La Diham, cu avalansa de 4 jumate

  (textul descrie traseul din Azuga pana la cabana Diham pe valea Grecului, o noapte singuratica intr-o stanulita ingropata in zapada si doua zile de initiere in alpinism invernal. Plus avalansa de pe tort. Autor si calator: Ioan Stoenică)
 
(Atentie! Acest text nu este descrierea explicita a unor tehnici de alpinism sau de mers iarna pe munte, si nu este un bun instrument ca sa inveti despre asa ceva. Este doar descrierea personala a unor lucruri pe care le-am facut/trait, asa cum mi le amintesc si le-am simtit la momentul respectiv. Pentru a invata, consider extrem de utila participarea la un astfel de atelier).

Coltari, piolet, rapel, corzi, asigurari (in zapada), nu stiam cine stie ce despre alpinismul pe timp de iarna. Imi cumparasem coltari si piolet tocmai ca sa invat sa le folosesc si sa pot apoi sa merg si iarna PE munte, nu doar atunci cand lipseste zapada. Sigur, am mai urcat eu si iarna, si pe zapada, dar de cateva ori am intalnit portiuni periculoase, de zapada inghetata de exemplu, in care ajutorul coltarilor sau al pioletului ar fi fost binevenit.

Ei. Deci acum aveam cate ceva din ce imi trebuia… ramanea doar sa invat sa si folosesc ceea ce aveam, dar si mai mult decat atat. Si pentru ca e mai bine sa urci muntele incepand de la poale, adica invatand undeva unde sa fii in siguranta, de la cineva care sa stie ce spune si ce face, am avut noroc: atelierul de alpinism invernal pentru incepatori, organizat de Asociatia Montana Carpati (www.carpati.org), care mi-a picat numai bine! M-am bucurat sa fiu printre cei 10 selectati sa participe (costul atelierului era acoperit de AMC), asa ca vineri dimineata am plecat spre Azuga. Intalnirea urma sa aiba loc sambata dimineata (6 martie) la cabana Gura Diham, sau direct la cabana Diham (unde urma sa ramanem o noapte).

Pentru ca nu aveam cu ce sa ajung sambata asa dimineata acolo (era cam complicat cu masina), am hotarat sa plec de vineri si sa urc singur, sa ma bucur putin de zapada si de linistea padurii.

Traseul cel mai cunoscut si umblat spre cabana Diham e cel din Busteni, pe la Gura Diham. De aceea am ales un traseu mai putin umblat, si anume cel care urca din Azuga – marcaj triunghi galben, pe valea Grecului. Un traseu pe care nu mai fusesem niciodata, spre o cabana unde nu mai fusesem niciodata.

Inceputul traseului triunghi galben

Din gara se urmeaza drumul aflat pe marginea cailor ferate, mergand ca directie spre… Predeal. Apoi drumul face stanga pe un pod, si acolo incepe si traseul marcat. Drumul forestier se continua pentru 1,8 km si merge destul de orizontal (urcare usoara). Acoperit de zapada prin care nu a calcat nimeni de curand, el urmeaza valea raului, afundandu-se in padure. In stanga si in dreapta, malurile impadurite sunt si ele albe-cenusii, tulpinile de fag completand parca acest peisaj din care lipsesc culorile. Doar triunghiul galben ce apare din cand in cand pe cate o tulpina gri inveseleste putin peisajul acestei dimineti cetoase. Si a inceput si sa ninga. Cu aceasta ocazie pun in folosinta pentru prima oara pelerina cea galbena a rucsacului Ferrino, ce il acopera perfect. Constat cu placere privind o poza pe care mi-o fac singur, ca am reusit sa am pe mine un tricolor… geaca rosie, pelerina galbena si rucsacul albastru – din care nu se mai vad insa decat centurile de la brau. Ce mult imi plac culorile!

Urcand spre Diham, pauza de self timer picture

Dupa ce drumul forestier se termina, poteca incepe sa urce si mai inclinat si devine mai anevoioasa. Nu pentru ca ar fi abrupta, ci pentru ca zapada e mare si trebuie mers pe albia raului. Uneori din piatra in piatra, alteori peste busteni acoperiti de zapada, e un traseu ce imi pare tare salbatic. Beau putina apa gandind ca poteca va parasi curand rauletul, si hotarasc sa nu mai iau prea multa la mine. Merg destul de bine, afara e frig, nu are ce sa-mi faca sete.

Apoi poteca incepe sa urce abrupt spre stanga, parasind, asa cum anticipam, valea raului. Dupa circa 50 de minute de mers cand pe stanga cand pe dreapta. Cand prin mijloc. Zapada e destul de mare, dar prin ea se mai vad urmele unor pasi trecuti probabil cu o zi inainte. De acum padurea devine si mai mare, copacii nu au crengi decat sus, spre varf, si astfel poti vedea pana departe. Dar ce sa vezi? Zapada, zapada si iar zapada. Si tulpini multe. Si nicio miscare. Asta e insa o bucurie. Mai fac zgomot, dar nu-mi raspunde nimeni (poate doar un ecou).

Alb si cenusiu, fagi si zapada

Dupa circa jumatate de ora, ajung la marginea padurii. Privind spre dreapta, in valea din padure, imi dau seama ca s-ar fi putut urca si pe valea raului pe care o parasisem. Probabil ca era mai accidentat traseul, dar valea aceea iese tot in aceeasi zona ca si poteca. Asa apare de fapt si pe harta. Vara poate e mai usor pe acolo, nu stiu.

In creasta, ce sa vezi? Nimic! E o ceata deasa si totul e alb, ca nu se vad decat cativa brazi la margine de padure. Si un indicator. Cam ruginit, dar care ne anunta cu litere lipsa ca suntem langa varful Grecului, pe o poiana de unde speram sa vad crestele stancoase ale Bucegilor. De fapt asta m-am gandit ca ar fi un mare avantaj al acestui traseu. Pentru ca el nu merge numai prin padure, asa cum merge cel de la Gura Diham, ci iese si la lumina, in locuri de unde, daca ar fi senin, ai avea peisaje superbe de admirat. Dar acum… nimic. De fapt, e atat de ceata si de alb incat incep sa ma doara ochii si parca si capul putin. Mi-as fi pus ochelarii, dar ii aveam bagati pe undeva prin rucsac, sub pelerina, asa ca mai aman asta. Pentru ca incerc sa-mi dau seama in ce parte se continua traseul.

Aproape whiteout.

In partea opusa a locului de unde am venit e o vale ce duce spre o alta padure. Sageata arata intr-acolo, dar nu vad niciun marcaj pe copacii de la margine, si cobor doar putin, cat sa inspectez mai bine. Apoi imi dau seama ca mai sigur se face stanga, pe curba de nivel. Lucru ce imi e confirmat de aparitia fantomatica a unui stalp indicator, undeva in departare, ascuns de ceata. Merg spre el, avand in partea stanga varful Grecului, cu o panta acoperita de zapada si cativa puieti de brad.

Dupa ce trec de stalpul metalic, reintru putin in padure. De fapt, sunt doar la marginea ei. In dreapta e padure, in stanga e zapada mare peste o culme despadurita, apoi vine iar padure. Tot aici am gasit  si o ramasita de stana, pe care am inspectat-o ca sa stiu daca poate fi folosita drept adapost. Nu prea merge, nu are nici acoperis, nici peretii intregi. Poteca se continua de acum chiar pe la marginea padurii, chiar pe sub crengile ultimilor copaci. Marcajul e bun, si inaintez pana intru in acest culoar de zapada aflat pe o culme, lat de vreo 15 metri, marginit din ambele parti de padure si de vale. E ca un tunel, crengile copacilor vin si din stanga si din dreapta spre tine, si nu stii daca vor sa te apuce si sa iti faca ceva rau, sau vor doar sa te protejeze… Dar cum nu am niciun inel magic la mana, imi vad linistit de drum.

Pe sub poale de padure

Desi zapada e mare si trebuie sa fac urme, merg destul de usor, avand in vedere ca terenul e destul de orizontal si zapada usoara (nu fac efort mare sa ridic piciorul prin ea). E o portiune tare frumoasa, suntem chiar in varful unei creste, padurea de pe margini coboara spre vai in ambele parti, si in stanga si in dreapta.  Nu s-ar vedea insa prea mult in jur nici daca ar fi senin, din cauza copacilor.

Singur in ceata (eu, nu copacul)

Dupa nici 20 de minute de mers prin aceasta portiune frumoasa, ies iar intr-o poiana alba. E incredibil cum tot traseul pare sa fie alb-negru (de fapt alb-cenusiu). Un copac stingher se profileaza pe cerul alb, e tare dragut iarna pe munte. Chiar daca viscolul te cam biciuieste si te cam dor ochii uneori. De aici traseul face stanga, tot pe la marginea padurii, pana cand intra de-a binelea in padure. Aici ma opresc si imi pun ochelarii cu lentile portocalii, anti-ceata. Nu le-am mai folosit pana acum, mi se pareau incomode. Dar acum… minune! Sentimentul e ca a rasarit soarele in padure, totul devine mai luminos si mai cald… mai ales mai cald! De vreo doua  ori a trebuit sa-mi dau jos ochelarii sa verific daca nu cumva o raza de soare s-a strecurat printre nori si lumineaza padurea… dar nu. Sunt doar ochelarii, cu efect optimist.

Si de aici se merge tot orizontal, deci destul de usor, chiar daca zapada parca e mai mare. In stanga ramane o vale destul de abrupta, iar in dreapta, padurea urca pana la marginea poienii pe care o si vedem putin. Marcajul e mai rar parca, dar sunt atent si reusesc sa raman pe poteca ingropata in zapada. In aceasta portiune, mai prezent este marcajul banda albastra, care e comun traseului triunghi galben pana in zona stalpilor inalti (ce urmeaza). As adauga faptul ca in dreapta, sus in creasta, la marginea padurii, e o poiana ce iese in acelasi loc cu poteca noastra. Incepe la poiana trecuta, unde am facut stanga, si se termina in apropierea cabanei vanatorilor. Ma gandeam ca acolo zapada ar putea fi mai mica, mai intarita de vant, si s-ar merge mai usor (eu am facut acelasi traseu si saptamana urmatoare, si zapada era mult mai mare, pe aceasta portiune de padure am inaintat foarte greu). In plus, din creasta aceea peisajul ar fi mai dragut, daca ar fi senin. Trebuie doar sa urmezi marginea padurii.

 Dupa alte 20 de minute, traseul iese si din aceasta padure, coborand putin printr-o poiana ce duce spre niste cladiri pierdute in viscol. O cabana mare, cu aspect de hotel, si alte cateva constructii, imi dau seama privind pe harta ca trebuie sa fiu la Cabana Vanatorilor. Pana sa ajung in dreptul primei cladiri, observ cateva iglu-uri, destul de mari si dragute. Bag capul pe “usa” sa privesc intr-unul din ele. O “masuta” de zapada, si o bancuta de jur imprejur, tot din zapada, acoperita de crengi de brad. E prima oara cand vad un iglu asa mare.

Un adapost in zapada, destul de mare

Apoi, pe langa caini care ma latra furiosi (cum e vorba aia, ”cainii latra, Ioan trece!”), ajung la cealalta cabana. Pe geam e o foaie de hartie care anunta ca intrarea se face prin dreapta, si ma gandesc ca nu mi-ar strica un ceai cald. Intru si ma opresc in hol sa ma scutur de zapada si sa scot rucsacul. Apoi intru in holul principal, de unde aud niste voci. Dau buna ziua, dar nu raspunde nimeni. Ma iau dupa zgomot, mergand la stanga pe culuar, si ajung la o camera cu usa deschisa. Acolo unde un televizor vorbeste singur. Nu e nimeni in camera. Mai deschid doua usi, nimeni. Strig sa vad daca raspunde cineva, dar nu e nimeni. Nu-i nimic. Ma odihnesc putin analizand harta, apoi imi vad de drum, condus desigur de cainii care ma latra.

Cabana Vanatorilor (accesul turistilor interzis)

Marcajul nu se mai vede, ramasese pe partea stanga a poienii dintre cabane, la marginea padurii. Dar ma orientez ca directie folosind harta si busola, si intru pe un drum forestier inzapezit si inchis cu bariera. In capatul lui o alta bariera, si un indicator care anunta ca este o zona interzisa turistilor (aceasta in care fusesem). In stanga in vale se vede o alta constructie, galbena, precum si un indicator cu multe sageti. Asa ca merg spre el, parasind drumul forestier ce merge prin ceata drept inainte. Tot in stanga zaresc si  niste stalpi foarte inalti, din metal, colorati in alb si rosu. La indicator aflu ca ar mai fi doar 30 de minute de mers pana la Diham, asa ca pornesc incetisor in directia indicata.

Dupa ce trec printre cativa braduti, unde zaresc o alta sageata metalica ce indica drumul spre Diham, reintru in ceea ce pare a fi un drum forestier… spun ”pare” pentru ca nu vad decat zapada, nu stiu ce este sub ea. Dar pare o poteca destul de lata, cat un drum. In stanga e un mal care urca, intai alb, cu un mic… cotet de lemn ingropat in zapada, apoi acoperit complet de padure. In dreapta e vale. Mai mult alba decat impadurita, si peisajul este minunat in aceasta parte. E deschis, cu brazi acoperiti de zapada, dar nu e padure, ca sa nu vezi decat tulpini de copaci. E o vale larga pe care o cuprinzi cu vederea, si de fapt, daca ar fi senin, de aici s-ar vedea si Postavaru. Nu intru insa bine pe acest drum inzapezit, ca in dreapta, langa niste copaci din vale, observ o casuta de lemn parasita, ca o mini stana. Ma gandesc sa ma duc sa o inspectez, stiind ca am carat cu mine sacul de dormit cel nou si stiind ca la noapte o sa trebuiasca sa gasesc un adapost unde sa il testez. De fapt nu ”trebuie”, ci asa vreau. Las rucsacul in zapada si cobor intr-acolo.

Brad de Craciun pe poiana alba

Sunt de fapt doua constructii. Una mai mare, o singura camera, are usa darapanata si numai gheata pe jos. Bate vantul in ea, nu are un pod adapostit si ar trebui sa dorm direct pe pamantul inghetat. Nu prea imi place. Desi printr-o parte neacoperita a acoperisului reusesc sa vad o ninsoare superba, profilata pe brazii din spate.

A doua constructie e micuta, joasa, ca un cotet lung, ingropat cu totul in zapada. Ii dau ocol, acoperisul acoperit de un strat gros de zapada pare sa se atinga de zapada de pe pamant. Imi place ca este invelita in plastic (sub zapada), ceea ce inseamna ca trebuie sa fie destul de izolat de vant in interior. In fata intrarii exista si un tarc de lemn, care e plin de zapada dura. Usa este si ea blocata de aceasta zapada, asa ca nu reusesc sa o deschid. Reusesc insa sa ridic un colt de plastic de langa usa si sa privesc in interior. A fost o imagine atat de placuta, ca o poveste! Interiorul e uscat si aparat de vant, cu scanduri pe jos, arata tare dragut! Parca era si luminat asa feeric, de la zapada alba de afara. Ma gandesc ca as putea dormi aici, dar nu ma hotarasc inca in aceasta privinta. Ma intorc inapoi la rucsac si plec mai departe spre Diham.

Portiunea aceasta de drum, care e comuna cu traseul triunghi albastru ce urca de la Gura Diham (traseele se unesc la stalpii aceia inalti din poiana), e superba! Drumul cel alb merge lin pe la marginea unei paduri de brad, iar in dreapta e valea in care ninge ca in povesti. Crengile brazilor de pe marginea drumului formeaza uneori un tunel prin care sa treci, si privind in departare, in continuarea drumului, parca si vezi asa, o luminita alba la capatul tunelului alb cu verde. Sunt crengile acoperite de zapada si unele par asa grele, asa aplecate, asa inrobite de aceasta povara… incat e imposibil sa nu vrei sa mai scuturi cate o creanga cu batul de trekking, si sa te bucuri cand o vezi cum salta de la pamant si se scutura parca, trezita la viata dupa o perioada lunga de somn cu ”capul” plecat.

Tunel de padure cenusie

Dupa vreo 20 de minute ajung la marginea padurii, acolo unde poteca incepe sa coboare spre stanga, pe langa un gard din barne de lemn. De aici fac dreapta, si deja in fata, in vale, se zaresc constructiile cabanei Diham. Cativa caini ma asteapta latrand furiosi, dar cainii latra iar, Ioan trece calm si de aceasta data. Si am ajuns la cabana, dupa circa 3 ore de mers din Azuga.

Spre cabana Diham

La cabana nu pot sa nu beau cateva ceaiuri delicioase cu rom (1 leu cana). Ma gandesc sa-mi cumpar o esenta de rom si eu, sa-mi pun in ceai cand imi fac. E chiar bun ceaiul ala, si nu stiu de ce dar imi tot vine sa-l compar cu ceaiul pe care l-am baut la refugiul A pe Olimp… probabil pentru ca ambele ceaiuri par asa… locale. Le gasesti acolo si doar acolo, sunt specifice cabanei/refugiului respectiv. Doar ca ceaiul cu plante de pe Olimp nu era la fel de bun, si costa parca 1 euro, nu 1 leu.

La fel de buna mi s-a parut si omleta (4 lei), si per total, pauza de peste o ora pe care am facut-o la cabana, mi-a prins tare bine. Am pus manusile, caciula, geaca si ce mai era ud – la uscat, m-am uscat si eu, am mancat si m-am hidratat, a fost o oprire tare placuta. Aproape ca imi venea sa raman sa dorm aici. Era caldurica, cabana era destul de goala, a doua zi dimineata urma sa fiu deja aici, cand venea restul lumii. Dar am carat sacul de dormit cu mine, si vreau sa-l probez… asa ca imi strang bagajul si ma pregatesc de plecare. Am vorbit si cu tanti de la cabana, careia am inteles ca i se spune “mama Oara” daca nu ma insel, si mi s-a parut foarte de treaba.

Apoi am plecat, fara sa mai stau pe ganduri in privinta directiei sau a locului unde ma duc. Ma duceam direct spre “cotetul” acela lung si ingropat in zapada, de langa poiana cu stalpii cei rosii si mari. Intre timp a nins mult, si inca ninge, si ma surprinde sa vad ca urmele mele s-au acoperit deja in mare parte. Peisajul este insa la fel de frumos, poate chiar mai frumos, cand il vezi asa… curat, neatins de oameni, proaspat.

”Cotetul” unde am dormit

Ajuns la “casuta din povesti”, imi las rucsacul sub un brad de langa, sa-l ninga mai putin, las si gentuta aparatului foto, pe care o acopar cu husa de plastic a hartii, ca sa nu ninga in ea, si ma apuc sa-mi eliberez intrarea in culcus. Pun pentru prima oara pioletul Salewa la treaba, si cu lopetica magica reusesc incet incet sa scot zapada din dreptul intrarii. E ceva de munca, pentru ca lopetica e micuta si zapada e multa, dar nu ma plang. Ma bucur ca usa nu e batuta in cuie.

Intrarea blocata de zapada

Intrarea eliberata - cu ajutorul pioletului Salewa - pe care il vand! (sariti!)

Dupa ce reusesc sa eliberez intrarea, sa fac usa sa se deschida cat de cat, aduc inauntru rucsacul si intru si eu.

Rucsacul meu cel nou (Ferrino Haute Route 75), la intrearea in ”cotet”

E intr-adevar mult mai adapost decat afara, si chiar daca nu am loc sa stau in picioare – trebuie sa stau ghemuit, e un locsor primitor. Mi-ar fi fost de folos o matura, dar prea tarziu mi-am dat seama ca puteam folosi niste crengi de brad. Nu conteaza, de-aia mi-am luat suprasac  (e un fel de sac in care se baga sacul de dormit, ca sa il apere de murdarie, de apa, si ca sa-i creasca putin confortul termic – cu vreo 2 grade acolo).

Mai intai m-am schimbat in hainele cu care urma sa dorm – pantalonii de polar quechua, un tricou quechua si un polar sport virus. Geaca e cam umeda si nu o prea pot folosi, dar mai am geaca de bicicleta la mine, care e destul de buna.

La un moment dat am auzit pasi in afara casutei, si am inceput sa vorbesc, sa vad cine e acolo. Mi-a raspuns un baiat care ma intreba daca stiu drumul spre Diham. M-am incaltat si am iesit afara, “in prispa casei”. Era desigur un baiat care venea la Diham ca sa participe la acelasi atelier ca si mine, ziua urmatoare (sambata). Am stat putin de vorba, i-am aratat pe unde e drumul, apoi a inceput sa-mi fie cam frig doar cu polarul pe mine, si am intrat inapoi. Nu mi-am dat seama cand am iesit sa pun geaca pe mine, si acum polarul este nins, si deci… umed. Nu mai pot dormi in el pentru ca mi-ar uda sacul de dormit pe interior. Nu-i nimic.

Scot primusul sa-mi fac un ceiut si un piure.  E ora 16.15 si ma gandesc sa termin cu asta ca sa pot sa ma bag in sacul de dormit. Desi ma gandeam ca as putea sa mai stau pe afara, sa fac niste poze, tot ninge superb, dar as uda hainele, si oricum e asa frig ca nu-ti vine decat sa te bagi la caldurica… caldurica – ce dragut, cand te gandesti ca eram de fapt intr-un fel de cotet pentru animale, ingropat aproape complet in zapada, intr-un viscol de i-ar tine pe cei mai multi in case… Dar senzatia aceea de “caldurica” e asa placuta uneori… si merita sa induri frigul pentru ea.

Nu am apa in bidon, asa ca ies putin la usa pentru a umple craticioara cu zapada proaspata si curata. Apoi dau drumul la primus si zapada incepe si se topeste rapid, transformandu-se intr-o apa numai buna de gatit. Dar zapada asta de tip pulver nu degeaba se cheama si zapada uscata. Nu prea are apa in ea, e mai mult aer. De aceea, o craticioara plina de zapada abia imi da 100 de ml de apa. Asa ca vreau sa ies cu bidonul rosu sa mai aduc niste zapada. Nu stiu daca am atins craticioara, sau doar s-au miscat scandurile cand am calcat pe ele, cert e ca s-a varsat toata apa pe jos. Abia ce incepuse sa scoata abur. Opresc primusul, incerc sa nu ma enervez, am butelie destula, la fel si zapada, si ies iar afara. Cu craticioara si cu bidonul. Le umplu pe amandoua si dau iar drumul la foc. Nu imi ajunge apa si pentru ceai, dar piureul a fost bun, ca si alte dati. Chiar daca se raceste repede si ramane inchegat pe craticioara – burete si detergent pentru vase inca nu am inceput sa car cu mine! 

Primusul pocket rocket, craticioara quechua si butelia primus.

Am intins toate hainele “la uscat” – ce gluma buna, nu se usuca nimic , dar macar le-am intins/agatat sa nu stea mototolite, sa stea mai aerisite – tot e mai bine. Apoi am desfacut sacul de dormit. Mai intai suprasacul Ferrino, pe care am dat 50 de lei si pe care il folosesc prima oara, apoi sacul Mountain Hardwear – Lamina 0, pe care am dat 450 de lei si pe care il folosesc tot prima oara. Ma chinui putin sa asez izoprenul intr-o pozitie orizontala, sunt cateva scanduri iesite in afara care m-ar face sa stau cu picioarele mai sus decat cu capul, asa ca ma asez cumva pe diagonala… si tot nu stau perfect drept. Ma cam rostogolesc spre stanga. Dar acolo pun rucsacul sa tina opritor, ma descurc eu.

Intind suprasacul, care e destul de mare, si in el bag sacul de dormit – care si el e destul de mare, desi cantareste mai putin decat sacul meu de 3 sezoane de pana acum, are circa 1,7 kg.

Mi-am scos polarul cel ud la exterior, si am intrat in sac doar in tricoul cu maneca scurta. Si in pantalonii de polar. Afara trebuie sa fie cam – 3, – 5 grade, in interiorul “casutei” poate 0 grade. Deci destul de cald. Oricum, prima senzatie cand inchid sacul de dormit, cu mine in el, e minunata! Simt un confort atat de placut, si o caldura atat de buna, incat imi vine parca sa rad putin. Ma gandesc ca si sacul meu vechi ar fi facut fata, nu mai suntem in Leaota acum, dar e asa o bucurie sa nu trebuiasca sa-mi fac griji ca-mi va fi frig… Sigur,  nu ma bucur complet din prima, stiu ca frigul se instaleaza mai usor dupa ce nu mai faci miscare, si cred ca la un moment dat am simtit putin rece la spate. M-am gandit ca izoprenul nu e cel mai bun, apoi m-am gandit ca oricum mai tarziu are sa fie mai frig, asa ca am pus peste tricou geaca de bicicleta, si sub sacul de dormit, in dreptul spatelui, am pus polarul cel umed. Boierie! Imi este nu doar bine, imi este… cald! Atat de cald incat efectiv simteam ca transpir la un moment dat. Ah, dar era si suprasacul care crea un efect de sera acolo, asa ca am hotarat sa-l deschid, sa-l las asa, deschis. Oricum a inceput sa faca un condens, ceva de speriat. Adica e umed pe interior, pe fata aceea ca de aluminiu, si asta inseamna ca-mi umezeste si sacul de dormit la exterior. Nu-i nimic, rezista la putina umezeala. Mi se pare interesant ca nu m-am simtit dezamagit de el, pentru cat de usor s-a umezit (suprasacul ferrino), dar apoi trebuia sa existe o diferenta intre un suprasac de 50 ron si unul de 200 ron. Si in plus, eram asa bucuros de sacul de dormit ca nu mai imi pasa de acest detaliu . Imi era CALD! (daca aveam sacul asta in Leaotaaa… ). La sacul de dormit conteaza mult sa strangi bine snurul de la gluga si de la gulerul interior, pentru ca pe acolo poate intra frigul. Sacul meu cel nou are un sistem de snururi interesant, adica se strang mai multe chestii in acelasi timp daca apesi un singur buton si tragi un singur snur. Chiar si asa, sistemul cel interesant nu este si foarte inteligent, intrucat snururile atarna destul de lungi in interior, si uneori imi intra in gura, alteori se agata de frontala sau de snurul pe care il am la gat. Dar poate altii nu se foiesc asa mult ca mine, si daca e sa dormi, nu te mai deranjeaza nimic. Cald sa fie! Si chiar este.

Cu lumanare la cap. Nu pentru ca as avea vreo presimtire...

De acum intru in perioada… nu stiu cum sa-i spun, inca nu i-am dat un nume. E asa, o perioada in care stau cu emotii… ca daca se intampla nu stiu ce, ca daca apare un animal, sau un om care nu stiu ce-ar zice… Sunt niste ganduri mai negative, alimentate de zgomotele de afara, de faptul ca sunt singur, de imaginatia mea bogata si uneori bolnava. Ceea ce simt si gandesc atunci, cand sunt acolo, auzind vantul, auzind parca pasi calcand zapada, vazand parca o lumina ciudata, e total diferit de ceea ce simt si gandesc acum, cand ma gandesc la ce a fost. De fapt stiu asta si atunci, ca desi trec prin momente… dificile, dupa ce ele vor fi trecut, eu voi ramane cu ceva bun in urma lor. In momentele alea apare dorinta aceea de a nu mai merge singur, de a nu fi singur, nu pentru ca mi se pare o prostie fara sens (pentru ca altfel chiar n-as mai merge), ci pentru ca realizezi cat de placut ar fi sa fie cineva langa tine. Acum insa… mi se pare genial! Si nu e vorba doar de ce a fost, ci si de faptul ca dorinta de a merge iar, de a trece iar prin lucruri asemanatoare, e iar atat de puternica in mine! Daca uneori pofta vine mancand… alteori pofta vine dupa ce ai mancat si ti-a trecut foamea! Chiar! E ca si cand ti-ai cumpara ceva ce stii ca iti place mult, dar mananci cu pofta si ti se face rau… si iti vine sa zici ca nu vei mai manca niciodata acel ceva. Dar apoi iti trece, si pofta iti revine… si poate vei manca mai incet data viitoare, ca sa te bucuri mai mult. In cazul meu, nu stiu exact ce inseamna sa mananci mai incet, nu prea sunt adeptul mancatului cu lingurita din raul de ciocolata. Prefer sa ma arunc cu totul in el si sa sorb pana mi se face rau – pot accepta răul, daca el aduce un bine mai mare – decat un echilibru care doar te fereste de rau, dar nu te face fericit. Desigur, trebuie analizat de la caz la caz, imprudenta nu imi place.

Cu toate astea, mai incet poate decat ar trebui, voi trece peste aceste momente negative si voi incerca sa le elimin in excursiile viitoare, astfel incat sa ramana doar bucuria de a fi acolo, sentimentul de libertate, de aventura. Altfel degeaba mi-am comandat cortul ala de o persoana.

Mai vorbesc putin si la telefon, e placut sa auzi pe cineva, chiar daca acel cineva nu stie neaparat ce simti tu in momentele alea. Oare cum o fi sa ai pe cineva care sa simta ca tine, si “inteleg” sa nu fie doar un cuvant, ci un sentiment venit din propria experienta si amintire?

Am aprins si o lumanarica apoi, pusa in craticioara de aluminiu, sa fie mai sigur. E lumina aceea calduta, dar parca nu e ca alte dati, nu simt nevoia sa o tin aprinsa. Imi era asa somn, mi se inchideau ochii, dar era prea devreme sa dorm, si ma tineam cumva treaz cu forta, ca sa pot dormi mai bine peste noapte. E important ca organismul (al meu cel putin) se odihneste chiar si asa, altfel a doua zi nu as mai fi bun de nimic. Pana la urma, ca si alte dati, am inceput sa adorm. Mai cantand, mai ascultand ce se-aude afara… ma gandesc ca poate va mai trece cineva prin apropiere, stiam ca trebuie sa mai urce cineva spre Diham in seara aceea, dar drumul era undeva mai sus, nu avea de ce sa treaca cineva pe langa mine. Casuta unde dormeam eu era mai in vale, nu era chiar langa drum.

Peste noapte, viscolul de afara a inceput sa se infiltreze putin si inauntru. Simteam uneori cum imi vine zapada micuta pe fata, o simteam rece. Cand ma intorceam pe o parte, spre “peretii” de scanduri acoperiti cu plastic, scanduri printre care reuseau sa treaca unii fulgi. Daca stateam cu fata in sus, nu o simteam, ma proteja sacul de dormit, cu gluga cea calduroasa. Dar cand stateam pe o parte… de fapt, uneori ma asezam special asa, simteam nevoia sa ma racoresc putin, la corp chiar imi era cald. Dar ar fi trebuit sa racoresc corpul, nu fata, careia ii era putin mai rece, stand descoperita. Dar din punctul asta de vedere chiar nu ma plang. Sacul si-a facut treaba, chiar daca temperatura nu era asa scazuta. Sacul are limita de confort undeva la -15, extrem la -31.

Spre dimineata am constatat ca in unele  locuri, zapada intrase serios  in refugiul meu. Am acoperit o spartura cu bidonul de apa, rucsacul a fost si el un paravan bun, dar tot erau cateva dune albe de zapada pe unele scanduri din podea. Am vazut asta mai bine cand a inceput sa se lumineze.

Nu am mai asteptat ceasul sa sune, vroiam sa plec de acolo mai repede, nu mai stiu exact de ce…

Asa ca am inceput sa strang, atat cat reuseam stand in sacul de dormit, apoi a trebuit sa ies si din sac. M-am imbracat, era tare frig.  Am pus in pungi de plastic hainele cu care am dormit, incercand sa le pastrez uscate. Am vrut sa-mi dau cu deodorant, dar roll on-ul meu era inghetat, nici bila nu se invartea! As fi vrut sa-mi fac un ceai, dar m-am gandit ca sunt la 25 de minute de cabana… si acolo au ceai cu rom! Ma gandeam ca daca as pleca la 8, la 8 jumate as fi la cabana. Nu am rezistat sa stau atat in frig, si am plecat devreme de la refugiu, pe la 7 si 10 cred. Am lasat adapostul meu acoperit de o zapada groasa, alba si curata.

Iar pe la 7 jumate eram la cabana. Unde era liniste si pace…

Am mancat o omleta buna, am baut ceai, am vorbit cu mama Oara despre cum a fost la stana si despre camera in care voi sta… Ah, am uitat sa spun ceva! Tot in acest weekend aveau programata o excursie pana la Diham si cele doua surori ale mele, impreuna cu vreo 5 colege. Si vorbisem sa dorm cu ele in camera, chiar daca rezervarea la cabana era facuta de AMC. Nu au fost probleme din punctul asta de vedere, si m-am bucurat sa pot sa stau cu surorile mele in camera. Ele urmau sa ajunga pe la pranz, urcand din Busteni, dar pana atunci, eu m-am dus sa-mi pun in camera bagajul. Am intins sacul de dormit pe pat, sa se usuce, la fel si suprasacul si ce mai era umed, apoi am coborat in sala de mese. Unde lumea a inceput sa apara.

Dupa ce ne-am strans toti (cred ca eram 14 sau 15 in total), am semnat procese verbale si declaratii pe proprie raspundere (partea cu emotii a fost cand a trebuit sa lasam un nr de telefon al cuiva apropiat, sa-l sune in caz de… urgenta). Apoi am iesit afara in zapada. Afara ningea inca, si zapada nu se anunta una prea buna pentru folosirea coltarilor sau a pioletului. Dar noi am pornit spre Pichetul Rosu, pe la ora 11.

E prima oara cand merg cu un astfel de grup. Adica toata lumea e echipata – predomina desigur hainele Mammut , dar si culoarea rosie. E lume cu experienta pe munte (chiar daca incepatori teoretic in alpinism de iarna), e un grup mult mai organizat (chiar daca nu neaparat foarte compact) decat cardul de fete cu care am urcat eu in Piatra Mare asta vara de exemplu :)) Ma intrebam cum o fi, daca nu cumva merg prea incet comparativ cu ei, dar a fost bine. Oricum am incercat sa tinem grupul cat mai unit, si atunci cand ramanea cineva in urma, noi, cei din fata, ne opream sa ne regrupam.  De cateva ori am mers eu primul.

Mergand spre baza stancoasa a Bucegilor

Zapada pe poteca marcata cu punct rosu e mare, dar poteca merge lin, aproape orizontal, si e tare frumoasa. Si padurea din jur, si crengile acoperite de stratul acela gros de  zapada, si faptul ca nu avem bagaj mult la noi… Eu luasem rucsacul mic la mine, special pentru asta. Pusesem in el geaca windstopper, o sticluta de suc energizant si bidonul cu apa, ceva de rontait, pioletul si coltarii. Am carat si aparatul foto, desi nu am facut prea multe poze – eram mai dornic sa tin pioletul in mana, nu aparatul. Sunt imbracat numai cu bluza x-bionic, cea cu maneca lunga, si cu geaca Quechua pe deasupra, sa ma apere de zapada, dar si de frig. Nu e ea cea mai buna geaca pentru tavalit prin zapada, dar pana imi voi lua alta…

Ajungem la un indicator dintr-o poiana, care arata ca la stanga e poteca spre Poiana Izvoarelor, unde se ajunge in 10 minute. Vara. Noi insa mergem mai departe, spre Poiana cu urzici. Mai prin padure, mai prin poieni micute acoperite de ceata si suflate de viscol. In padure e tare dragut, si, desi pe drum mai vorbeam despre ursi si despre cum nu prea mai hiberneaza ca alte dati, merg primul fara nicio grija – suntem atat de multi incat nici nu mi-ar displacea sa apara un urs undeva pe margine. Pai iti dai seama cum e sa fii singur prin padurile astea joase si intunecate? Daca nu, iti spun eu: poate fi scarry! 🙂

Partea cu avalansa.

Dupa circa 2 ore de mers, parasim poteca marcata si facem dreapta, printre braduti, pana cand iesim la lumina poienii. Suntem la baza unui perete de stanca (in partea stanga – coltii morarului), pe o vale inzapezita amenintata parca de avalanse (pe partea dreapta vedem urmele uneia).  Aici inaintarea e si mai greoaie, pentru ca, nemaifiind copaci care sa opreasca zapada, aceasta e destul de adanca. Ne apropiem astfel de locul unde ne vom opri pentru a invata si exersa – tehnici de oprire cu ajutorul pioletului. Coltarii nu i-am putut folosi din pacate, pentru ca zapada era prea moale si adanca, ar fi fost inutili. Ajungem asadar la baza unei pante abrupte, situata intre doi pereti de stanca (mai ales in partea stanga). Dar nu doi pereti perfect drepti, ci doar asa… masivi.

Spre creste stancoase pierdute in ceata

Incepem sa urcam din greu aceasta ultima portiune, si cand ajungem la baza unor stanci situate pe dreapta vaii, ne oprim. Scoatem rucsacii (eu il acoper si cu pelerina lui de ploaie, pentru ca ninge inca puternic), si ne pregatim sa urcam. Si sa coboram. Si iar sa urcam si iar sa coboram.  Instructorul nostru, Marian Anghel, ne avertizeaza ca avem sanse sa vedem cateva avalanse, avand in vedere starea zapezii (care e proaspat cazuta) si inclinatia pantei. Dar ne asigura si ca suntem in siguranta, pentru ca aici este baza vaii, locul unde avalansa s-ar opri – deci nu ar avea forta sau dimensiuni impresionante. Ramane insa valabil ca daca vine o avalansa, ideal e sa te dai cat mai pe marginea vaii (stanga sau dreapta), acolo unde forta ei e mai mica, si sa te fixezi cum poti de ceva (o stanca, piolet in zapada etc). Pe mine gandul ca am putea vedea o avalansa in direct ma bucura ciudat de mult, mi se pare chiar interesant si imi doresc sa se intample asta. Mai ales ca ma simt total in siguranta in urma spuselor instructorului, care stie ce vorbeste.

Incepem asadar sa urcam cate unu cate unu, foarte abrupt, prin zapada cea mare. Marian merge primul, si la un moment dat, eu sunt al doilea, in spatele lui. A fost destul cat sa-mi dau seama cat de greu e un astfel de urcus daca nu ai urme sapate in zapada! E incredibil! Piciorul se afunda nu doar pana la genunchi, ci pana aproape de brau, pe unele portiuni. Si nu poti sa-l impingi inainte sa creezi o alta urma, nu! Trebuie sa ridici piciorul cu totul, si sa il pui mai sus! Desigur ca asa ceva e imposibil, pentru ca nu poti sa-ti ridici piciorul pana in dreptul capului :)) asa ca incerc ca, in urma facuta de primul pas, sa pun al doilea pas, dar undeva mai sus, la jumatatea ei. Zapada insa se surpa imediat sub varful bocancului, si parca pun piciorul in gol, in zadar. Trebuie incercat de cateva ori pana sa reusesti sa gasesti un loc unde piciorul sa nu se afunde cu totul, astfel incat sa te poti ridica pe el, si sa inaintezi putin. Ei, dar astea sunt doar cateva portiuni, la inceput. Pe urma, dupa ce a urcat jumatate de grup, exista deja trepte in zapada, si se urca mai usor – ramane doar efortul efectiv de a urca. Dar care, in cazul asta, e tare placut si util.

Acum ca am ajuns undeva mai sus (rucsacii au ramas mai jos, langa o stanca, la fel si o parte din grup), nu ne ramane decat sa ne dam la vale! Ce bucurie!

Zapada este foarte mare, astfel incat e nevoie sa ne dam la vale de cateva ori asa, pur si simplu, pe fund. Ca sa facem un fel de tunel, de partie pe care sa putem aluneca fara sa ne oprim imediat in zapada uriasa. Noroc ca e panta abrupta, si asta ne ajuta sa alunecam mai mult.

Marian ne vorbeste despre cum se tine pioletul in mana, despre metode de franare, de urcare etc, lucruri la care sunt foarte atent, ca de-aia am venit pana aici: sa invat cat mai mult. Dar sa inceapa “distractia”! Cu pioletul in mana, ne dam drumul sa alunecam pe zapada, unul cate unul, mai intai in cea mai usoara pozitie: cu picioarele inainte, stand in fund pe zapada. E destul de greu sa te opresti in piolet cand ai putea sa te opresti punand picioarele jos in zapada cea mare, dar incercam sa facem abstractie de asta si sa punem in aplicare ce ni se arata. Ne rasucim pe burta, infigem ciocul pioletului in zapada si ne aruncam cu totul pe el! Vai, ce descriere grosolana! :))

Ah, dar inainte de a trece la alte pozitii din care sa oprim alunecarea, altceva. Intai sa descriu putin mai bine locul. Daca privesti in sus, spre varful vaii, ai in stanga un perete abrupt si destul de mare de stanci. In dreapta, la fel, doar ca peretele incepe nitel mai de sus, si in dreptul unde am lasat rucsacii erau mai mult niste bolovani uriasi asa.  Apoi, spre in sus, valea se ingusteaza, intre cei doi pereti de stanca, si e si mai abrupta. In capatul de sus, un bolovan sta fixat intre cei doi pereti, ca si cand a cazut de undeva si s-a oprit acolo ca intr-o palnie prin care n-a mai avut loc sa treaca. Acel bolovan pare asa, un opritor care sa nu te lase sa urci mai sus pe acolo. Dincolo de el se continua o vale si mai mare, pe care mai mult o intuim, vale ce duce in final spre varfurile Bucsoiu si Omu. Sigur, noi n-am urcat de data asta pana la bolovan, era destul de abrupt si mai jos nitel, acolo unde stateam. Asa. Daca privesti in jos, valea se largeste, si jos de tot e destul de lina – chiar daca niste bolovani si niste braduti asteapta parca un incepator (eram destui) care sa nu se opreasca la timp din alunecare! De fapt putin probabil, nici sa vrei si nu ai fi putut sa aluneci pana la baza vaii, din cauza zapezii mari. In fine.

Schema locului.Cu albastru - rucsacii. Cu rosu - urmele pe unde urcam. Cu verde - toboganul de coborare. Cu galben - bolovanul dintre stanci, si locul pe unde venea avalansa.

Eram deci pe partea dreapta a vaii (cum privesti in sus), caci pe acolo facusem urmele ca sa urcam, si pe stanga sa ne dam la vale. Marian ne explica ceva acolo, stand cu fata spre vale, iar eu eram mai jos, cu fata spre munte. Cand, in spatele lui, sus la bolovanul acela opritor – un nor de zapada, alb-cenusiu, ca o vijelie, incepe sa coboare spre noi. Strig “avalansaaa!” si ma dau pe margine pe dreapta, infigand pioletul in zapada cat de bine pot. Toata lumea se pune pe burta, cat mai pe margine. Si norul urias de zapada vine cu viteza, umpland valea dintre cei doi pereti de stanca, adica valea unde suntem noi. A ajuns in 2 secunde la noi cred, a fost incredibil! Sa vezi cum vine norul acela, si cu toate astea – sa te simti perfect in siguranta! Chiar daca venea direct spre noi, si urma sa treaca peste noi. Nu am avut niciun fel de grija in privinta asta, asa cum spuneam, imi doream sa vina una. Cand a ajuns in dreptul nostru, s-a intunecat totul. Era ceata si inainte, dar vedeam totusi destul de mult in jur. Acum nu mai vedeai nimic. O vijelie de zapada, un viscol puternic  de un gri inchis – tin minte ca am incercat sa privesc in sus, spre deal – nu puteam – imi biciuia fata si ochii prea tare. Apoi am privit in stanga – nu vedeam pe nimeni, desi erau oameni acolo. Doar in jos am reusit sa vad doua geci colorate, si m-am gandit iar cat de interesante sunt aceste momente! A durat cred 10 secunde pana sa poti sa ridici capul si sa spui ca a trecut, apoi inca cateva pentru a se linisti aerul din jur, inca plin de fulgisori micuti care zburau haotic la vale. Si iata prima mea avalansa! Nu tin minte ce spuneau ceilalti dupa ce a trecut, dar eu zambeam multumit. Repet, e vorba de o avalansa marunta, intr-o zona foarte sigura, cu zapada putina – eram total in siguranta acolo. Cu toate astea, nu pot sa nu apreciez imaginea aceea – de nor care vine la vale furios si umple valea. O imagine minunata! Daca m-as fi asezat undeva mai jos sa filmez, il prindeam si cum “inghite” oamenii in praful acela rece de zapada.

Revenind la antrenamentul cu pioletii, am inceput sa exersam diferite pozitii de alunecare – pe burta cu capul in jos! O pozitie din care a fost destul de dificil (si putin amuzant) sa ne oprim, din cauza ca zapada mare nu ne lasa sa ne rasucim cu capul inapoi spre deal. Ideea era sa infigem pioletul pe partea dreapta, folosindu-l cumva ca pe un punct fix in jurul caruia corpul nostru sa se rasuceasca, trecand cu picioarele inapoi la vale, ramanand cu capul in sus. Eh, cand incercam sa trecem picioarele la vale, se cam impotmoleau in zapada, si ba te rasuceai peste cap, ba te opreai cu capul in jos, si cam de fiecare data parea ca te opresti cu dintii sau cu nasul – pentru ca fata era plina de zpada! (eu aveam cagula, se vede in poza cum arata). Oricum, iata o situatie in care un nas mai ascutit poate fi util! Pe gheata insa alta ar fi situatia, si trebuie neaparat sa exersez pe gheata/zapada inghetata toate astea – inainte de a merge pe munte undeva unde sa am nevoie sa fi exersat inainte totul.

Asteptand avalansa. (foto by Varverica - http://www.carpati.org/profil/varverica/448/ )

O alta pozitie, poate cea mai scarry, a fost sa ne aruncam la vale cu capul inainte… cu fata in sus! Una e cand esti cu fata in jos, ca poti sa vezi spre ce aluneci, dar cu fata in sus… nu vezi nimic! Ideea e ca mai intai sa te rasucesti pe burta – cu capul in jos inca, apoi folosind miscarea invatata mai devreme, sa te rasucesti cu capul inapoi in sus, si apoi sa te opresti. De rasucit pe burta era mai usor, dar apoi aceeasi problema cu picioarele inzapezite.

Intre timp au mai venit vreo 2 avalanse care mi s-au parut mai micute – dar acelasi principiu – vine norul, umple valea, ne aruncam pe pioleti cat mai pe margine, ne acopera norul, trece norul. Yuhuu!

Pentru exercitiul urmator am urcat si mai sus. Iar se urca foarte greu prin zapada cea mare, dar incet incet s-au facut trepte. De acolo, ne-am dat de cateva ori fara piolet – de fapt si asta era un exercitiu – cum opresti caderea fara piolet. Pai… o sa te cam doara in cot! Pentru ca oprirea se face cu coatele – singurele parti care ar putea penetra zapada inghetata. Ideea e aceeasi, te rasucesti in pozitie de oprire (pe burta cu capul in sus) si infigi coatele, ridicand fundul si infigand genunchii in zapada. Pe zapada asta moale era destul de usor, dar asta nu ar trebui sa ne faca sa ne credem experti deja :))

Apoi, un alt exercitiu dragut, alunecarea controlata. Poate ajuta pentru coborari mai rapide pe pante inzapezite – dar poate fi inselatoare metoda asta. Ideea e sa aluneci pe fund, cu varful pioletului (varful e partea din capatul cozii, nu ciocul, ala de pe lama) in zapada. Daca il infigi mai cu putere in zapada, te opresti (in principiu). Daca il ridici usor, incepi si aluneci. Si astfel teoretic poti controla viteza cu care aluneci. (Atentie! Tot ceea ce spun e doar o descriere pe scurt a unor lucruri pe care le-am facut, nu e descrierea explicita a unor tehnici de alpinism, deci nu va bazati pe ceea ce spun eu ca sa invatati ceva. E cale lunga pana acolo si de preferat e nevoie de ajutor specializat!).

Casca nu era a mea, dar m-am simtit bine cu ea. (foto by: Claudia http://www.meetsun.ro/ )

Se apropia ora plecarii, si nu mai venise de ceva  vreme o avalansa. De nins insa ninsese in continuu, asa ca o asteptam, asa, ca pe o incheiere draguta a orelor petrecute pe panta cea abrupta. A fost cea mai mare, si tot eu am fost cel care a strigat ”avalansa!” Cine a apucat, s-a dat pe marginea vaii. Una din fete era chiar pe centru si nu a mai apucat sa treaca pe margine, dar s-a infipt bine in piolet si a fost ok. Oricum nu avea forta sa o duca la vale, si nici nu era destula zapada cat sa o acopere. Insa tunelul pe care fundurile noastre cu greu il sapasera, se acoperise binisor de  zapada proaspata. A fost dragut oricum, acelasi nor cenusiu care se pravaleste spre noi umpland valea.

Dar revenind la tunelul de alunecare, ultimul, cel pe care l-am inceput mai de sus, era chiar dragut! Se adancise foarte mult, astfel incat sus, la inceputul lui, cand te puneai in fund, nu mai vedeai in parti, pentru ca peretii tunelului erau destul de inalti. Era ca o pista de bob! M-am dat de cateva ori just for the fun of it, am incercat chiar si sa filmez cu mobilul putin, dar mi-era greu sa tin mobilul cu ditamai manusile, si oricum s-a inchis din greseala dupa vreo 10 secunde. Dar era tare dragut, chestia asta e tare sa o faci toata ziua, sa te duci special pentru asa ceva. In loc de sanie, de skiuri, sa te dai direct prin zapada, prin tunel.

Apoi am plecat inapoi spre Diham, ca sa ajungem pe lumina (desi cam aveam frontale la noi). Am mers mai repede la intoarcere, poate era dorinta de o omleta buna si un ceai cald, nu stiu.

La cabana, ma asteptam sa gasesc cele 7 fete (printre care cele doua surori) afara, in zapada! Dar de unde. Toata lumea dormea in camera! Lumina stinsa, liniste si pace… toate la caldurica, fiecare pe patul ei… mai putin una, care s-a pus pe patul meu!! Ba mai mult, pe sacul meu de dormit!! Cum ar spune rechinul ala din desene, ”nu mai exista pic de respect!”

Dupa ce mi-am scos cagula inzapezita, casca, parazapezile si ce mai puteam scoate de fata cu ele, am facut un dus bun, apoi am coborat la masa. Moama, ce buna e mancarea dupa o zi atat de plina!

Apoi au urmat mai bine de 2 ore de teorie, tot cu Marian Anghel. Despre istoria alpinismului (in lume si la noi) – foarte interesant de altfel, despre echipament cate ceva etc. Chiar erau lucruri interesante, dar noua ni se cam inchideau ochii de oboseala de la o vreme. Pe la ora 23 ne-am intors la camere. Mi-a ramas ca o concluzie, pe langa multe altele, ideea ca la noi si  domeniul asta, al muntelui, e cu 100 de ani in urma altor tari.

In camera, unele fete erau parca  mai obosite ca mine, si vroiau sa doarma, altele aveau chef de vorba, ca si mine. Eu incercam sa le mentin volumul putin mai scazut, sa nu deranjeze toata cabana, insa unele nu se puteau abtine sa nu rada mai tare. Eh, pana nu m-am pus sa le povestesc ”Tinerete fara batranete si viata fara de  moarte” – varianta dupa Ioan, nu au tacut. Dar nici asa, ca cica era comica rau uneori. Pana la urma, pe la 3 noaptea, am adormit si noi ultimii neadormiti. Maria se  minuna ca a reusit sa adoarma asa usor langa mine, care vorbeam :))

Duminica, eu m-am trezit desigur primul. De fapt noi aveam o noua zi de pregatire – si teorie si practica. Asa ca am lasat fetele sa doarma linistite, ca de-aia au venit la cabana la munte.

Dupa ce am mancat o noua omleta delicioasa, am inceput teoria. Am discutat mai mult despre echipamentul folosit iarna pe munte, dar si altele. Prinde bine o astfel de discutie atunci cand nu ai apucat sa dai banii pe echipament desi nu stii ce vrei, la ce-ti foloseste si ce e mai bun. M-am bucurat ca am facut o alegere buna cand am cumparat bocancii (semi-rigizi, nu rigizi) si coltarii (care sunt printre cei mai buni – Grivel Air tech). Insa cu pioletul Salewa am cam dat-o in bara, din cauza ca l-am luat mult prea mic pentru mine. Altfel el e genial – piolet tehnic. Incerc sa-l vand ca sa-mi iau unul mai lung, si probabil mai slab calitativ, ca de unde atatia bani.

Pentru ca zapada e si mai mare, si riscul de avalanse la fel, am hotarat sa nu ne mai departam de cabana, ci sa exersam in apropiere folosirea coltarilor si asigurarile in zapada.

Desi am exersat de vreo 2 ori montarea coltarilor pe bocanci, e prima oara cand fac asta in zapada. Ma descurc fara probleme, chiar daca nu au sistem automat, ci clasic. Trebuie trecut snurul ala prin niste inele, e o miscare smechera acolo, dar pe care am bagat-o la cap, astfel incat termin destul de repede cu montatul. Asa ca ne apucam sa urcam o panta foarte abrupta, prin padure. Nu e gheata, dar din cauza gradului de inclinare si al zapezii, dar si din cauza radacinilor alunecoase, ar fi fost destul de greu sa urci fara coltari. Imi pare rau ca nu am incercat si fara. Am invatat cateva metode de urcat, de coborat, de traversat stanga –dreapta, si per total, m-am simtit incredibil de bine cu coltarii in picioare! Nu doar ca am putut sa apreciez usurinta cu care merg datorita lor, ci si siguranta pe care ti-o confera (desi nu inseamna sa te culci pe o ureche daca ai coltari in picioare). M-am bucurat pentru faptul ca am putut merge cu ei fara sa ma simt in pericol din cauza lor – e foarte riscant, mai ales pentru incepatori, sa mergi cu coltari in picioare – pentru ca exista sanse mari sa te intepi in picior cu tepii coltarilor (sau sa agati parazapezile etc). Trebuie mers putin mai cracanat, trebuie avut grija cand misti picioarele, dar ma asteptam la mai rau. Nu am simtit deloc riscul de a ma lovi, am fost chiar multumit de mine in privinta asta.

Folosind prima oara coltarii. Foto by Varverica - http://www.carpati.org/profil/varverica/448/

Apoi Marian ne-a aratat cum poti sa faci o asigurare in zapada folosind pioletul. Asa ca am sapat (cu pioletul) un sant in zapada, orizontal, perpendicular pe vale, apoi un alt sant vertical – ca un T in zapada, cu coada T-ului spre vale. Acolo ingropam pioletul, cu ciocul in jos, incercand sa-l infigem cat mai bine, sa nu iasa. Asta dupa ce legam de el o coarda, care urma sa treaca prin coada T-ului spre vale. Apoi acopeream pioletul cu zapada, o batatoream bine – ceea ce era cam greu, zapada era tare proasta, nu se lipea deloc, si pe urma ne puneam sa testam. De fapt instructorul venea si tragea cu toata forta de coarda, ca si cand cineva ar fi agatat de ea, la vale, si vrea sa urce tinandu-se de ea de exemplu. Ideea era ca pioletul sa nu sara din zapada – ceea ce insemna ca prietenul asigurat de tine s-ar fi dus in prapastie. Cand ne-a aratat prima oara Marian cum se face, pioletul a iesit de 2 ori din zapada, pentru ca zapada era foarte proasta. Apoi ne-a aratat varianta cu doi pioleti, unul orizontal si unul vertical. Ne-am pus 3 barbati sa tragem de coarda sa vedem daca tine, si a tinut! Trageam cu toata forta la vale, dar nu se clintea pioletul de acolo! (Marian tinea totusi piciorul deasupra corzii, in cazul in care pioletii ar fi sarit si ar fi vrut sa ne vina in cap!).

Si pentru ca... nu se rupea... l-au mai chemat si pe Ioan! (foto by Claudia http://www.meetsun.ro/ )

Am facut apoi si o coborare in rapel (rapelul Dulfer), cu coarda infasurata dupa un copac, pe o vale super abrupta, impadurita. Eu tocmai imi scosesem coltarii, dar i-am pus inapoi cand am vazut panta unde urma sa exersam. A fost interesant sa vezi cum, doar cu ajutorul unei corzi, poti sa cobori in siguranta, si probabil mai rapid, o vale super abrupta!  Daca tin minte bine, trebuie trecuta coarda din fata in spate, printre picioare, apoi pe dupa piciorul drept o aduci inapoi in fata, o treci peste piept si peste umarul stang ca sa treaca inapoi in spate, si o tii undeva in partea dreapta, spre in spate. Si cobori cate putin cate putin – iar daca vrei sa te opresti, aduci mana care tine coarda langa partea din fata a corzii. Nu se intelege nimic probabil din ce-am spus – de-aia nu incercati sa invatati ceva despre coborarea in rapel citind acest text. Dar si la fata locului ni se mai intampla unora dintre noi sa ne incolacim coarda in jurul gatului pana sa ne prindem care e miscarea corecta :)) de aceea si descrierea pare intortocheata, pentru ca asa este si miscarea, pana o intelegi mai bine (cred totusi ca am nimerit descrierea miscarii, tocmai am verificat cu ajutorul cablului de internet! :)) ).

De aici am plecat spre cabana, si am hotarat sa coboram spre Busteni, fara sa mai stam sa mancam aici. Eu m-am grabit sa vad daca mai sunt fetele – ca sa cobor cu ele, dar ele plecasera deja, pe un traseu pe unde nu mai fusesera – Pichetul Rosu – Poiana Izvoarelor – Gura Diham. Noi am plecat pe triunghi albastru direct spre Gura Diham. Fetele aveau avans cam o ora.

Traseul nostru era comun cu cel pe care am urcat eu, pana la stalpii cei inalti, in zona unde am dormit. De acolo insa, triunghiul albastru face dreapta si incepe sa coboare prin padure. E un traseu dragut, traverseaza cateva raulete (deci e apa), e destul de luminos – nu sunt copacii chiar asa desi pe unele portiuni. E doar de coborat, deci la urcat ar fi doar de urcat – pe partea cealalta, pe valea grecului, e mai mult orizontal, doar la inceput se urca.

Am ajuns apoi la intersectia cu traseul ce duce la Poiana Izvoarelor, adica la 5 minute de cabana Gura Diham. Ma gandeam sa le sun pe fete sa vad daca ele sunt deja la Gura Diham, sau vor sa le astept acolo. Nu a fost nevoie sa le sun, pentru ca din dreapta, din padure, ma striga Maria! Coincidenta mai mare ca asta… adica… desi am plecat mai tarziu, traseul nostru a fost mai scurt, si noi mai rapizi, asa ca ne-am intalnit exact la intersectia traseelor cu grupul de fete!! A fost asa dragut!

La Gura Diham mi-am luat la revedere de la grupul de ”carpatisti” (pt ca erau de pe www.carpati.org) si am ramas cu fetele sa mancam ceva la cabana la Gura Diham. Mancarea a fost bunicica, dar cam scumpa, si atmosfera e de restaurant de la margine de oras – plin de oameni care n-au nimic de-a face cu muntele. Preferam cabana Diham.

Apoi am plecat spre Busteni, si cu trenul spre casa.

 

Ca o concluzie… mersul iarna pe munte necesita echipament, experienta, cunostinte – pe care cel mai bine le procuri intr-un mediu organizat, de la persoane calificate. Se poate invata si singur, si de la prieteni, dar probabil nu la fel de bine, de rapid si de sigur. Asta desigur daca vrei sa faci trasee ceva mai dificile decat cel pana la Diham. Unde eu am revenit dupa o saptamana, pe o zapada si mai mare! Nu am ezitat sa ma dau de cateva ori la vale pe zapada, cu capul in jos si fata in sus, in padurea de pe marginea potecii – it was sooo fun!!

Poze mai multe sunt aici.

Ioan Stoenică, 26 martie 2010 (mi-a luat asa mult sa scriu textul asta…), despre atelierul de alpinism invernal din 6-7 martie 2010. Daca citeste cineva tot textul, mi-ar placea si mi-ar folosi sa stiu. Dar si daca nu, nu e cazul sa fiti timizi sau sa va rusinati. Vorbiti! 🙂

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la La Diham, cu avalansa de 4 jumate

  1. Marius zice:

    Citit si placut! Felicitari!

    Apreciază

  2. Mihai zice:

    Am citit tot textul si am retrait bucuria celor doua zile. In prima zi a atelierului, inainte de a pleca, a fost descrisa si casca … cum se regleaza, cum se pune pe cap dar si riscurile unei casti nereglate corespunzator.
    Mi-a placut si locul tau de dormit din prima noapte :)Duminica, in coborarea spre Gura Diham ma intrebam in care din cele doua „constructii” ai dormit.

    Apreciază

  3. danushka zice:

    departe de lumea dezlantuita cu zapada ce sfichiuie putin fata si mainile si linistea si padurea fara urme in care cu bucurie te afunzi stiind ca n-a mai trecut pe-acolo cineva de ceva vreme si sentimentul acela placut de oboseala care te face sa te afunzi cu bucurie in locul caldut la sfarsitul zilei. daca exista perfectiune, iat-o.

    Apreciază

  4. Adi zice:

    Am citit tot textul, si mi-a placut ca ai facut o descriere detailiata a traseului prin Varful Grecului pe unde nu am fost dar mi-ar place sa ajung candva (poate in tura lui Razvan din wk acesta). Apreciez mult efortul tau de a scrie RT-uri lungi care sa nu fie obositoare, asta inseamna ca stii sa captezi interesul cititorului. Ca si stil de a redacta insa am citit si alte texte ale tale care au fost mult mai reusite. Ar fi trebuit sa pui mai mult accent (asa cum ai facut-o de atatea ori) pe trairile tale interioare, asa cum ai facut-o in pasajul in care ai descris locul tau de dormit din prima noapte. Stiu ca ai dibacia aceea pe care putin o au de a combina o descriere amanuntita si tehnica cu transpunerea in cuvinte a trairilor de moment. Pentru ca multi dintre noi pot spune acel „inteleg” cu insemnatatea dorita de tine pentru acest cuvant, insa putini stiu sa-si exprime sentimentele in cuvinte mai multe decat acest „inteleg”. Referitor tot la acest text, eu inteleg ca ti-a placut foarte mult tura, dar cuvantul „dragut” apare obsesiv (si deranjant la un anumit moment dat) cea ce ii da o nota de „neprofesionalism” care stiu ca nu iti e caracterisitca.

    Apreciază

  5. Hey… multumesc pt mesajul constructiv!

    Ai dreptate, textele in care pun mai mult accent pe trairile interioare mi se par si mie mai reusite, pentru ca ma fac sa simt mai mult, mai profund (si atunci cand le scriu dar si cand le citesc). Dar asta vine si din ceea ce simt acolo, pe munte. Textele acelea descriu excursii in care am fost singur (asa cum a fost si prima noapte din aceasta excursie). Atunci cand mai e cineva cu mine, trairile sunt altele, si, desi ele pot fi interesante, placute, frumoase etc, ele nu se compara de obicei ca intensitate si profunzime cu trairile pe care le am atunci cand merg singur – si cand ma pot concentra mult mai mult la ce e in jurul meu si la ce e in mine, si nu la persoanele de langa mine. De aceea de multe ori prefer sa merg singur, tocmai pentru a beneficia de aceasta profunzime a sentimentelor, pe care in grup imi e mai greu sa o simt.

    Poate de aici si ideea de ”dragut” – un cuvant dragut de altfel :)) dar care nu este ”genial!” Apoi cand ceva mi se pare genial, ii spun pe nume, ca e genial! Dar daca e doar dragut… inseamna ca e dragut si atat – si lucrul asta vine cred tot din faptul ca, nefiind singur atunci cand ceva ”dragut” se intampla, acel ceva nu prea reuseste sa devina genial pentru mine, pentru ca nu-i pot acorda toata atentia mea. Sau poate e vorba si de starea pe care o am atunci cand scriu, uneori sunt mai implicat in ceea ce scriu, alteori mai distant… Dar e o intreaga psihologie la mijloc, ar fi mult de (auto)analizat, si eu inca mai am de invatat destule. O sa incerc totusi sa fiu mai atent la acest aspect si sa gasesc si alternative pentru ”tare dragut”, macar ca sa nu ma mai repet atat. Altfel… nu pot sa spun despre ceva dragut ca e extraordinar, si nici invers.

    Ma bucura sa stiu insa ca sunt cititori care stiu sa aprecieze si aspectele tehnice (utile) dar si pe cele personale, si incerc, asa cum ai remarcat, sa le combin in asa fel incat textul sa fie cat mai cursiv si putin plictisitor Vor fi desigur mereu unii care cand vor vedea cat de lung e textul, sa nu inceapa sa-l citeasca, dar nu-i poti multumi pe toti – eu incerc sa ma simt cat mai ”eu” atunci cand scriu – cu bune si rele, nu incerc neaparat sa multumesc pe cineva. Dar daca cineva e multumit sau bucuros ca a citit, atunci asta e si pentru mine o multumire foarte mare, si ma face sa-mi doresc sa scriu in continuare – pentru ca ai dreptate – unii simt, dar nu reusesc sa exprime prea bine ceea ce simt (poate si pt ca nu au incercat prea mult 🙂 ) si atunci se regasesc poate cumva in ceea ce eu scriu…

    Apreciază

  6. mateo zice:

    Cu avalansele nu e chiar asa. Incearca sa eviti, daca de data ati avut noroc nu va bazati pe asta, magia clipei se poate transforma in ceasul rau. Pe o zapda cum ati avut stai acasa, sau cel mult la cabana. Dupa cum evoluezi in cativa ani o sa citim jurnale cu trasee foarte interesante scrise de tine.

    Apreciază

  7. Mihai zice:

    @mateo – asta inseamna sa mergi cu OAMENI ! Alaturi de Marian (Anghel), mike, andrei si viorica nici unul din cei ce ii cunosteau nu au avut nici o grija ! … chiar si cei ce nu ii cunosteau, dupa introducerea de la cabana, nu cred ca au mai avut griji. In afara de a se lansa si a repeta „miscarile”, noi incepatorii, ne-am bucurat … de zapada, de cei din jur, de ce invatam … ca niste incepatori ce eram.
    Pe de alta parte, asa cum ati scris este mai frumos sa stati acasa si sa dati sfaturi de pe un scaun in fata calculatorului prinzand magia clipei.
    Viata nu e chiar asa !
    Zile frumoase si numeroase pe munti !

    Apreciază

  8. Fane zice:

    Am reusit si eu sa-l termin de citit 🙂
    Felicitari!

    Apreciază

  9. alex stefan zice:

    Salutare!

    Sunt unul din participantii la Atelierul de initiere in alpinism hivernal, organizat de Asociatia Montana Carpati (www.carpati.org) avandu-l ca instructor pe ghidul montan Marian Anghel.

    As vrea sa multumesc si pe aceasta cale AMC pentru eforturile logistice si financiare depuse pentru organizarea acestei serii de ateliere practice. Multe cluburi, asociatii si mai ales „ghizi” organizeaza chestii teoretice si practice, dar putine sunt organizate oficial si de persoane competente si calificate legal in acest sens.

    Atelierul s-a desfasurat in deplina siguranta dpdv al alpinismului si al nivologiei. Riscurile au fost strict cele ale oricarei ture la munte, de drumetie de iarna, desi din text razbate uneori o usoara lejeritate in exprimare in ceea ce priveste pericolele, iar unii pot intelege gresit.

    Avalansele de care ai povestit sunt tipice acumularilor de zapada pulver, care se scurge si formeaza niste nori datorita faptului ca e foarte aerisita, nu e uda, nu se unesc cristalele intre ele. Un metru cub de zapada pulver cantareste 50-100 kg, in timp ce unul de zapada umeda are aproximativ o tona, aproape cat acelasi volum de apa. Am avut de-a face cu „curgeri” de zapada afanata de pe versanti, nu cu avalanse propriu zise, zapada de pe bagaj dupa o astfel de avalansa avea doar cativa centimetri !!

    Initierea in alpinism necesita o oarecare experienta in drumetie de vara si de iarna, de aici si faptul ca mai toti participantii erau bine echipati la nivel de haine si incaltari, cu anumite chestii de imprumut dintre cele tehnice.

    Traseul din Azuga este foarte frumos si foarte rar umblat, insa trebuie evitat in conditii de vizibilitate redusa, deoarece marcajele sunt vechi, sterse si putine fata de prevederile legale. Noroc cu relieful care sugereaza de cele mai multe ori continuarea (culoarul prin padure pe „creasta”, padurea rara de fag, portiunea de la antenele gsm (locul se numeste de fapt Saua Baiului, si lumea ii mai spune popular „la antene”, sau „la conducte”. E recomandat totusi sa folosim toponimele reale in jurnale, pentru ca ele sunt nu doar de relaxare, ci si de informare a cititorilor.

    Privelistea de pe varfurile Grecul si Leuca Mica este frumoasa, pe vreme senina, mai ales primavara, cand poti identifica mai usor vaile din abruptul Bucegilor. Se identifica usor de la Sinaia Cota 1400 si 2000, muntii Jepii Mari, vf.Claia Mare, valea Jepilor, Caraimanul cu Crucea Eroilor, valea Alba, Costila cu binecunoscutul releu de transmisiuni, valea Cerbului, Morarul cu ai sai Colti, valea Morarului (pe care s-a desfasurat exercitiul practic, pe un afluent de dreapta, Rapa Zapezii daca nu ma insel), Bucsoiul, valea Glajeriei, putin din Padina Crucii si in spatele ei culmea Tiganesti – Velicanul.

    Am fost pe acest traseu in sens invers la o saptamana distanta, daca-ti aduci aminte ne-am si intalnit la 10min de cabana Diham, eram 4 persoane. In urmatoarea zi am beneficiat de urmele tale, ca orientare, pentru ca erau acoperite de zapada viscolita aproape in totalitate. Cine are de gand sa urce din Azuga la Diham sau invers, trebuie sa se astepte la spart urme pe tot traseul, spree deosebire de urcarea pe conducta, de la Gura Diham la Saua Baiului, care e mult mai bine batut.

    As face o remarca legata de curba de nivel pe muntele Grecul… este o portiune predispusa la avalanse, motiv pentru care se urca efectiv pe varf si se coboara in saua de dupa el, la indicator. Sunt doar 10min in plus, si elimini riscul de avalansa, pentru ca tai un versant intreg, a carei panta are o inclinatie suficienta in anumite conditii nivologice. Apar avalanse masive de exemplu in Baiului pe pante similare. Muntele trebuie privit iarna cu ochi de iarna, si asta implica uneori abaterea de la traseul turistic de drumetie de vara! Din punctul asta de vedere ai o lejeritate si o relaxare prea mare in estimarea riscurilor, dupa parerea mea!

    Felicitari pentru jurnal, nu e singurul pe care l-am citit pe acest blog, si pentru poze, putine dar bune!

    Salutari si gastii vesele de la cabana! La cat mai multe ture PE munte! 😉

    Apreciază

    • Da, imi amintesc ca ne-am intalnit, eu tocmai ma dadeam la vale prin padure :))

      Ai dreptate in privinta avalanselor respective, erau mai mult niste ”imitatii”, nu erau avalanse serioase. Si oricum in privinta asta trebuie analizat atent si traseul, si starea zapezii… intr-adevar iarna nu-i ca vara, dar asta nu inseamna nici sa stai in casa de frica avalanselor.

      Sub varful Grecului am remarcat si eu panta inclinata si acoperita de zapada, dar cand am urcat in prima saptamana zapada era destul de stabila, inca nu ninsese – sau abia incepea sa ninga iar. Abia a doua saptamana, cand ai trecut si tu, atunci zapada era proaspata si putea sa o ia la vale – atunci am urcat si noi mai prudent, desi ai dreptate, peste varf ar fi fost mult mai sigur.

      Imi pare rau ca nu am avut senin acolo, doar privind pe harta si m-am gandit ca trebuie sa fie o priveliste minunata de pe varful ala. Dar poate pe viitor 🙂

      Ma bucur ca ti-au folosit ca reper urmele mele la intoarcere, stiu cat de mult pot sa ajute astfel de urme, mai ales cand e ceata si marcajul e prost – bineee, asta daca nu cumva si cel din fata a gresit traseul, caz in care te iei dupa urme pana ajungi… in boscheti! :))

      Imi place ca ai specificat la final ”ture PE munte”, facand ca si mine o diferenta clara intre ”pe munte” si ”la munte”. Apoi… sa fim sanatosi sa tot urcam! 🙂

      Apreciază

  10. Tarcau Dragos zice:

    Ca de obicei frumos descris ,mai ales faza cu avalansa,stiu cum e ,am fost prins de una doar pana la brau dar am tras o spaima…Vezi daca nu a avut cine sa ma invete…
    In privinta traseului pe Valea Grecului.La circa 100m de pod se face la dreapta o poteca care te duce pe coama pana sus.Parca e mai lejera pentru ca urca progresiv si in serpentine ,nu ca pe vale, dar nu mai stiu cum e cu marcajul.Si poteca aceea lata de la Vanatori la Diham este intr-adevar drum.Duce de la Diham in Predeal.
    Vad ca te-a cam speriat frigul din Leaota si te echipezi in consecinta.La mai multe!

    Ah, si intr-adevar din Grecu se vad nemaipomenit Bucegii.

    Apreciază

  11. @stefan zice:

    Frumos,felicitari!

    Apreciază

  12. Mike zice:

    Nu am apucat sa citesc tot jurnalul de la un cap la coada insa voi realiza acest lucru saptamana ce va urma insa as vrea sa clarific aspectul „avalansei” pe care l-a subliniat si Alex Stefan mai sus.
    Locul ales pentru exercitii respectiv partea inferioara a Valcelului Tancurilor- 2B este o zona putin favorabila avalanselor insa in conditiile unei zapezi proaspat cazute ea este favorabila eventualelor scursuri. Ce se intampla mai exact? Terenul este foarte accidentat si panta este mare (Valcelul este o succesiune de hornuri si saritori verticale sau surplombate astfel in cat zapada nu se acumuleaza intr-o anumita zona), ci ea se „scurge” (nu e cel mai ptrivit termen) in cantitati mici, periodic, la vale. Zapada provine in general de pe peretii valcelului si este suflata de vant si purtata pe fir pana la baza Valcelui. Tocmai faptul ca existau acele „scursuri „periodice (in acel context, erau de bun augur, in altele nu sunt, la fata locului trebuie sa stii sa faci diferenta) faceau ca acel loc sa fie sigur dpdv al avalanselor caci nu existau premizele unor acumulari masive periculoase. Acele scursuri, sa le zicem autodeclansate (caci nu implicau un factor uman) sunt un semn al inclinarii pantei si in general o panta cu o inclinare mai mare de 45-50 de grade este relativ mai sigura caci zapada „suplimentara” curge singura la vale…Realizez ca exprimarea mea nu este prea profesionala, am incercat insa sa fiu cat mai clara cu putiinta lasand grija termenilor specifici deoparte.
    Am sa incerc sa citesc jurnalul si daca imi permiti iti voi semnala si alte scapari pe privat (daca mai exista), insa poate ar trebui sa meditezi daca nu doresti sa il postezi si pe site, avand in vedere ca nu a scris nimeni un RT pe aceasta tema.

    Apreciază

    • Mie exprimarea ta mi se pare foarte usor de inteles – asa ca termenii specifici nu sunt neaparat obligatorii – sa inteleaga si omul care n-are nimic de-a face cu muntii si cu avalansele! Si descrierea pe care ai facut-o mi se pare foarte clara si detaliata, si mai ales utila, ca sa intelegem mai bine ce se intampla acolo de fapt. E important sa stii sa analizezi toti factorii implicati (zapada, panta, starea vremii etc) ca sa stii pe unde sa te duci si ce sa faci. De aceea am apreciat experienta si cunostiintele instructorului Marian Anghel in privinta asta, de aceea pot spune ca m-am simtit in siguranta (in acel moment, in acel loc) 🙂

      Apreciază

  13. Criss2 Cute zice:

    Ioan…recunosc, ma declar pierduta…Pierduta in lumea descrisa de tine, dornica de noi experiente care sa-mi ridice sufletul pe culmi neatinse. Marturisesc, gandul e incitant, interesant si extrem de atragator.
    M-as ridica in acest moment de la birou, mi-as lua haina si as fugi. As fugi spre necunoscut, spre vis, spre mine, spre fericire.
    Ne pierdem in multime, ne pierdem in micime, ne axam pe lucruri pasagere, efemere, uitam frumosul din viata, din ceilalti si din noi.
    Multumesc Ioan! Multumesc pentru valul de pe ochi pe care mi l-ai luat. Multumesc ca mi-ai trezit constiinta, inima si mintea.

    Apreciază

  14. mateo zice:

    @Mihai, te rog sa ma crezi ca stiam ce spun cand am scris, e drept ca stau mult in fata calculatorului si nu sunt asa exprimentat ca tine.
    Ma ierti ?

    Apreciază

  15. fata_de_la_geam zice:

    am citit tot textul si am simtit nevoia sa te felicit….ai un adevarat talent in a transpune in cuvinte profunzimea si intensitatea sentimentelor traite….cea care va avea norocul sa imparta cu tine, intr-o zi, aceste sentimente va fi foarte norocoasa…

    Apreciază

    • Cat de sweeet! 🙂 Multumesc! 🙂

      Poate vei citi si textul despre excursia in muntii Vrancei (care nu e gata inca) – acolo trairile au fost suficient de intense si profunde incat sa-mi permita acum sa le transpun in cuvinte intr-un mod deosebit.

      Cat despre fata de care spui 🙂 cred ca sentimentul trebuie sa fie reciproc, nascut din ceea ce fiecare din cei doi este – nu sa fiu eu cel care o face pe ea sa fie norocoasa, ci amandoi sa fim norocosi ca ne avem unul pe altul…

      Apreciază

  16. fata_de_la_geam zice:

    Atunci astept textul despre excursia in muntii Vrancei….e o placere sa citesc articolele tale…
    Cand ma simt trista, obosita sau pur si simplu nu ma mai simt in stare(dupa nopti de nesomn dedicate studiului literaturii comparate) sa o iau de la capat a doua zi dis-de-dimineata, citesc jurnalele tale…si imi aduc aminte mai ales de textul scris de tine in urma excursiei in Parcul National Buila-Vanturarita. Cat de frumos ai spus unele lucruri acolo….

    Apreciază

  17. Alpineye zice:

    Am citit articolul cu mare interes mai ales că am făcut şi eu ieşiri de unul singur şi întradevăr apar emoţii greu de descris. Îmi pleace felul în care gândeşti anumite aspecte ale muntelui în pregătirea eului tău pentru
    astfel de momente. În mare parte gândim la fel şi privim la fel de intens trăirile pe munte.Îţi las o adresa de mail (alpineye@gmail.com) dacă doreşti să facem ture împreună.

    Numai bine.
    Ilias Gabriel

    Apreciază

  18. Ajung rar la articolele şi albumele tale dar când ajung parcurg materialul în întregime şi cu atenţie. Indiferent dacă este vorba de un album pe picasa, un jurnal pe carpaţi sau un text de pe blogul tău, reuşeşti să stârneşti emoţii plăcute.

    În articolul acesta mi-au atras atenţia:

    -descrierea intrării pe traseul din Valea Grecului (deşi nu-mi place ideea cu câinii, mă gândesc că o trecere Azuga- Diham- Buşteni e tentantă pentru o nouă tură de capul meu pe un traseu pe care riscurile asumate sunt destul de mici) pe care nu o ştiam dar mă tenta să o aflu
    -descrierea nopţii petrecute în acel „coteţ”
    -fotografia cu lumânarea
    -descrierea rapelului Dulfer despre care citeam acum mulţi ani într-o carte a lui Kargel

    etc…

    La mulţi ani, omule! 🙂

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s