru că Geppeto a fost singurul…

Vasilică nu mai auzise niciodată o poveste atât de tristă. Multă lume plângea pentru că pierdea iubiri, dar niciodată acele iubiri nu i se păruseră atât de intense şi curate precum aceasta dintre un bătrân şi un copil…

Nu ştia ce să îi spună. Ce îi spui cuiva care a iubit enorm o persoană, o persoană căreia nu îi poate reproşa nici măcar faptul că a plecat (pentru că nu era vina lui că a murit) şi acum, persoana pe care o iubea nu mai este?

Dacă motivul despărţirii era unul mai uman, unul prostesc, sau poate făcut din nepăsare, dacă el ar fi plecat pentru că îşi dorea alt copil mai mult decât pe Pinocchio sau dacă el pleca pentru că voia să cucerească lumea mai mult decât să fie cu Pinocchio, atunci suferinţa nu ar fi fost atât de mare. Pentru că nu pierdeai mare lucru! Pierdeai doar pe cineva care nu te iubea mai mult decât orice pe lumea asta. Dar aşa? Când pentru bătrân dragostea şi Pinocchio erau cele mai importante lucruri, cum poţi să accepţi faptul că nu mai e? Dacă ar mai fi fost în viaţă, dragostea ar fi putut să existe în continuare… dar aşa…

Vasilică nu ştia ce să îi spună lui Pinocchio, cu toată capacitatea sa de înţelegere a oamenilor şi a vieţii. Şi tocmai când se pregătea să spună ceva, lui Pinocchio i se transformă în lemn şi ultimul ochi pe care îl mai avea deschis, lăsând să curgă pe obrazul de lemn o ultimă lacrimă…

– Tu nu ştii micuţule, dar în puţinul timp pe care l-ai avut pe-acest pământ, ai simţit mai multă dragoste decât mulţi alţii la un loc. Ai avut şansa să găseşti o persoană pentru care dragostea să fie cea mai importantă, astfel încât tu să te simţi cel mai minunat copil, pentru că el te iubeşte… Nu e vina ta că a murit. Dar… daca nu murea, ce-ai fi făcut?

Şi Vasilică plecă trist mai departe, citind o pagină udată de lacrimi, desprinsă din jurnalul păpuşii…

 …

Ioan Stoenica, 6 noiembrie 2007