Cronicile din Nemira

Unde: muntii Nemira

Cine: Ioan si Otto

Perioada: 27-28-29 decembrie 2010.

Traseu: creasta principala de la sud la nord.

Ma intreb daca as putea sa spun ”Narnia” in loc de ”Nemira” – sau invers. Un fel de Cronicile din Nemira, sau Calatorie in muntii Narnia. Nu stiu, pentru ca nu am vazut filmul – dar am inteles ca si acolo ningea mult. Cert e ca in cele 3 zile de mers pe creasta muntilor Nemira, acest gand m-a urmarit. Gandul ca ma aflu intr-o poveste – intr-o alta lume – poate una imaginara. O lume fantastica, alba, curata – plina de tunele magice care te duc din ce in ce mai adanc, din ce in ce mai departe de lumea pe care o cunosti. Dar tunelele magice nu schimba doar locul in care te afli, ci si ceea ce simti. Te pot face sa uiti, te pot face sa visezi, te pot face sa fii liber. Lumea rece incalzita artificial ramane in urma si patrunzi privind spre luminita de la capat, intr-o lume calda pe care iarna incearca sa o invinga. Si astfel devii eroul propriei legende, caci de tine depinde soarta lumii in care te afli: doar tu poti incalzi zapada si poti transforma gheata si frigul… in poveste.

Nu mai fusesem niciodata in muntii Nemira, iar hartile si descrierile traseelor nu aveau sa ma pregateasca prea mult pentru ce am gasit in aceasta calatorie. De data asta nu am fost singur. Otto este din Cehia, are 41 de ani (desi sigur nu pare!) si a venit special in acest sfarsit de decembrie ca sa mergem impreuna in Nemira. Bine, planul spunea sa traversam apoi si in muntii Ciucului, dar asta nu am mai reusit sa facem.

Ne-am cunoscut pe internet, mai exact pe Picasa – unde am descoperit incredibil de uimit cate poze facute in Romania are. Nu m-am putut abtine sa comentez, pentru ca realizam ca a urcat in Carpatii nostri mai mult poate si decat mine, si nu doar asa, ca simplu turist – ci ca om super informat si pasionat de muntii astia – dar si de Romania. Iar el s-a bucurat sa revada in albumele mele locuri pe care le-a colindat candva.  Ba s-a chinuit cu dictionarul in fata si mi-a citit si cateva jurnale! Dar in Nemira nu ajunsese, asa ca iata-ne acum porniti impreuna la drum.

/nemira/dsc_0186.jpg

Nu stiam exact cate zile vom fi plecati – eram pregatit pentru 4-5 zile, cu intoarcere in Leaota in caz ca aveam timp (surorile mele aveau sa fie la cabana Leaota cateva zile). Nu imi pasa unde ma va prinde ”revelionul”, dar daca tot erau ele acolo am zis ca poate ajungem si noi. Rucsacul meu avea cam 18 kg, ceea ce mi s-a parut foarte greu – nu mai carasem de mult atata greutate. Chiar imi faceam probleme cand am plecat de acasa, daca voi reusi sa merg normal.

Trebuia sa ne intalnim in Sfantu Gheorghe si pentru ca eu am ajuns primul, m-am dus pana in centrul orasului sa printez niste harti. Excursia nici nu putea incepe mai bine: mergand pe strada, de pe partea cealalta ma claxoneaza o masina. Ma gandesc ca ori e cineva care face misto de mine ca ma vede cu rucsacul mare si cam ”turist”, ori vrea sa-mi propuna sa ma duca undeva. Dar cand vad ca iese cineva din masina si-mi striga numele, totul se schimba. Era Nucu, un cunoscut de pe carpati.org – o surpriza placuta si o mare coincidenta sa ma intalnesc cu el – ca el e de acolo, dar eu ce cautam pe frigul ala asa departe de casa? Dupa ce m-am intors din centru, Nucu s-a oferit sa ma duca pana la gara cu masina, ceea ce mi-a prins tare bine – ca Otto ajunsese si se uita deja ingrijorat dupa mine.  Apoi am plecat cu un microbuz spre localitatea Brețcu. Acolo am avut noroc si am gasit repede un autocar si astfel am scutit cei circa 5-6 km de mers pe sosea pana in pasul Oituz – punctul de pornire pe traseu.

(ca sa ajung asa devreme in Sfantu Gheorghe a trebuit sa dorm o noapte la Breaza, ca apoi sa am tren spre Brasov – de unde am luat alt tren spre Sfantu Gheorghe. Din Bucuresti nu sunt trenuri asa matinale care sa te ajute sa ajungi acolo asa devreme. Ulterior insa am descoperit ca pentru a ajunge in Pasul Oituz se poate lua un autocar Bucuresti – Bacau – care trece chiar pe acolo. E mult mai direct si mai rapid decat daca ai schimba 3 mijloace de transport)

Desi inainte de Craciun fusese vreme buna cu cer senin, acum totul e mohorat si ninge destul de mult. Pentru ca in ultima vreme fusese insa mai cald, zapada se cam topise – astfel incat acum avem parte doar de zapada proaspat cazuta. Ceea ce pe mine ma bucura, ca ma hotarasem sa nu-mi mai cumpar rachete de zapada pe ultima suta de metri, ci sa mai astept putin.

In Pasul Oituz am ajuns pe la ora 11.15, luni 27 decembrie 2010. Primul lucru care ma interesa era sa vad starea marcajelor – ma asteptam la varianta in care marcaje nu mai exista. Dar o noua surpriza placuta ne incurajeaza sa pornim la drum: avem parte de marcaje refacute, clare si dese! Marcajul este banda rosie si apare foarte evident inca de la sosea.

Si astfel aventura noastra lipsita de culori a inceput, strecurandu-ne printre tufele de aluni inghetate, pe un drum forestier acoperit si el de zapada si gheata.

/nemira/dsc_0152.jpg

Drumul merge destul de lejer, prin paduri rare de fagi in care peisajul e alb-negru, atat de frumos. Rucsacul pare sa-si fi gasit pozitia ideala si ma lasa in pace, iar urmele de animale din zapada deschid o multime de subiecte de discutie. Am aflat cu aceasta ocazie cum arata urmele de veverita – Otto a facut niste cursuri de ”urmarit animale” si le mai stie. Chiar daca la el in tara e greu sa stai la panda de ursi de exemplu, pentru ca nu sunt decat vreo 5 ursi.

Muntii din Cehia sunt mai putin salbatici si mai putin inalti decat ai nostri – de aceea prefera sa mearga in Slovacia mai mult – sau, atunci cand poate, in Romania. Cat de usor e sa-ti dai seama de acest adevar, atunci cand auzi un strain spunandu-l : avem o tara minunata, cu o multime de frumuseti naturale pe care altii nu le au si pe care sunt invidiosi. Si totusi el a mers prin muntii nostri mai mult decat foarte multi romani. Chiar si eu simt cand il aud ca nu profit suficient de mult de faptul ca sunt asa aproape de atat de multi munti superbi.

Afara ninge. O ninsoare mai abundenta decat ninsoarea usoara pe care o asteptam in urma prognozei. Asa ca se asterne repede, invelind totul intr-un alb moale, biciuindu-ne uneori fata atunci cand vantul patrunde printre copaci.

Faptul ca marcajele sunt asa bune prezinta un mare dezavantaj. Mi-am dat seama de el si atunci, in timp ce mergeam, dar nu am tinut cont de asta. Cand marcajul e asa bun, exista tendinta sa te bazezi pe el – si sa nu mai fii atent la harta, sa nu mai urmaresti detalii utile pentru orientare – cum ar fi sa stii varful de care tocmai ai trecut, sau poiana in care te afli etc. Pur si simplu te bucuri de peisaj, fara sa-ti mai pese cum se numeste el si unde anume e plasat pe harta. I-am spus asta si lui Otto, dar nu ne-am stresat prea tare – mai ales ca era dificil sa scoatem harta, care se uda de la zapada. Aveam 2 harti diferite printate dar si originalul din Muntii Nostri, imprumutat de la tata – plus descrierea traseului.

Dupa o poiana mai mare in care nu vedem decat marginea padurii cenusii, urmeaza o noua portiune mai scurta de padure si apoi o noua poiana – cu o prima stana. Un adapost micut, imprejmuit de gard pe partea dreapta a potecii. Arata foarte bine, chiar daca in interior era putina zapada suflata printre crapaturi. Locul ideal sa petreci o noapte in mijlocul iernii salbatice, dar e inca devreme ca sa ne oprim. Nu reusim sa gasim pe harta aceasta stana si parca nici in descrierea traseului nu apare – dar ea se gaseste (conform calculelor noastre) undeva inainte de varful Mailat.

/nemira/dsc_0169.jpg

Ne dam seama rapid ca nu mai stim exact unde ne aflam si ca s-a intamplat exact ce ne gandeam mai devreme. Asta nu e neaparat o problema, noi trebuie sa urmam creasta, marcaje inca exista. Chiar daca in poieni ele trebuie cautate mai cu atentie – mai ales ca ceața din jur iti limiteaza foarte mult posibilitatea de a te orienta.

Inainte sa iesim iar din padure la varful Boca, gasim un izvor – iar drumul face cateva serpentine care pe harta nu sunt chiar asa evidente ca pe traseu. Peisajul este insa de pove… oare nu as putea spune ca ”peisajul este de  jurnal”? Adica de ce de poveste? Doar in povesti exista locuri si momente asa frumoase? Nu! Peisajul este de… munte. De padure iarna. Adica minunat! Nici faptul ca e ceata si frig nu ne impiedica sa admiram crengile albe si fulgii ce cad printre ele.

/nemira/dsc_0177.jpg

In poieni si langa varfuri vantul e mai puternic, asa ca imi pun si ochelarii de ski peste fular. Sub varful Boca drumul urca printre ienupari foarte inalti – nu am mai vazut asa inalti, parca ar fi tufe mari de jnepeni. Copacii de la marginea padurii sunt fantastici – apar in unele locuri fagi stingheri, cu o coroana bogata si complet alba, inghetata.

Gasim o a doua stana, pana la care ne abatem cam 100 de metri spre dreapta (est). Aici e loc bun de facut poze, cele doua constructii de lemn sunt invaluite de crengile unor fagi mari, peisajul e tare placut.

/nemira/dsc_0206.jpg

In interior e cam murdar, cam noroi, praf si un pat pe care nu stiu cum ar putea dormi cineva. Dar ne oprim putin sa mancam ceva. Este in jur de ora 15 si calculam ca mai avem cam o ora si jumatate de lumina – asa ca mai putem merge spre urmatoarea stana pe care o zarim pe harta. Stana la care ne aflam pare sa existe pe harta mai noua undeva pana in varful Ghepar.

De aici marcajul nu mai apare – padurea fiind putin mai in vale pe dreapta. Dar ceata se ridica putin, doar cat sa vedem ca drumul incepe sa urce, mai intai inainte si apoi putin spre dreapta – spre ceea ce ne gandeam ca ar putea fi varful Ceangău. Nu stiu exact de ce ne gandeam asta, probabil ne uitasem doar pe harta aceea mai veche – pe care calculasem ca am putea fi deja in dreptul varfului Ghepar si urmeaza Ceangău – care ar trebui sa aiba si o stana primitoare in zona. Si ca timp mersesem destul de mult (circa 3 ore jumate pana la a doua stana) deci ne gandeam ca suntem deja la varful Ghepar.

Asa ca am inceput sa urcam spre ceea ce credeam de acum ca e varful Ceangău, parasind drumul care ocoleste varful prin dreapta. Pe varf nu avem vizibilitate prea multa, dar cautam cu ochii mici o stana salvatoare. Seara s-a lasat rapid dar in jur nu gasim decat transee din primul razboi mondial si o platforma dreapta sapata in pamant – probabil unde au fost candva instalate tunuri. Ne gandim ca am putea pune cortul acolo, dar ideea de cort nu prea imi surade, prefer o stana! Hotaram sa mai mergem putin mai departe pe traseu, asa ca reintram printre brazii carora zapada le face crengile sa atarne grele spre pamant.

Marcaje nu mai sunt si asta ne mira, dar sigur suntem pe drumul de creasta. Oare am putea sa mergem pana sub varful Șandru, unde ar trebui sa fie o fosta cabana? E prea departe – si pentru ca Otto pare sa nu aiba nicio grija in privinta animalelor salbatice, ne hotaram sa montam cortul. Asa ca urcam vreo 50 de metri mai sus de drum (animalele merg si ele tot pe drum, pe unde le e mai usor) si gasim un locsor drept printre ienupari si braduti mici. Padurea nu e departe de noi si intunericul deja ne face sa punem frontalele pe cap. Am mers circa 6 ore pana aici.

/nemira/dsc_0235.jpg

Otto batatoreste zapada cu rachetele si in scurt timp cortul e instalat. E vorba de cortul meu Quechua T2, pe care nu l-am mai folosit de multa vreme. Nu e el cort de iarna, dar pentru altitudinea la care suntem (sub 1300m) si pentru ca nu e vant ar trebui sa fie numai bun. Avem insa cuie de iarna aduse din Cehia, eu nu aveam asa ceva. Aveam de fapt un singur cui de iarna, cumparat mai mult asa, ca sa vad cum e – si care mi se parea mult mai mare si mai bun decat alea normale de vara. Ei bine… acest cui pare un cuisor pe langa cuiele aduse de Otto – care mi s-au parut geniale! Asa ca desi zapada era moale, reusim sa ancoram bine cortul si nu ne facem probleme in privinta asta.

Apoi ne retragem in adapostul padurii ca sa gatim ceva la primus. Daca eu aveam cortul, Otto avea primus de iarna (cu benzina) – asa ca-l folosim pe al lui. Pentru ca apa nu prea avem ne chinuim sa topim zapada – o zapada prafoasa si uscata din care greu obtii suficienta apa. Dureaza foarte mult sa faci un ceai fierbinte sau un piure, dar toate au fost incredibil de bune! Cat timp astepti pe langa foc trebuie sa te imbraci bine, eventual sa faci putina miscare – altfel frigul se simte foarte tare. Eu il simteam doar la picioare putin si uneori la maini – cand scoteam manusile din diferite motive. Nu-i nimic, am aplicat cu succes metoda vazuta la Bear Grylls, aceea de a misca bratele cu viteza – dar nu doar palmele, ci bratele cu totul, incepand de la umeri. In felul asta sangele e impins de forta centrifuga spre degete si le incalzeste. Chiar functioneaza.

Am umplut si termosul cu ceai cald sa avem pentru dimineata, apoi am agatat pungile cu mancare intr-un brad. Nu suficient de sus pentru ca nu ajungeam, dar destul cat sa nu ajunga orice animal la ele. La desert sunt mandru sa desfac o ciocolata romaneasca super buna, pe care am descoperit-o de curand. E vorba de ciocolata de casa numita ”Batonul Copilariei” – produsa in zona Sibiului si care costa doar 1,5 lei pentru 100 de grame! Se gaseste in magazinele Plus si e delicioasa!

Cortul meu in care vara incap si 3 persoane (la nevoie) s-a dovedit a fi destul de mic pentru conditii de iarna. Adica sa tii si rucsacii in interior, hainele ude, bocancii etc. Asta daca nu voiam sa le lasam afara sa inghete – nu ca in interior le-a fost mult mai bine. Otto are bocanci dubli cu ghetute interioare, asa ca nu are prea mari probleme – dar eu trebuie sa-mi pun bocancii intr-o punga si sa-i tin in cort (uneori e indicat sa-i bagi in sacul de dormit) ca sa nu inghete si sa-i pot folosi a doua zi dimineata. Din fericire am mai mers cu ei iarna si stiu ca nu ingheata foarte tare, fiind destul de moi.

Ce m-a surprins insa cel mai tare la bocancii lui Otto a fost faptul ca ii are si ii foloseste de  circa 16 ani. Arata ei butucanosi si vechi, dar inca sunt in stare perfecta de functionare. Ba chiar imi spune ca atunci cand i-a luat a comandat 2 perechi de ghete interioare si a doua e inca nefolosita acasa. Ce-nseamna domne sa ai lucruri de calitate! (bocancii erau facuti special pentru el la o firma din Slovacia). Dar asta nu e singura piesa de echipament ce pare antica: si betele de trekking le are de mai bine de 10 ani (ale mele s-au cam distrus dupa un an), primusul e la fel de vechi, cumparat din Alaska, aparatul foto are si el ani buni – impreuna cu cele 3 obiective pe care le-a carat dupa el. Toate in stare perfecta de functionare. Doar sacul de dormit il are nou si e chiar la prima folosire, pentru ca avea nevoie de sac de iarna cu puf.

Si nu e vorba ca tine echipamentul nefolosit – pentru ca merge foarte des pe munte si in excursii. Alpi, Himalaya, Tatra Inalta, Carpati, Caucaz… Ba uneori imi da sugestii despre diferite trasee prin Retezat sau Parang. Mi se pare foarte tare, mai ales ca stie si denumirile!

Desi amandoi eram destul de obositi, ne-am intins cu vorba pana spre miezul noptii. Afara ninge in continuare dar cel putin nu e vant. Cat timp am stat si am vorbit (in engleza) m-am simtit foarte bine, dar apoi, cand a fost vorba sa dormim, am inceput sa imi amintesc ca sunt in cort si suntem inconjurati de padure… Am ascultat zgomotele de afara, am mai batut cu mana zapada de pe cort ca sa cada si am scos si capul afara sa privesc putin in jur. Nu e nimic. Totul e acoperit de zapada si zapada cade in continuare, acoperind si urmele noastre abia facute. E totusi frumos cum stralucesc fulgii ca niste ochi in lumina frontalei. Frigul nu indrazneste sa intre cu totul in cort, dar nici pe tine nu te face sa vrei sa iesi.

Am constatat apoi ca nu degeaba exista izopren de iarna (el are), al meu tine putin rece la spate – asa ca ma asez mai mult pe partea dreapta, pana-mi gasesc  o pozitie ghemuita in care sa-mi fie caldut. Sunt cu sacul de iarna, Mountain Hardwear Lamina 0, nu-mi faceam probleme ca mi-ar fi frig – mai ales ca puteam la nevoie sa pun si vesta de puf pe mine. Dar am dormit doar cu un tricou si un polar. Atata vreme cat gluga e stransa bine si nu intra aer rece pe-acolo, e bine. Afara au fost in jur de -7 grade, conform prognozei meteo pentru Nemira.

Otto a adormit foarte repede – ma gandeam ca el nu se prea streseaza pentru ca la el in tara poti sa dormi linistit, fara nicio teama de ursi sau lupi – pentru ca nu exista (decat in cateva zone). Dar nu e asta, e mai degraba vorba (cred) de faptul ca a atins un anumit nivel de intelegere si impacare cu natura din jur – chiar si pe timp de noapte. Eu mai am putin de lucru la asta, dar pe el l-au ajutat probabil foarte multele nopti dormite in cort, dar si noptile de stat la panda de ursi prin diferiti munti. Ca n-a reusit sa ii vada asta e altceva, noaptea e la fel de intunecoasa si daca nu-i vezi.

Dupa ce am adormit nu mi-a mai pasat de animale, ma trezeam uneori sa mai schimb pozitia, caz in care trebuia sa bag capul la cutie ca intra ceva frig pe gaura din dreptul fetei. A fost oricum o prima noapte pe care o simteam ca pe o mare aventura – iarna cu cortul in mijlocul salbaticiei – atat de  departe de casa sau de zone cunoscute – e tare interesant sentimentul, de teama si bucurie in acelasi timp.

Ziua 2, marti 28 decembrie 2010.

Dimineata nu avea sa ne intampine cu vreun rasarit frumos care sa ne dea motive in plus sa iesim din sacii de dormit. Dar nu am stat decat pana pe la 7 si jumatate, cand a inceput sa se lumineze. Inca e ceata si inca ninge peste cortul meu visiniu si drag.

/nemira/dsc_0240.jpg

Iarna cortul e mai greu de strans, mainile ingheata repede pe el si va fi mai greoi din cauza zapezii. Geaca imi e umeda si grea dar o pun peste windstopper sa nu o simt. De manusile de polar pe care le-am avut in prima zi nu mai poate fi vorba (de fapt le lasasem in copac, ca miroseau a mancare – si de dimineata le-am gasit inghetate bocna), asa ca le schimb cu unele mai bune. O parte din apa a inghetat, dar nu de tot, insa ceaiul din termos e inca fierbinte. Hotaram sa ne oprim la prima stana pentru micul dejun asa ca acum rontaim doar niste biscuiti – o alta descoperire de care ma bucur: biscuitii BelVita, produsi in Romania. Ideali sa-ti tina de foame intre mese, cu 50 de calorii pentru un biscuite!

Reintram asadar inapoi in poteca, dar marcajul tot nu apare. E ciudat, exista copaci destui pe care sa fie pus, nu se poate sa fim pe un drum gresit. Oare cand s-a remarcat s-a modificat traseul? Nu stim dar urmam drumul prin tunelurile magice. Tunelurile astea mi se par deja tipice acestor munti. E vorba de faptul ca drumul forestier merge destul de drept prin padure, iar arborii sunt suficient de apropiati incat sa isi atinga crengile – formand astfel un tunel de crengi. Care, cu putin ajutor din partea craitei zapezii, se transforma in tuneluri magice cu aspect deosebit.

/nemira/dsc_0249.jpg

E tare interesant cum acum nu imi amintesc mai nimic despre cat de greu era rucsacul, cat de frig imi era sau daca ma durea ceva. Lucrurile astea, desi isi pot face aparitia pe parcursul unei excursii, sunt marunte pe langa lucrurile cu adevarat importante si frumoase ce iti vor ramane in suflet. Deci ar fi o pierdere sa stai acasa pentru ca e prea frig, sau prea obositor sau prea mult de mers. Dar fiecare ar trebui sa stie pentru el ce e cel mai bine. Dar stie?

Iesim din padure in apropiere de un alt varf mai inalt – si conform timpului parcurs ne gandim ca ar putea fi vorba de varful Șandru – al doilea cel mai inalt din masiv. Drumuletul nostru inzapezit se strecoara printre niste crengi si ocoleste acest varf prin stanga, reintrand in padure. Il urmam fara sa mai urcam pe varf – alunecand iarasi prin tunelurile iernii. Nu trece insa mult si ne dam seama ca ceva nu e in regula. Drumul incepe sa o ia spre stanga si urmeaza o portiune lunga ce merge clar spre vest. Pe harta nu apare asa ceva si ne intrebam daca nu cumva am deviat de la traseul de creasta – mai ales ca nu avem niciun marcaj pe nicaieri. Gasim pe harta un drum care ar merge spre vest si care pleaca exact de unde credeam noi ca am inceput sa mergem pe acest drum, de sub varful Sandru. E vorba de o poteca secundara marcata cruce rosie – dar noi nu vedem niciun marcaj. Lasam rucsacii jos si continuam putin sa vedem daca drumul isi reia directia spre nord. Pentru ca nu o face, hotaram sa ne intoarcem la varf si sa cautam drumul de creasta, spre nord.

Zapada e mai mare pe portiunea asta si eu merg putin mai greu, pentru ca nu am rachete de zapada. Dar ajungem repede inapoi la acel varf si incercam sa ne dam seama daca exista un alt drum, care sa fie cel corect. E tare greu sa-ti dai seama cand in jur vezi doar cativa copaci si totul alb, invaluit de ceata. Ai putea chiar sa pierzi si drumul de unde ai venit, mergand in cerc in cautare de drumuri noi.

/nemira/dsc_0252.jpg

Pentru ca dincolo de varf se coboara prea mult in toate partile si nu pare sa fie nicio creasta, ne gandim ca am putea de fapt sa fim cu un varf mai in urma decat credeam. Adica aici sa fim pe varful Ceangău – chiar daca nu gasim nicio stana (doar cateva lemne dintr-un fost gard). Drumul pe care mersesem mai devreme spre vest era prea bine conturat ca sa fie gresit, asa ca hotaram sa ne intoarcem la el.

E si putin in coborare, dar nu ne pierdem speranta – desi luasem in calcul posibilitatea ca el sa coboare spre valea unui rau. Din fericire pentru noi, usor usor isi reia directia corecta, spre nord. Deci cel putin mergem mai increzatori ca suntem pe drumul cel bun, dar tot nu stim exact unde ne aflam. Daca am trecut de varful Șandru sau nu. De fapt nici nu conta asa mult, nu denumirile ne interesau in primul rand, ci ceea ce ne inconjura – felul in care ne simteam, lucrurile pe care le vedeam si ceea ce puteam sa vorbim pe parcurs. Si am avut multe de vorbit, despre fotografie, despre munti, despre echipament sau despre oameni.

Traseul nu isi schimba foarte mult aspectul pe parcurs – deci ar putea fi plictisitor pentru unii. Aceleasi portiuni lungi si drepte prin padure, care merg lejer, uneori chiar orizontal. E un traseu ideal pentru plimbari lungi de vara sau cu bicicleta. Vara creasta se parcurge in circa 13 ore de la Pasul Oituz (sud) la valea Uzului (nord). Padurile in prima zi erau mai ales de foioase. De acum insa coniferele incep sa puna stapanire pe zona, semn ca am castigat putin in altitudine.

Un urcus mai pronuntat ne pune ceva probleme, pentru ca drumul se pierde pe sub crengi cazute la pamant – dar il regasim repede. Ah, de ceva vreme avem parte de un marcaj, si anume patrat albastru. Nu e un marcaj turistic, Otto se gandeste ca ar putea fi vorba de limita dintre judetele Covasna si Bacau, eu ma gandesc ca poate e vorba de limita rezervatiei naturale din zona. Oricum, marcajul ne ajuta pentru ca urmareste si el creasta.

Iesim din padure pe o creasta mai luminoasa – marginita de braduti care nu te lasa sa vezi nimic dincolo de ei. E doar un altfel de tunel – unul doar cu pereti, fara tavan. Pe aici zapada e mai mare si prin ea gasim si urme de tot felul de animale. Niciun lup sau urs insa, doar animale mai mici. La un moment dat, foarte aproape de noi isi ia zborul dintr-un tufis un cocos de munte – pe care nu prea avem timp nici sa-l vedem – dar ii gasim urmele in zapada (destul de mari).

/nemira/dsc_0268.jpg

Pentru ca nu am gasit nicio stana, hotaram sa tragem pe dreapta intre niste copaci ca sa ne hidratam putin si sa mancam ceva. Asta inseamna topit zapada, mers pe loc ca sa te incalzesti, supa Rolton cu multa fidea (sunt asa bune pe munte!), cascaval Rucar si pate Bucegi – preferatele lui Otto. Si ceva dulce. Si desigur ceai – unul tare practic, cum imi place mie: ceai din fructe si plante care se inmoaie in apa calda si se umfla – devenind perfecte pentru a fi mancate! In felul asta nu doar ca ai parte si de ceva fructe in ceai (adica ceva vitamine si gust bun), dar nici nu mai e nevoie sa cari dupa tine pliculetul folosit, care fiind imbibat de apa atarna si mai greu. Nimic nu se pierde, totul se transforma!

Dureaza insa cam o ora sa faci si mancare si ceai si sa umpli apoi si termosul sa ai pe drum. E o pierdere mare de timp, dar pe de alta parte ai nevoie de ea si prinde tare bine. Oricum am fi baut ceai non stop daca puteam.

/nemira/dsc_0274.jpg

Dupa ce am plecat de la ”bucataria de sub brad”, n-am mai mers mult si am descoperit ceva minunat! O intersectie marcata! Si urme de oameni! Spre dreapta coboara un drum marcat triunghi albastru (e posibil totusi sa fie vorba de banda albastra, desi pe sageata indicatoare era un triunghi), care duce la Slanic Moldova (2,5h), iar drept inainte se ajunge la Șandru Mare in circa 40 de minute (marcaj banda albastra pe drumul de sub creasta si cruce rosie spre varf). Perfect, acum stim unde ne aflam! Iar urmele oamenilor merg in aceeasi directie si par proaspete, ne gandim ca poate ii prindem din urma. Ajungem insa la intersectia cu poteca marcata cruce rosie, care  coboara spre stanga – la fel ca si urmele ce ne-au ajutat sa mergem mai usor prin zapada moale si pufoasa.

Apare si o sageata mica albastra, de metal, care indica traseul spre varful Șandru Mare (aflat la circa 10 minute de urcat). Hotaram sa urcam si noi, chiar daca nu va fi senin pe varf. Eram mai mult curios daca mai exista acolo un refugiu de metal despre care citisem undeva.

Merita sa te abati de la poteca si sa urci pe varf – nu e mult de mers dar poteca e tare frumoasa – mai ales acum, cand brazii sunt acoperiti de zapada. Desi i-am luat cu noi, rucsacii pot fi lasati la aceasta intersectie – pentru ca tot pe aici te intorci de la varf.

Pe varf ne intampina un peisaj tare diferit, cu zapada viscolita si brazi uscati – complet  albi si inghetati. Arata superb!

/nemira/dsc_0293.jpg

Si gasim si refugiul de metal, o hardughie ruginita cu cateva priciuri amarate, dar cu usa si obloane metalice care se inchid foarte bine. Cu alte cuvinte, un adapost numai bun, aflat la 1640m altitudine, pe al doilea varf ca inaltime din muntii Nemira.

/nemira/dsc_0295.jpg

Imi pare rau ca nu e senin, peisajele ar fi fost superbe, dar experienta noastra e suficient de interesanta ca sa nu ne pese chiar asa tare de asta. Poate voi reveni candva vara (sau toamna, cand sunt fagii colorati) si voi avea parte de zile senine cu vedere spre muntii Vrancei si altii.

Desi acolo era un adapost bun, e inca devreme ca sa ne oprim (14.30). Asa ca ne intoarcem in poteca, unde marcajul (BA) devine mai clar si mai des. Din descrierea traseului aflam ca imediat trebuie sa ajungem la un izvor (pe care il gasim) si apoi la o fosta cabana – pe care nu o gasim. Daca nu cumva era ascunsa undeva in padure (dar nu cred), acea cabana nu mai exista acolo, sub Șandru Mare. Era doar poienita cu spatiu drept suficient unde parea sa fi fost candva o constructie.

Ajungem in saua Sandrului, de unde incepem usor sa urcam – dar nu prea mult sau prea greu. De acum in fata noastra incepe sa se inalte varful Nemira Mica, dar poteca il ocoleste prin stanga, pe la vest. Parasim poienita si reintram in tunelul de padure – cine mai stie al catelea din aceasta excursie?

Otto se simte ca acasa prin muntii astia, cu peisaje si inaltimi asemanatoare muntilor din Cehia. Asa ca nici pe el nu-l deranjeaza ca nu avem senin, mersul prin tunel ii place si lui!

Incepem insa sa ne simtim putin presati de timp, seara se lasa rapid si noi am vrea sa ajungem la o stana care ar trebui sa se afle sub varful Nemira Mare. Pana acum nu am gasit nicio stana din cele prevazute de harta sau de descrierea traseului – care sunt oricum foarte vechi.

Se acumulase totusi ceva oboseala, poate si foame – si in mod sigur sete, poate de aceea portiunea asta ni s-a parut… extrem de lunga! ”Centura” de ocolire a varfului Nemira Mica, desi superba si usor de parcurs, este incredibil de lunga. Am mers pe curba de nivel circa o ora si 20 de minute – cu rucsacii grei si zapada pe poteca.

Pana a ajunge asadar in saua Nemirei avem parte de aceasta curba de nivel lunga, care merge mai tot timpul prin padure. Prin tunelul din padure – care uneori are deschideri spre vest, acolo unde copacii au fost taiati. De acolo putem vedea doar valea de sub noi, mai departe nu reusim sa vedem. Poate doar alte culmi impadurite. Traseul e tare salbatic in aceste zone, unde sunt si copaci cazuti la pamant pe care trebuie sa-i depasesti cumva – pe deasupra sau pe dedesubt. Totul e alb si lipsa altor culori nu dauneaza deloc peisajului in astfel de momente…

/nemira/dsc_0312.jpg

Pana sa ajungem in saua Nemira (dintre vf Nemira Mica si Nemira Mare), avem parte de ceva nou: pe poteca noastra apar urme (destul de proaspete) de râs. Eu n-am mai vazut, dar mi-am dat seama destul de repede cui apartin – si Otto mi-a confirmat. Erau urme mari, de felina, nu semanau deloc cu urmele de lup (care au degetele mai apropiate si merg in linie) si nici de caine nu erau – aveau ceva aparte, clar. Tare interesante urmele astea, stiind ca e aproape imposibil sa vezi un râs in salbaticie doar mergand pe poteca – mai ales ziua.

Saua Nemira e evidenta, o coborare si apoi o urcare accentuata. Ajuta si faptul ca in sa nu sunt copaci, e poiana – dar la departare tot nu vedem mare lucru. Pe dreapta zarim si o cruce mare de lemn.

Urcam putin spre Nemira Mare si facem stanga pe primul drum mai evident pe care il gasim. Descrierea spunea sa nu ne lasam pacaliti in drumul nostru spre varf de un drum evident care coboara vreo 200 de metri spre stanga, la o stana. Nici noi nu ne doream sa fim pacaliti de acest drum, dar speram ca el sa ne duca la o stana. Ceea ce nu s-a intamplat. Cu ultima geana de lumina si nicio stana in apropiere, gasim un loc drept unde sa punem cortul.

Ca pozitie mi se parea mai bun locul acesta decat cel din noaptea precedenta, pentru ca aici nu era chiar asa inconjurat de padure. Avea intr-o parte un versant abrupt si stancos, in cealalta o vale maricica si padurea era putin mai departe – desi brazi intunecosi erau si langa drum. Ca si in seara precedenta, montam cortul, mai punem o haina pe noi si mergem sa cautam un locsor mai ferit de vant ca sa pregatim de mancare. In cort ar fi fost minunat sa stai sa gatesti, dar nu vrem sa riscam sa miroasa cortul a mancare si nici sa-i dam foc.

Afara  e mai frig decat ieri. Circa -12 grade. Le combatem insa cu putin ceai cu rom si ceva cald de mancare, sub o creanga de brad la lumina frontalelor. E o atmosfera rece dar placuta – primusul abia topeste zapada, abia incalzeste apa, nu te mai poate incalzi si pe tine – desi uneori mai tineam mainile pe langa el. Otto mai misca o manivela (ca o pompa) ca sa creasca presiunea, si parca-mi ingheata mainile numai cand il vad fara manusi!

Imi dau seama iar cat de important este echipamentul, felul in care esti imbracat si incaltat in astfel de conditii. Bocancii mei imblaniti nu rezista mult in frigul asta, daca stau pe loc. Cel putin nu s-au mai udat ca in Baiului – semn ca tratamentul cu spray special a functionat – sau poate zapada a fost mai uscata. Pantalonii Mammut, cu tot cu pantalonii x-bionic pe dedesubt nu sunt suficienti atunci cand stau pe loc. Dar ma declar extrem de multumit de manusile Salewa si de bluza de corp cu maneca lunga X-bionic. Am mers incredibil de bine cu ea, nu m-am simtit transpirat, nu m-am supraincalzit, a fost minunata! Am si dormit cu ea pe mine pe urma, ca era uscata si tinea si de cald.

In cort condensul de pe folia interioara a inghetat. Asta e bine, ca macar nu ploua pe noi. Daca dai insa cu unghia pe cort incepe si ninge o pulbere fina. Fermoarele mai dau si ele rateuri, sunt fermoare ieftine, mai ales cel de la folia exterioara – care mi se rupsese si l-am schimbat la un nene in piata. I-am legat acum o sforicica pentru a-l putea manevra mai usor. Am lasat rucascul in absida, desi e micuta – voiam sa am mai mult loc in interior.

Cateva cuvinte de apreciere pentru Nikon-ul meu D90, care in toata aceasta excursie a fost plin de zapada si nu a patit nimic. L-am curatat in cort cu o periuta speciala pe care o avea Otto la el (nu e indicat sa sufli zapada de pe el pentru ca se topeste de la aerul cald si se transforma in apa – care e mai rea) – dar n-am mai putut face poze dupa ce am intrat in cort, pentru ca obiectivul s-a aburit pe interior din cauza diferentei de temperatura. Bateria am scos-o si am pus-o in sacul de dormit – e interesant cum in frig pare sa se goleasca foarte repede, dar apoi daca o tii putin la caldura isi revine! Oricum, din cauza conditiilor meteo am facut mult mai putine poze decat alte dati, dar sunt de ajuns ca sa imi amintesc albul acela…

Nu am mai stat la fel de mult de vorba, probabil eram mai obositi. Si desi nu ma asteptam, nici ca mi-a pasat de vreun zgomot de afara! Mi-am tras gluga peste cap, am strans-o la maxim si cu fața in interiorul sacului, unde e mai cald, am adormit. M-am simtit atat de bine sa pot sa dorm in cort fara nicio grija, a fost minunat. Nu stiu exact cum s-a intamplat, dar mi-a placut.

Peste noapte a fost intr-adevar frig, desi nu era vant deloc. Ba chiar ne bucurasem inainte sa intram in cort de cateva momente cu cer instelat. Sacii de dormit si-au facut treaba, desi pe al meu l-am simtit parca putin la limita – probabil din cauza izoprenului, ca el teoretic ar avea limita de confort la -15 (extrem -30). Dar imbracat doar cu bluza tehnica si un polar am reusit sa dorm foarte bine pana dimineata.

Ziua 3, miercuri 29 decembrie 2010.

Desi asteptam vreme mai buna, ba chiar speram la un cer senin cand urma sa ajungem pe cel mai inalt varf, frigul si ceata inca ne inconjoara. E mai frig decat in zilele precedente, dar asta nu ne sperie. Totusi, imaginati-va o dimineata de iarna, cand va treziti si afara e inca intuneric. In pat e caldut, e asa bine – si parca ai mai sta macar 10 minute! Mai ales daca in camera e mai racoare, nici nu-ti vine sa te mai dai jos din pat! Ei bine, in ”camera” noastra nu e mai racoare, ci sunt sub 0 grade. O adevarata placere sa iesi din sacul de dormit! Exista insa o motivatie mult mai buna care sa te faca sa iesi, nu doar ”trebuie sa merg la serviciu”. Desigur, dupa celebrele ”hai sa mai stam 10 minute!”

/nemira/ioan_cort.jpg

Oricum, din cauza frigului trebuie sa ne miscam repede si eficient in strangerea rucsacilor si a cortului. Desi am avut sticlele de apa bagate in cort, dimineata toate cele 3 sticlute de 0,5 erau inghetate – astfel incat am avut de carat 1,5kg de gheață dupa mine, pentru ca nu voiam sa abandonez vreo sticla de plastic pe munte. Totul a fost mai inghetat in dimineata asta, dar acum cand imi amintesc imi amintesc cel mai mult cat de frumos era albul din jurul nostru, cu stancile incremenite deasupra noastra.

/nemira/dsc_0322.jpg

Am recuperat pungile de mancare din bradul in care le lasasem si ne-am intors in Saua Nemira – ca sa continuam urcusul de acolo, pe traseul normal.

Din cauza cetii e greu sa-ti dai seama care e traseul normal – un drum merge putin mai ocolit, o poteca urca drept in sus… nu stim pe unde e mai bine si parca nici marcaje n-am mai vazut.

Pe marginea drumului sunt si stanci acoperite de zapada si copaci cu crengile uscate, complet albe. E o imagine de pe alta planeta, vantul si zapada pot schimba foarte mult peisajul. Lasam rucsacii in drum undeva mai sus si hotaram sa urcam la nimereala spre ceea ce parea a fi un varf mai inalt pe dreapta – gandindu-ne ca poate e chiar varful Nemira Mare – cel mai inalt din masiv (1649m).

Ne strecuram printr-o zona ce pare devastata de razboi (candva chiar a fost) – copaci rupti, stanci daramate, brazi cu crengi pe o singura parte (din cauza vanturilor puternice). Prin ceata groasa reusim uneori sa vedem discul galbui al soarelui – dar el nu reuseste inca sa imprastie norii, ci doar sa ne dea putine sperante ca poate candva…

/nemira/dsc_0358.jpg

Ajungem in partea de sus a acelui varf, care pare sa fie impartit in doua: pe partea vestica, de unde venisem noi, nu prea sunt copaci. Sunt stanci si o vale nu foarte abrupta. Apoi urmeaza o linie de brazi ca o granita – cu crengile groase si albe, lipite unele de altele. Exact ca o bariera. Ne strecuram pe sub ele si trecem granita…

/nemira/dsc_0352.jpg

In partea cealalta e doar putin spatiu drept, apoi urmeaza o vale abrupta acoperita de padure. Chiar pe coama insa e tare frumos – sunt niste mormane de zapada intarita si le urmam putin spre nord ca sa vedem daca se urca mai mult sau suntem in punctul cel mai inalt. Nu pare sa fie chiar cel mai inalt varf, dar nici nu se mai urca in mod evident. Nu ne pasa prea tare – suntem multumiti ca e asa frumos in jur – mai ales ca pe partea estica, dincolo de bariera de brazi – e mult mai adapost, nu bate vantul.

/nemira/dsc_0353.jpg

Apoi coboram inapoi spre rucsaci prin acelasi peisaj de dupa razboi si era glaciara. Marcaje n-am mai vazut si drumul continua sa urce, deci ne dam seama ca nu putea sa fie ala varful cel mai inalt. Nu conteaza. La un moment dat incepem sa facem stanga, spre vest – asa ca verificam pe harta. Am analizat destul de mult harta in aceasta excursie. Nu mergem insa mult spre vest, era doar o mica ocolire – apoi drumul revine pe directia nord – si regasim si marcajul acela patrat albastru pe un copac.

/nemira/imgp7699_copy.jpg

(tot 3 culori cunosc pe mine… :)) dar ce le mai iubesc!)

Varful Nemira Mare ramane pe dreapta, ne-am dat seama ca era acolo dar n-am mai urcat. Poteca merge pe la marginea padurii, printre puieti de brad prin zapada maricica plina de urme de vulpe. Am trecut si pe langa o cruce metalica acoperita de un strat gros de zapada – intr-o zona unde vantul sufla incredibil de tare dinspre vest (o sa la nord de varful cel mai inalt). Mergeam cu manusa in dreptul fetei ca sa mai apere si ea de vant, dar nu ajuta prea mult. Apoi am reintrat in padure.

Avem de acum de coborat, pentru ca altitudinea incepe sa scada – doar plecam de la varful cel mai inalt. Drumul prin padure e acoperit de pietre, e diferit de ce-am intalnit pana acum pe traseu – pare un fost drum de care. Mai apar si stanci ce par sa formeze ziduri, adaposturi – si asta ne duce cu gandul la ce-a fost pe-aici in perioada razboiului… Acum imi amintesc de jurnalul scris de strabunicul meu, care a luptat in primul razboi mondial. Cum spunea ca se tineau de maini in sir ca sa poata sa traverseze Oltul, si apa era rosie… Ar fi atatea de aflat si de stiut, daca ne-ar interesa mai mult…

Cand iesim din padure avem parte de o mare surpriza placuta: soare si cer albastru deasupra varfului Farcu Mare – primul varf pe care reusim sa-l vedem in mod clar! Mai e putin de coborat pana sa ajungem sub el, apoi urmeaza urcusul spre varf.

/nemira/dsc_0364.jpg

Un urcus aspru, cu vant puternic – un vant care parca a prins forta special ca sa nu ne lase sa ne bucuram de soare. E incredibil cum simti ca iti ingheata fața, cum fularul e prea inghetat sa mai poata sa tina de cald, cum iti vine sa mai pui 3 fulare sa-ti infasoare complet capul in ceva caldut… Aveam gluga mare si calduroasa, dar la fața ochelarii si fularul inghetat nu-mi erau de ajuns. O cagula windstopper ar fi ideala – dar a mea e din material de polar, ar fi inghetat imediat si ea.

Pe varf ar fi trebuit sa fie o stana, dar ea nu mai exista – au ramas doar cateva barne. In schimb avem vizibilitate spre lacul de acumulare de pe valea Uzului, unde ar trebui sa ajungem si noi.

Coborand de la varf gasim o constructie din scanduri, care nu poate proteja de vant, apoi trecem de o scurta zona impadurita. Inainte sa iesim iarasi in vant ne oprim sa mancam ceva, pentru ca nu mai avem sperante sa gasim vreo stana buna unde sa ne putem opri linistiti jumatate de ora.

/nemira/imgp7716.jpg

Reapar padurile de fag, pe marginea poienii. Mai gasim o stana daramata apoi incepem sa urcam spre Farcu Mic. Poteca marcata (banda albastra) ocoleste varful prin stanga, prin padure. Aici gasim si urme foarte proaspete de urs, care merg in aceeasi directie cu noi. Oare sa facem galagie ca sa fuga, sau sa mergem in liniste ca sa-l ajungem din urma? Nici asa nici asa, cert e ca ursuletul a coborat in valea din dreapta dupa vreo suta de metri fara ca noi sa-l vedem.

/nemira/dsc_0385.jpg

Dupa ce trecem si de acest ultim varf iesim iar intr-o poiana intinsa, care coboara spre padure – spre ultima parte a traseului. Admiram iar lacul in vale si cateva creste din muntii Ciucului pe care le zarim spre nord. La marginea padurii ne intampina fagi albi, acoperiti de promoroaca.

/nemira/dsc_0393.jpg

/nemira/dsc_0400.jpg

Regasim si marcajul si incepem coborarea, care la inceput se mentine pe culme.

Intre copaci gasim un izvor amenajat si hotaram sa ne oprim aici pentru o supica buna si ceai, ca sa nu mai stam mai tarziu sa topim zapada la marginea soselei. Am taiat una din sticlele de plastic sa incerc sa scot gheata din ea si am reusit doar pe jumatate. E prea inghetata! De fapt am fost inspirat ca am luat cu mine cutitul Rambo ala mare, ca altfel ar fi fost tare greu sa taiem cascavalul inghetat, salamul inghetat sau chiar si branza topita care nu mai era topita, ci solida!

Coborarea e bine marcata si se face spre est, cu serpentine destul de abrupte uneori – dar usor de parcurs.  In sens invers ar fi foarte mult de urcat pana la Nemira Mare – dinspre sud traseul e mult mai lin.

Padurea e rara, de fag – inca frumoasa (semn ca nu m-am saturat de atata mers prin padure si zapada).

/nemira/dsc_0404.jpg

Trecem de un observator de vanatoare ce pare destul de nou si curand iesim la un drum forestier. Il urmam putin spre stanga apoi poteca marcata il paraseste spre dreapta. Scurtam astfel mergand printre tufisuri si ierburi mai inalte, pana iesim inapoi in alt drum forestier – inchis cu o bariera. De aici ajungem imediat la drumul judetean de pe valea Uzului si la cantonul Izvorul Alb (cred).

Gasim astfel si primii oameni, dupa 3 zile de colindat prin zapezile muntelui pustiu.

Aflam ca pana in Dărmănești mai avem de mers vreo 10 km, dar de acolo am putea gasi ocazii spre Onesti. Ca sa mergem spre vest ar fi distanta prea mare, asa ca trebuie mers spre Moldova – lucru la care nu ne asteptam.

/nemira/dsc_0415.jpg

Asa ca pornim usurel pe drumul inghetat de deasupra lacului de acumulare, lasand seara sa se aseze peste zambetele noastre satisfacute. Ne latra cativa caini din curtea unei manastiri si apoi avem noroc sa opreasca singura masina care trecea pe acolo la ora aia: un camion gol de mobila, al carui sofer binevoitor ne permite sa urcam in spate. Unde am stat frumos pe un sac plin de bureti moi pana in localitatea Comănești – asezare importanta, cu gara si toate cele.

(cate ceva despre orele petrecute in sala de asteptare)

Pentru ca aveam de asteptat in sala de asteptare pana pe la ora 4, ne-am instalat comod langa caloriferele calde, cu gand sa gatim ceva la primus si sa dormim. Dar era abia ora 8-9 seara, asa ca nu avem norocul sa fim singuri inca. Stiti cum prin gari umbla tot felul de oameni de care nu stii cum sa te ascunzi uneori? Ei bine, noi avem parte de un grup de circa 20 de astfel de tineri plecati prin tara la… colindat! Cu tobe, piei de urs, costume traditionale puse peste blugi, unii cu cicatrici si tatuaje ca par abia iesiti din puscarie, altii prea tineri sa para periculosi. Eu nu stau mult pe ganduri si ma bag in seama cu ei, curios daca pieile de urs sunt adevarate – si sunt – cu ghearele lungi si dintii ascutiti si fiorosi. Bietii ursi. E interesant totusi ca pieile au mai mult 10 ani vechime (nici nu mi-a venit sa cred ce bine rezista).

Apare apoi ”seful” lor, un om trecut de 40 de ani, cu aspect fioros si neingrijit, cu o sticla mare de vin in mana. Ne intreaba pe unde-am fost si ce-i cu noi pe-acolo. Nici nu ma mira, doar se vede ca suntem turisti veniti de pe munte. De fapt de vreo doua ori am fost intrebati daca am fost pe munte cu parapanta. Nu stiu de ce, probabil pentru ca aveam pelerina galbena peste rucsac si il facea sa para super mare, nu stiu.

Nenea isi exprima rapid parerea, ”nu as merge atata pe munte nici sa ma bati”, mai ales ”pe frigul asta, atata distanta”. Obisnuitele ”va mananca ursul” si alte cele. Eu incerc sa prezint situatia si din punctul nostru de vedere, dar nu ai cu cine discuta. Decat un pusti pe la 16 ani pare sa fie fascinat de calatoria noastra, si cand spun ca ”unora le plac discotecile, noua ne plac muntii”, el incearca sa ne ia apararea si confirma ca da, asa este!

Nu ai crede ca un grup atat de galagios ar putea avea ceva civilizat, dar iata ca nimeni nu fumeaza in sala de asteptare – desi afara e incredibil de frig! Doar sefu cel mare a intrat la un moment dat cu tigara neterminata si s-a asezat langa noi. Am inceput sa-l intreb despre colindat, si-mi povesteste cum merg ei printre blocuri si lumea mai arunca de la etaj cate un ban sau ceva… Despre cum in restul anului mai ”lucreaza” pe la padure, sau mai merg cu carutele si incarca fier vechi din sonde de petrol abandonate, pe care statul nu le ridica. A fost zona petroliera importanta zona Comănești, acum…

Ei merg acum spre Galati si au tren la ora 22, asa ca eu si Otto ne bucuram ca vom avea liniste pana la ora 4 – altfel ar fi fost tare interesant. Nenea ne avertizeaza inainte sa plece: ”sa aveti grija, ca se intampla multe jafuri pe-aici, umbla tot felul de oameni prin gari…” Eu in gandul meu imi spuneam ca si pe ei tot in categoria aia i-as fi inclus daca n-as fi stat de vorba cu ei. Nu e bine sa judeci dupa aparente, dar nici sa fii prevazator si atent nu strica. Apoi imi spune: ”sunt multi oameni rai pe-aici… vad ca esti turist si ce-si spun: astia au bani! Ce stiu ei ca ai doar niste haine si un sac de dormit. Mai bine dormiti si voi cu schimbul, sa stea unu de paza…” incearca el sa ne avertizeze grijuliu. Apoi continua: ”Dar iti spun un secret: dintre toti astia rai de pe valea asta… eu sunt cel mai al dracului dintre toti! Pai baietii astia de-aici, toti sunt rai, dar rai de tot! Dar nu se va apropia unul de voi cat timp sunt eu aici! Mi-a placut mie de tine, ca ai vorbit frumos”.

Am simtit nevoia sa precizez asta pentru ca mi se pare un lucru tare important, pe care l-am constientizat si alte dati: vorba dulce mult aduce! La mine vine natural, dar de multe ori o constientizez ca pe o atitudine strategica. Mi se pare cea mai eficienta metoda de aparare in unele cazuri cand exista anumite riscuri. In mod cert daca as fi vorbit ceva de genul ”treaba noastra pe unde-am fost” sau ”decat sa merg cu colindatul printre blocuri mai bine pe munte in frig”, altfel s-ar fi desfasurat lucrurile. Sau si daca nu as fi zis nimic. Ajuta daca ai curaj sa faci tu primul pas – pentru ca poti directiona lucrurile spre ceva mai bun, spre ceva sigur. Daca fac ei primul pas, s-ar putea sa nu fie cel mai placut pas.

E intr-un fel  vorba de manipulare, ca eu intreb despre pielea de urs stiind ca ei se vor simti mandri sa-mi povesteasca, sau ii intreb despre cum merg ei prin padure, ca mie imi e frica de ursi – si ei se vor simti puternici si curajosi pentru ca nu doar ca merg prin padure, ci au si piele de urs pe ei! Nu e vorba ca-i pupi undeva daca spui ”ce tare, si eu cand eram copil ieseam la balcon cand treceau oamenii cu capra printre blocuri” si ”in ziua de azi prea putin se mai pastreaza traditiile… dar e bine ca mai veniti si pe la oras, ca acolo copiii nici nu stiu ce-i aia capra” – e vorba ca sunt selectiv in ceea ce spun – in loc sa spun lucrurile care mi se par rele (despre taiatul lemnelor in padure de exemplu), pot sa le iau pe cele care mi se par cat de cat ok – si le scot in evidenta in asa fel incat sa para ca esti ”de partea lor”. Cu unele aspecte chiar eram. Si-n felul asta ei se simt suficient de bine cu ei insisi incat sa nu te trezesti cu ”da ba o tigara! Atunci da 10 lei sa-mi cumpar!” – sau si mai rau.

Vorba dulce mult aduce si mie mi se pare cea mai inteligenta varianta in multe situatii. Ca sa nu mai spun cat de placut este sa constati ca exista o parte buna in orice om, chiar si in ”cel mai al dracului” – doar ca din pacate ea nu se manifesta prea mult la unii oameni. Dar atunci cand se manifesta, e o bucurie!

Pana la ora 4 ne-am intins pe bancile de langa calorifer – si m-am mirat ca desi era cald, tot aveam toate hainele pe mine – si la spate inca imi era putin rece. Ma mir cum de n-am murit de frig in cort! Apoi personal spre Miercurea Ciuc si personal spre Brasov. Apropo, daca sunteti intre 2-5 persoane si cumparati biletul cu o zi in avans, aveti reducere 10% pentru minigrup. Eu si Otto am avut pentru ca am luat biletul inainte de miezul noptii si trenul era la 4 dimineata. Am scutit parca 2 lei de persoana.

Ar fi multe concluzii de tras despre aceasta excursie – pe care am simtit-o una din marile aventuri din acest an (dupa cea din muntii Vrancei cu siguranta). Am comparat-o putin cu excursia de 3 zile din muntii Baiului – care a fost tot prin zapada si tot cu oameni necunoscuti – dar de data asta sentimentul de aventura a fost mult mai mare, pentru ca eram in munti unde nu mai fusesem niciodata si unde nu stiam nimic despre traseu. Pentru ca am dormit in cort intre braduti, pentru ca am folosit intens harta si busola ca sa ramanem pe drumul cel bun si pentru ca nu vedeam in jur decat zapada si crengi albe-cenusii.

Despre muntii Nemira pot spune ca i-am simtit ca fiind fugiti dintr-o poveste – datorita zapezii ce transforma complet peisajul. Padurile sunt superbe iar drumul suficient de larg pentru a nu-ti da senzatia ca esti inchis intre crengi fara vizibilitate. Traseul e destul de lejer dinspre sud spre nord, cu cateva urcusuri nu prea grele (mai ales daca ai avea greutate mai mica in spate) si cu siguranta cu peisaje superbe de pe varfuri – daca ai norocul sa prinzi senin. Toamna trebuie sa fie tare frumos in Nemira in partea sudica si nordica a crestei (in centru sunt mai mult paduri de conifere).

Marcajul in partea sudica e foarte bun de la Pasul Oituz pana pe la varful Ghepar (banda rosie) – apoi noi nu l-am mai vazut pana sub varful Sandru. De la Șandru e iarasi bun (banda albastra) pana in Saua Nemirei. Din Șaua Nemirei e mai rar pana pe la varful Farcu Mic. Apoi coborarea spre valea Uzului e bine marcata cu banda albastra. Pe traseu nu prea mai exista stanele de care se mentioneaza in descrierea traseului din Muntii Nostri (care e destul de veche). Iar directia principala e nord-sud – drumul de creasta fiind destul de bine conturat.  

Desi noi am traversat toata creasta principala de la sud la nord, muntii Nemira au multe creste secundare si sunt destul de rasfirati spre est si vest – asa ca ar fi multe de vazut! Iar daca traseul principal mi s-a parut foarte  salbatic si natural, pai atunci pe alte trasee sigur te simti in mijlocul salbaticiei. Nu degeaba se invecineaza cu muntii Vrancei (care sunt mai la sud) – au preluat ceva din salbaticia de-acolo!

La inceputul lui noiembrie cantam ”lasa-mi iarna pomii galbeni” (modificand putin versul original ”lasa-mi toamna pomii verzi”). Acum insa ma simt atat de impacat cu trecerea anotimpurilor ca nu as putea sa spun ca unul e preferatul meu. Sunt atat de frumoase toate, cu atatea diferente si atatea lucruri si culori de vazut, e incredibil! Daca toamna mi se pare cea mai colorata, ea e si cea mai dificila perioada pentru fotografiat – pentru ca nu rezista frunzele colorate prea mult in copaci. Dar iarna e mult mai darnica! Te face sa nu mai plangi dupa culorile doborate de vanturi si de ploi si iti arata ca orice schimbare poate aduce ceva bun cu ea. Depinde de tine, sa stii sa o privesti! Altfel… cand e frig e prea frig, cand e cald e prea cald, nimic nu e bine. Cred ca ideal ar fi sa ajungi sa iubesti ceva din tot ce exista! Astfel incat sa nu te plangi de ploi, de frig sau de prea cald – ci sa vezi partile lor minunate!

Iar muntii asteapta tacuti si rabdatori…

Aici gasiti albumul cu poze din Nemira:

 http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/CronicileDinNemiraUltimaAventuraDin2010?feat=directlink

Iar aici gasiti albumele lui Otto (primul de jos este cel cu Romania):

http://picasaweb.google.com/telekia35

 Pana pe 27 ianuarie va invit si la o expozitie, la Cercul Militar National din Bucuresti, unde voi avea si eu expuse circa 50 de fotografii cu peisaje. Detalii aici:

   https://ioanstoenica.wordpress.com/2011/01/08/expozitie-de-fotografie-ioan-stoenica-la-cercul-militar-national/

Ioan Stoenică

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

20 de răspunsuri la Cronicile din Nemira

  1. mada zice:

    superbe peisaje

    Apreciază

  2. Anda zice:

    Multumesc frumos pentru calatoriile virtuale pe care mi le oferi. E o adevarata placere sa te citesc. O sa ajung in weekend la expozitie, poate esti pe acolo sa mai schimbam o vorba!

    Apreciază

  3. Interesanti si acesti munti! Pana acum am ales sa citesc despre munti in care nu am apucat sa ajung si sper ca intr-o buna zi sa pot ajunge prin aceste locuri si nu numai! Avem intr-adevar atatea locuri frumoase, pacat ca nu stim sa le pastram si poate sa le promovam cum ar trebui!
    P.S.: BelVita sunt preferatii mei (cei cu lapte doar :D) si de cand i-am descoperit imi place sa ii mananc cand am ocazia la micul dejun, cu iaurt! Mmm! E o combinatie super!

    Apreciază

    • Preferatii mei sunt cei cu fructe si apoi cei cu ciocolata! :)) Aia cu lapte mi se par prea simpli. Oricum, ideali pentru micul dejun!

      Anul asta imi doresc sa propun si eu cateva ture pe carpati.org, in munti mai putin umblati – sunt unii chiar mai aproape decat Bucegii si lumea nu-i stie…

      Apreciază

  4. Acum citeam despre Piatra Mare, unde am fost in 2009, in iunie si unde as vrea sa ajung in aceasta iarna, la a doua tura de „initiere” iarna daca o pot numi astfel (am mai fost pe Peleaga din Retezat dar acum foooarte multi ani), desi in perioada asta cand a cam fost cald nu cred ca mai e prea multa zapada. Ar fi interesant prin Canion desi am citit ca e mai periculos iarna. Tu ai ajuns iarna pe acolo, prin Canion si pe varf? De animalute ce stii in zona? Multumesc anticipat! Gabi

    Apreciază

  5. Nu am fost iarna in Piatra Mare inca, desi in 2009 am urcat la varf de 6 ori!

    Canionul este inghetat tun de multe ori, in sensul ca nu te tii de scari si nu mergi pe scanduri de lemn, ci de gheata! Cred ca e nevoie de ceva echipament special de catarare in conditiile astea, coltari, corzi etc. Altfel e foarte riscant si eu n-as incerca. Dar la varf se poate ajunge si iarna. Oricum acum nu cred ca mai e zapada pe-acolo, pana va incepe sa ninga iar.

    Apreciază

  6. Multumesc mult pentru info! Si eu cred ca nu va fi problematic avand in vedere ca nu a prea nins, desi sapt viitoare am vazut nitica zapada, cine stie..

    P.S. Cred ca fiecare munte e frumos (si ideal) sa il poti vedea in fiecare anotimp. Eu abia astept primavara sa ajung cand infloresc multe floricele si canta multe pasarele (cam idilic pentru prima ora a diminetii..dar e vineri si incepe weekendul).

    Apreciază

  7. Thx O sa ma uit, eu aveam propus insa pentru we urmator 😀 oricum multumesc mult!

    Apreciază

  8. otto hauck zice:

    Ioan, I red your Nemira account breathlessly, realizing that our trip was a real adventure. It was just a kind of adventure I have red about in books and magazines. When I was reading books and articles on outdoor adventure I longed to be out there with the guys, who just lived through adventures on pages before my eyes. Now those dreams become a reality. I was reading a story of great adventure trip across frozen wilderness of the Nemira mountains and I was one of the guys participating in it! We both explored magical fairy-tale tunels leading through frozen woodlands, just like the guys in those adventure books and discovered a world which was very different from the world we already knew. Your decription of getting out of our comfort zone is written lively and superbly. All readers must have the feeling of a real participation on the trip.
    All your ideas relating to equipment used, or about thoughts a person has on such an adventure plus lots of thinking on practical things that one encounter on such a journey is a real delight to read.
    Now I understand how celebrities appear in this world. They get written about them, so that the world gets to know they are there. I state that in this way because I have never read a piece on my own adventure before and it took me by surprise how well such an article can sound.
    Palaria jos!

    Apreciază

  9. Julie zice:

    eu sunt genul „nu ma cazez decat de la 4 stele in sus”.. n-as avea curaj sa plec asa cum faceti voi.
    dar.. cum spunea si Anda, e o adevarata placere sa citesc despre aventurile tale/voastre si sa „ajung” acolo prin intermediul fotografiilor.
    bravo!

    Apreciază

  10. citind ultimele tale jurnale, imi par o vesnicie cele 5 luni si jumatate in care n-am fost deloc pe munte

    Apreciază

  11. Rusu Ion zice:

    Pentru discutii despre Nemira pe diverse teme, vizitati site-urile:

    http://asnemira1.net si http://grupnemira.ro

    Apreciază

  12. Andrei zice:

    Esti fantastic prietene. Am mers si eu mult prin muntii nostri , nu cu asa un ritm ca tine. Bravos pt toate descrierile
    Mai sunt oamedni adevarati tineri in tara noastra

    Apreciază

  13. simona zice:

    Când eram copil nu suportam să citesc jurnale de călătorie; mi se păreau plictisitoare prin lipsa dialogului (şi probabil că lipsa ilustraţiilor avea şi ea oarece contribuţie).
    Dar, cum se spune: mai bine mai târziu decât niciodată.
    Despre ceea ce ai scris nu pot spune decât: Nemira rules!
    Iar după ce am văzut şi pozele mi-a trecut prin creier (out of the blue) asta: man, you must have loved her…

    Apreciază

  14. Cristina Stroia zice:

    Nemira, muntele cu „Nu”-„Nem” in fata (nu marcaje, nu oameni, nu stane, nu romaneste), cum imi place mie sa-i spun dupa ratacirile mele pe acolo, impreuna cu alte trei prietene.
    Uite, ma gandeam ca Otto nu a sarit pe tine sa-ti zica ca vrea si el la munte, asa cum face multa lume. El si-a vazut de excursiile lui si, astfel, mai repede s-a putut bucura de prietenia ta. Sa ne fie invatatura de minte! 🙂 Ce „gragut” din partea lui ca s-a chinuit cu dictionarul sa-ti citeasca cateva jurnale! Acum serios, daca ar fi sa-l descriu pe Otto asa, din ce-am vazut pana acum prin jurnalele tale, as spune ca e un om autentic. Punct.
    Mentionez aici si autocarul care se poate lua din Bucuresti spre Bacau si care trece prin pasul Oituz, mai mult ca sa-mi ramana in minte pentru excursiile mele viitoare.
    M-am mirat si eu ce bine te poti incalzi cu miscarea aia ampla a bratelor, cand, practic, te imbratisezi singur.
    „Noaptea e la fel de intunecoasa si daca nu-i vezi” (ursi). Interesant ca in 2010 mai aveai inca ceva temeri. Ce placut e sa vezi un om cum evolueaza si ce important e sa impartaseasca cu altii procesul acesta!
    „E tare interesant cum acum nu imi amintesc mai nimic despre cat de greu era rucsacul, cat de frig imi era sau daca ma durea ceva. Lucrurile astea, desi isi pot face aparitia pe parcursul unei excursii, sunt marunte pe langa lucrurile cu adevarat importante si frumoase ce iti vor ramane in suflet. ” Confirm. Confirm. Confirm.
    Oare ai aflat ca AMC-ul va reface marcajele in Nemira in 2015? 🙂
    E bine de stiut ca nu e indicat sa sufli zapada de pe aparat.
    Ce frumosi sunt copacii inghititi de iarna! Si fotografiile (mi-nu-na-te) redau foarte eficient frigul pe care l-ati indurat. Dar si fraza „cum iti vine sa mai pui 3 fulare sa-ti infasoare complet capul in ceva caldut…” :))
    Ce profunda intalnirea cu gasca din gara! O mai citisem undeva. „Mi-a placut mie de tine, ca ai vorbit frumos”. Mi-am adus aminte de o lunga tura solitara cu bicicleta, in care treceam prin sate pline de romi cu DSLR-ul la gat si ma opream si ceream politicos indicatii. M-am intors acasa intreaga si cu starea aia de bine de care vorbeai si tu, cand descoperi ca ai reusit sa atingi partea buna chiar si din acei oameni carora nu li se da ocazia sa o arate mai des. Uite, nu te-ai gandit sa-ti faci o poza cu ei si sa le-o trimiti ulterior. S-ar fi topit seful de trib… :))
    Cand se inchide muntele in jurul tau si nu-ti ofera privelisti largi, te retragi si tu mai mult in tine si intelegi mai multe. Ziceai ceva de genul asta intr-un jurnal.
    Jos palaria! vorba lui Otto. :))

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s