Rasarituri si apusuri in muntii Cernei

Se crease un fel de traditie in excursiile pe care le faceam – si anume aceea ca fiecare munte nou pe care-l urc, e mai frumos decat precedentul. Am banuit uneori ca ar putea fi vorba doar despre o iluzie, o impresie nefondata sau doar dorinta mea inconstienta de a fi asa. Sau poate motivul pentru care simteam astfel lucrurile era pur si simplu faptul ca eu ma schimbam, devenind mult mai receptiv la ceea ce era in jur. Poate e adevarat ca daca tu devii mai bun, mai fericit sau poate… mai indragostit, apoi si ceea ce e in jur se schimba din ce in ce in mai bine. Ceea ce e in noi se transmite si in jur si intr-un fel sau altul se intoarce la noi, poate cu mai multa putere. Rautate sau bunatate, depinde in mare masura si de noi.

Cred si acum ca daca oamenii ar fi mai fericiti, lumea ar fi mai buna – chiar si oamenii din jur ar parea mai frumosi. De aceea mi se pare atat de util ca tu sa incerci sa fii mai bun, ca tu sa incerci sa faci ceva bun si pentru altii. Dar e valabil si invers – nefericirea si propria noastra tristete ne fac de multe ori sa nu mai vedem frumusetea si bunatatea din jur – chiar daca ea exista. Nu strica atunci sa privim mai adanc in interiorul nostru – schimbarea pe care ne-o dorim in jur incepe de fapt de-acolo.

Dar uneori nu e nicio astfel de magie la mijloc, pentru ca, rusine mie, nu ma simteam nici mai bun, nici mai indragostit. Uneori chiar este pur si simplu meritul locurilor in care te afli, a momentelor pe care le petreci acolo. Unele locuri sunt mai frumoase decat altele – si daca ai norocul sa le descoperi ca atare, atunci nu e greu de inteles cum poti sa exclami de mai multe ori, plin de uimire, ca “astia sunt cei mai frumosi munti in care am fost pana acum!”. Iar eu am exclamat asta de mai multe ori in excursia de 6 zile facuta cu cortul in muntii Cernei si Mehedinti.

A contat mult ca a fost prima excursie de toamna,  perioada in care am mers fiind 1-6 octombrie 2011. A fost prima excursie din an in care am putut sa ma bucur de culorile calde, pe care atat eu, cat si aparatul meu foto, le asteptam. O asteptare plina de dorinta de a le inregistra in suflet si pe card pentru totdeauna. Iar ca bonus pe langa salutul colorat al toamnei, am avut parte si de soare si vreme buna in toate cele 6 zile – un lucru care ne-a uimit si bucurat in egala masura.

Pentru cine citeste acest jurnal in cautare de informatii despre traseu, sa mentionez de acum traseul pe care l-am urmat:

Ziua 1: Motel Dumbrava – catun Dobraia

Ziua 2: catun Dobraia – catun Prisacina – Pasul Prislop – vf Arjana

Ziua 3: Arjana – pasul Prislop (pe alta parte) – catun Prisacina (pe alta parte) – catun Cracu Mare

Ziua 4: Cracu Mare – valea Cernei – motel Dumbrava.

(despre partea legata de Mehedinti in jurnalul urmator)

Am ajuns in Baile Herculane pe la ora 16, dupa o calatorie lunga cu trenul. M-am bucurat mult sa ma vad in acel tren, pentru ca zilele dinaintea plecarii fusesera pentru mine aglomerate cu mutatul din Bucuresti, asa ca nu eram sigur daca voi putea lua parte si eu la aceasta excursie. Dar cum am mai zis, cel mai greu e sa ajungi in acel tren. Pe urma lucrurile intra mai usor pe un fagas natural, mai usor de urmat.  In gara ma asteptau Otto, venit special din Cehia pentru aceasta excursie, Serban Simbotelecan (din Timisoara) – datorita caruia aceasta excursie a avut loc si Irina, prietena lui.

Serban venise cu masina, asa ca ne-a fost usor sa ajungem la Motelul Dumbrava, aflat pe valea Cernei – pe soseaua ce leaga Baile Herculane de Targu Jiu. Inca din masina au inceput sa ma uimeasca peretii stancosi de pe dreapta drumului, culmile abrupte ale Mehedintilor – pe care le descopeream acum pentru prima oara.

Am luat rucsacii in spate si am pornit pe traseu la ora 17.15 – traversand un podet peste Cerna si urmand marcajul Punct Galben spre Dobraia.

Serban cunoaste bine acesti munti, asa ca desi se lasa rapid intunericul, nu ne facem probleme. Plus ca traseul e bine marcat – parti din el fiind refacute si cu ocazia Hercules Maraton.

Incepem urcusul prin padure, trecand pe langa o mica moara instalata pe acel parau. Asta a fost primul element complet nou pe care l-am intalnit in acesti munti.

Dupa circa 15 minute de la plecare iesim deja in prima poiana, care ne ofera privelisti interesante spre culmile stancoase si abrupte ale muntilor Mehedinti – aflati dincolo de valea Cernei si de sosea, spre est.

Soarele deja apune si noi continuam urcusul prin padure regretand putin ca ratam apusul – trebuia sa fim mai sus, sa vedem mai bine cum stancile devin rosii.

Dupa o ora si un sfert iesim intr-o noua poiana si mai frumoasa, cu privelisti mult mai largi spre Mehedinti. Sentimentul dat de stancile acoperite de pini alpinisti e tare puternic, o combinatie intre nerabdarea de a descoperi mai mult si uimirea ca ceea ce descoperi este atat de… stancos si abrupt! Si aproape!

Reintram in padure si intunericul se lasa repede peste noi. Potecuta e tare frumoasa si avem vizibilitate si spre vest, spre o vale larga si impadurita (valea Bedina) care ma face sa inteleg ca urmeaza sa ne afundam tot mai mult in frumusetea acestor locuri.

Pe dreapta zarim prin semi-intuneric primele casute si auzim cativa caini ce latra de la distanta. Zona e presarata cu casute risipite pe dealuri, de fapt aceste catune pierdute la inaltime contribuie tare mult la frumusetea locurilor. Noi insa nu mai vedem mare lucru pentru ca s-a facut noapte.

Gasim un izvor amenajat si luam provizii de apa – in sticle dar si in stomac. Desi stiam si eu ca trebuie profitat si baut cat mai des si cat mai multe lichide, parca acum am constientizat asta mult mai bine, cand l-am auzit pe Serban folosind expresia “trebuie sa te fortezi sa bei”. Pana acum nu ma fortam niciodata sa beau apa, beam putina, cat simteam ca pot si atat. Dar loc mai este destul, asa ca te poti forta sa bei mai mult, chiar daca nu simti neaparat nevoie. La fel se poate face si cu respiratul, niciodata nu umplem (sau golim) plamanii la capacitatea maxima.

Curand ajungem intr-o poiana aflata la inaltime, la intersectie de drumuri. Aici se gaseste si bisericuta din Dobraia, langa care montam si noi cele doua corturi, intr-un loc acoperit de stele si inconjurat de culmile muntilor.

Excursia a avut o puternica tenta fotografica, asa ca daca tot avem trepiede cu noi si alte accesorii, profitam pentru a face cateva expuneri lungi dar si o prima poza de grup in formatie completa (de la stanga): Ioan, Otto, Irina si Serban.

Cred ca am intrat in corturi pe la ora 21, cu gandul la zilele ce vor urma si frumusetile pe care le vom descoperi, dar si cu ceasurile pregatite sa ne trezeasca pentru a surprinde primele raze de soare…

Ziua 2, 2 octombrie 2011.

La ora 6 eram deja afara din cort, chiar daca soarele mai avea pana sa iasa de dincolo de Mehedinti. In asteptarea lui insa ne-am montat aparatele pe trepiede si ne-am plimbat in jurul taberei in cautarea celor mai interesante locuri de unde sa vedem rasaritul. Eu am urcat pe un delusor din apropiere, de unde se vedea mai bine valea Drăstanicului, chiar in directia de unde urma sa rasara si soarele.

In lipsa de filtre in degradee, unele fotografii le-am modificat acasa, combinand doua imagini cu setari diferite – astfel incat sa iasa si cerul colorat asa cum era (si nu complet alb) dar si partea de jos cat mai natural (si nu complet neagra). Mai exact… am facut doua imagini la fel (aparatul fix pe trepied) dar cu setari diferite si acasa am luat cerul dintr-una si l-am pus in cealalta. Nu e cea mai buna metoda, dar mi-a fost cea mai la indemana pentru a aduce imaginile mai aproape de ceea ce am vazut.

De aici de sus se vede si bisericuta langa care am pus corturile dar si creasta Mehedintilor, lungindu-se pana spre Baile Herculane, spre sud.

Pe la 7 fara ceva soarele sta ca la eclipsa, pregatit sa trimita spre noi o sclipire de “inel cu diamant”, o prima raza care sa ne incalzeasca nasurile si sa lumineze peisajele din jur.

De fapt primele raze ajung pe cel mai inalt varf din zona, varful Arjana, pe care-l vedem inspre vest – tinta noastra pentru aceasta zi.

Cu cat soarele se ridica mai sus, lumina se schimba – iar primele 20 de minute sunt cele mai vânate de ochii nostri de sticla – si nu numai. Drumuletul ce duce spre Prisacina, pe care vom merge si noi, pare desprins dintr-un tablou – nu neaparat unul facut de tatal meu. Imaginea asta am numit-o „drumul spre frumos e scurt”.

Pentru ca vremea era buna si locul asa frumos, nu ne-am grabit sa plecam de-acolo. Asa ca ne-am bucurat de iarba moale admirand casutele, capitele sau ciresii – primii copaci deveniti rosii ca urmare a venirii toamnei.

Prin zona a trecut si un copilas cu o turma de oi si doi caini. De data asta am avut putina ciocolata sa-i ofer, privindu-l apoi cum se indeparteaza pe potecuta ce duce spre Bedina.

Pe la ora 9 am pornit spre Prisacina, pe drumuletul acela frumos, care si-a pastrat frumusetea si dupa prima curba dar si dupa a doua sau a treia.

Mai intai am mers printr-o portiune umbrita, apoi am trecut pe langa o stana, unde am gasit si am mancat niste coarne rosii si bune…

Si am iesit iar la lumina urmarind drumul marginit de un gard tare dragut.

Fiecare curba pe care drumul o facea ne dezvaluia noi elemente atragatoare – stanci, copaci, capite, casute, vai, livezi, poteci, garduri, varfuri… o multime de elemente, toate la un loc!

La o casa am intalnit o femeie, pe care Serban o cunostea. Am vorbit putin cu dansa despre traseu sau surse de apa – e bine sa fii informat in aceste privinte, ca sa nu ai surprize mai sus.

Mai departe am inceput sa urcam spre Pasul Prislop, urmarind marcajele triunghi rosu (parca), prin tunelul inca verde si extrem de pitoresc.

Traversam o poiana cu privelisti, unde nu pot sa nu ma minunez de cerul albastru de care avem parte. Pe stancile acelea urma sa mergem si noi ziua urmatoare.

Tot aici intalnim un om cu un cal. Mergea si el spre pasul Prislop, cu gand sa traverseze culmea in partea cealalta spre satul Bogaltin – unde se gasea cel mai apropiat magazin! Expresia “magazinul de la colt” nu cred ca a ajuns in aceste locuri, avand in vedere ca pentru a cumpara lucruri pe care nu le poti produce singur in gospodarie, trebuie sa mergi cateva ore pe jos pana la cel mai apropiat magazin.

Inainte sa iesim din padure gasim un izvor amenajat care spre bucuria noastra are apa, asa ca facem provizii pentru mai departe. A fost o vara secetoasa, toti oamenii pe care i-am intalnit se plangeau din cauza secetei. Si nu era vorba ca nu aveau ei ce sa bea, dar din cauza secetei animalele si plantele aveau de suferit – si deci si oamenii odata cu ele. Aici mi s-a parut ca oamenii traiesc intr-o relatie foarte stransa cu natura. Avand in vedere ca depind in mare parte de ea pentru supravietuire, e de inteles. Fiecare are propria gradina cu legume sau fructe si propriile animale. Gospodarii ca pe vremuri, unde daca exista curent electric, el este produs de morile plasate pe firul apei undeva mai jos si nu vine de la vreo retea electrica a satului – retea care nu exista. Chiar si asa, nu toate casele au curent electric ceea ce inseamna ca aici nu e ca in acele sate in care pe casutele vechi, batranesti, vezi antene Digi pe acoperis. Totul arata foarte natural.

Tot in aceasta zona am aflat de la Otto ca jirul, fructul fagului, este comestibil! Asa ca ultimul urcus a fost asezonat cu seminte delicioase de jir culese de pe jos. Au gust de nuci combinate cu alune, nu-i de mirare ca porcilor mistreti le plac asa mult.

Dupa circa 3 ore de cand am plecat de la locul de cort am ajuns in pasul Prislop – o sa aflata pe culmea principala a muntilor Cernei, la 1270m altitudine. De aici se poate urca pe varfurile mai inalte inspre nord…

Dar se pot face si alte trasee – fie spre varful Arjana, aflat la sud, fie spre satele de la poalele varfului. Noi momentan ne bucuram de privelistea pe care o avem – mai ales spre Mehedinti – si  pe care norii albi de pe cerul albastru o fac sa fie si mai frumoasa.

De aici se poate urca direct la varful Arjana pe traseul principal de creasta marcat cu Banda Rosie – intrarea pe traseu se face spre sud, printre fagii grosi din apropierea stanei. Noi insa am pornit pe o alta poteca spre est, pe curba de nivel pe sub varf. Nu stiam exact pe unde se urca si unde ne duce aceasta poteca, dar varianta aleasa pana la urma s-a dovedit a fi una foarte pitoreasca. Dupa ce am mers prin padure culegand seminte de jir de pe jos, am iesit intr-o poiana cu iarba mare si galbena…

Ne aflam chiar sub stancariile varfului Arjana, aflate spre vest. Nu ramane decat sa gasim un traseu spre varf.

Am intalnit un om care ne-a spus ca ar fi o poteca chiar printre acele stanci, asa ca ma pornit pe potecuta momentan evidenta, pe curba de nivel spre vest si apoi spre sud. Cand a fost insa vorba sa parasim poteca si sa incepem sa urcam, ne-am dat seama ca ne va fi foarte greu sa facem asta – pentru ca si daca ar fi existat o poteca, acum ea era acoperita de stanci si de vegetatie. Sau poate pur si simplu nu am gasit-o noi.

Asa ca am hotarat sa urmam o potecuta firava spre sud, prin padure. Am iesit astfel intr-un alt punct de belvedere, deasupra unor stanci. Minunat loc cu privelisti, deasupra catunului Bedina!

Vizavi se vad si cheile Țăsnei…

De aici am inceput sa urcam la nimereala spre vest, urmarind poteci facute de porci mistreti ca sa ne usureze inaintarea. A fost un urcus obositor, ingreunat de frunzele uscate de pe jos sau de crengi, dar el ne-a scos exact unde voiam, intr-o poiana aflata pe culmea principala undeva la sud de varful Arjana.

Iarba in aceasta zona arata foarte… tavalibila, asa ca ma asez putin pana ajung si ceilalti in culme. Locul ofera niste privelisti de senzatie…

 

Pe partea vestica vantul batea cu putere, dar spre est era mai adapost. In aceasta directie se vede creasta Mehedintilor si de aici iti poti face o idee mult mai buna despre aceasta culme.

Se vad si crovurile, ba chiar si cheile Țăsnei – Serban ne explica mai bine ce si cum, ca el le cunoaste deja.

Si daca tot am iesit in culme, sa aruncam o privire si in partea cealalta, spre vest.

Si, desi nu obisnuiesc sa pun poze facute cu mobilul, sa apar totusi si eu intr-o poza. Era asa frumos locul ca am simtit nevoia sa trimit un mms cu cateva poze. De acolo si expresia de “iarba tavalibila”. In plus, a zis ca nici eu n-arat prea rau, cu gropitele alea – in ciuda parului revoltat :))

Desi locul acela era foarte frumos si oferea privelisti destul de largi, daca esti mai sus se vede si mai bine! Asa ca incepem urcusul pe la baza stancilor.

Traseul isi schimba simtitor aspectul de aici, devenind mult mai spectaculos dar si mai solicitant. E nevoie si de ajutorul mainilor pe unele portiuni de catarat, dar momentan ne descurcam usor.

Iesim intr-o noua zona dreapta, dar de acum ne aflam pe o creasta ingusta si stancoasa, asa ca zonele drepte sunt mai putine. In fata noastra vedem ceea ce ne asteapta…

Iar in valea din dreapta, de unde am venit si noi, casutele rispite prin poieni, valea Cernei si muntii Mehedinti – intr-un ansamblu incredibil de frumos!

Iar spre vest vedem cum se continua creasta ce se desprinde din varful Arjana si observam si formatiuni interesante de stanca sau zone cu alunecari de teren.

Sub ele, padurea de fag ce incepe tot mai mult sa-si lase frunzele pe mana colorata a toamnei.

Continuam urcusul, care de aici devine si mai abrupt si spectaculos. Cu rucsacii mari pot aparea probleme de echilibru, accentuate de vantul puternic. Dar eu ador acest urcus surprinzator de… cățărabil! In spate (sud) in stanga se vede Poiana Lunga, de unde vine traseul de creasta, dinspre Herculane.

Marcajele pe-aici sunt bune, dar oricum nu-i nevoie de ele – creasta e asa ingusta ca nu ai cum sa gresesti. La un moment dat Irina si Serban au preferat sa mearga mai pe jos, pe partea dreapta, pentru a evita o zona mai expusa – dar pana la urma tot pe sus trebuie trecut. Daca ai rau de inaltime sau ti-e frica sa fii pe marginea prapastiei, traseul asta nu e indicat. Altfel… e superb!

Avem de acum vedere si spre nord, spre creasta principala a muntilor Cernei, care se continua mai apoi cu muntii Godeanu.

In departare spre nord-vest se vad si muntii Țarcu.

Iar in urma, satele si poienile raman tot mai jos pe masura ce noi ne apropiem de varful Arjana.

Incredibil de frumoasa aceasta culme stancoasa pe care urcam si noi!

Ajunsi in punctul cel mai inalt al acestei culmi stancoase avem privelisti si spre vest. De aici se coboara putin si culmea se continua pana la adevaratul varf Arjana, care e putin mai incolo pe acea culme – se si vede de aici ca e mai inalt decat locul unde suntem noi.

Ne indreptam si noi spre el, admirand peisajele in toate partile. Spre nord-vest vedem in vale satul Bogaltin, acela cu magazin!

In urma ramane creasta pe care am urcat si noi – arata tare bine si din partea asta – desi nu mai pare asa stancoasa.

Mergand cu atentie pe lespezi si printre tufe de afine sau ienupari, am ajuns si in punctul cel mai inalt – marcat de o momaie formata din bolovani si, daca tin bine minte, o cruce daramata. Inaltimea e de circa 1513 metri.

De aici se deschid privelisti spre vest, dar din pacate lumina de apus ce se apropie nu avantajeaza aceasta zona la ora asta. In schimb spre nord culmile si vaile sunt luminate tare frumos…

Iar spre sud intuim intre culmi locul unde ar trebui sa fie Baile Herculane. Spre dreapta se vede un varf ascutit deasupra unor culmi mai domoale – banuim ca acolo sunt muntii Almajului si Locvei, dincolo de care trebuie sa fie Dunarea cu ale ei cazane.

Pentru a nu rata frumusetea apusului, am hotarat sa punem corturile in aceasta zona – intr-unul din putinele locuri drepte si suficient de mari ca sa cuprinda doua corturi. Minunat loc de cort!

Ne-au bucurat ochii atat peisajele de la departare, aflate acum intr-o lumina atat de placuta…

…cat si frunzele rosii de afine sau paiele galbene aflate peste tot in jur…

Ca sa economisesc unica mea baterie nu am mai facut poze de noapte si din lipsa de filtre nici cu apusul nu m-am chinuit prea mult. La momentul la care scriu acest jurnal am reusit in sfarsit sa imi cumpar filtre in degrade si o baterie de rezerva.

A urmat cina, apoi o noapte linistita in cort. Nu mai tin minte daca mi-a fost frig sau nu, avand in vedere ca eram cu sacul de dormit de vara – dar cred ca mi-a fost bine. Oricum acum nu mai conteaza, dar atunci a contat faptul ca am avut un rucsac foarte usor.

Si astfel am mai incheiat o zi, deasupra unor locuri atat de frumoase! Deja privelistile din aceasta zi, multimea de elemente intalnite pe traseu, ma faceau sa simt ca tocmai am descoperit cei mai frumosi munti in care am fost vreodata… Iar bucuria era crescuta si de gandul ca nu multa lume reuseste sa petreaca o noapte aici sus, pe Arjana – iar noi suntem printre aceia care am reusit.

Ziua 3. 3 octombrie 2011.

Rasaritul ne-a gasit si de aceasta data pregatiti, cu aparatele pe trepiede, cocotati pe cine stie ce stanca pentru a surprinde mai bine momentele acelea scurte si schimbatoare.

Pentru astfel de momente trebuie sa dormi sus, pe creasta. Efortul de a cara cortul si sacul de dormit e un pret marunt, chiar si frigul sau lipsa altui tip de confort cu care esti poate obisnuit. Toate lucrurile pe care le poti simti negativ atunci, toate dispar destul de rapid dupa ce cobori – si ramai doar cu lucrurile bune, care nu dispar. Devii martorul tacut al unor evenimente aparent banale, dar care acolo te fac sa le simti altfel… Natura „se intampla” cu sau fara tine, dar cand esti si tu acolo, o parte din ea intra adanc si-n tine – si efectul se simte intens si persista multa vreme. Senzatia de inaltare nu e data doar de faptul ca pare sa fii deasupra lumii…

Ne-am trezit la 6, asa ca am mai stat pe langa corturi pana pe la 9 si jumatate – sa ne mai odihnim putin si sa ne bucuram de locul frumos si de soarele bun. Am profitat si de merisoarele gasite pentru a face ceai – dar nu prea a iesit – sunt mai bune asa, crude.

Am inceput apoi sa coboram spre nord, lasand in urma culmea stancoasa pe care urcasem si locul unde am campat.

Pornim astfel pe marginea vaii spre o noua aventura, vazand deja sub noi saua prin care trecusem si ieri, pasul Prislop – unde voiam sa ajungem si acum.

Urmam culmea in mod natural, fara dificultati de orientare. La marginea padurii, inainte sa incepem coborarea mai serios, am gasit si putine mure ca sa ne indulcim, dar si copaci colorati parca de toamna pe zi ce trece tot mai mult.

La intrarea in padure am gasit si marcaje dar si o poteca destul de clara ce ne-a scos in pasul Prislop. Daca stiam de ea in ziua precedenta am fi ajuns poate mai rapid la varf, dar am fi ratat partea cea mai spectaculoasa a sa.

Din pasul Prislop continuam spre nord, dar fara sa urcam pe culme ci mergand pe o poteca pe curba de nivel, pe partea dreapta a ei. In urma se vede varful de la care am coborat.

Trecem printre fagii singuratici si gasim si un izvor amenajat, care pe langa faptul ca ne-a prins bine cu apa lui rece, arăta si tare frumos! Profit de frunzele colorate de pe fundul apei pentru a vedea mai bine efectul filtrului de polarizare. Acesta elimina reflexiile de la suprafata apei, astfel incat in loc sa vezi cerul sau crengile de deasupra apei (reflectate in ea), sa vezi ceea ce se afla pe fundul apei.

Care varianta e mai reusita nu se pune problema, pentru ca depinde de ceea ce vrei sa arati. In cazul asta insa eu prefer varianta in care se zareste si culoarea bleu a cerului.

Curand iesim intr-o zona deschisa cu privelisti frumoase spre est. Atractia marginii de prapastie e incredibil de puternica, asa ca mergem direct spre ea, lasand in urma fagii si culmea principala.

Aici am descoperit un loc incredibil de frumos, daca nu era inca asa devreme as fi pus cortul chiar aici! De fapt toata excursia am fost uimit de cate locuri frumoase de pus cortul exista! Mi-as fi dorit sa petrec macar o noapte in fiecare din acele locuri! De pe marginea acestor stanci vedem varful Arjana spre sud-vest dar si alte prapastii la fel de interesante.

Si daca tot suntem pe marginea prapastiei, atunci sa privim si in jos! Sub picioarele noastre zarim o multime de gospodarii ascunse printre copaci care mai de care mai colorati!

Parca ai fi un vultur ce survoleaza gradinile oamenilor de la inaltime, cautand cine stie ce șoricel sau gaina careia sa-i oferi o plimbare gratuita pana la cuibul propriu…

Sau poate vrei sa iei in zbor un calut, ascuns la marginea gradinii…

Am gasit apoi o potecuta pe care si-o amintea Serban, care urma sa ne duca in Prisacina  – satul pe care-l vedeam sub noi. Potecuta merge pe marginea stancilor spre sud apoi coboara prin padure destul de abrupt pana la primele case.

Am urmat-o si noi, privind mereu spre stanga noastra spre vale. De fapt aceea e si directia in care vrem sa mergem, urmarind valea Prisacina spre Cracu Mare…

La iesirea din padure am gasit nuci verzi, foarte bune dar pline inca de iod care sa-ti inegreasca mainile. Coaja nu se curata prea usor, dar asta nu ne-a oprit din a manca din ele.

A urmat o portiune tare frumoasa, o potecuta ce se strecura printre gospodariile oamenilor, pe sub meri plini de fructe sau pe langa capite ce asteptau rabdatoare iarna.

Momentan insa poteca noastra pare sa ne duca fix spre toamna… ceea ce s-a si intamplat.

Desi culorile toamnei erau cele pe care le cautam cel mai mult, nu putem sa ignoram verdele incredibil de primavaratic pe care frasinii din jur inca il au!

In spate vedem si stancile pe care fusesem mai devreme – cat de repede se schimba peisajul pe masura ce mergi…

Aici ne-am oprit putin pe iarba si ne-am amuzat incercand sa luam cateva mere din copac. Erau cam sus, asa ca trebuia sa le daramam cu batul de trekking – dar cand am lovit un mar, acesta a inceput sa o ia la fuga de-a rostogolul spre vale, fara sa-l mai putem prinde. Erau oricum cam acre :))

Traversam un raulet unde gasim si o moara instalata pe apa, dar cladirea veche de piatra nu parea sa mai fie functionala. Moara si generatorul de curent erau de fapt in afara casutei si ele chiar functionau.

 Intram apoi in traseul marcat cu Punct Rosu si Galben, pe care vrem sa-l urmam spre catunul Cracul Mare.

Parasim ultimele case si drumuletul cel pitoresc ne poarta pasii prin umbra padurii – mai intai usor in coborare, apoi in urcare. Urcusul poate fi obositor, mai ales in combinatie cu caldura surprinzatoare – dar traseul era tare frumos.

Dintr-un punct de belvedere vedem in urma varful Arjana si ne dam seama cat de mult am mers pana aici.

Am mai gasit pe acest drum coarne si alte fructe, dar pofta de fructe parca a disparut cand am ajuns la primele case de pe Cracu Mare. Am gasit aici un drumulet incredibil de pitoresc, cu privelisti spre stancile Mehedintilor si spre Valea Cernei, undeva deasupra cheilor Prisacinei.

Inca putin si am iesit intr-un loc… de unde pur si simplu nu am mai vrut sa plecam! Planul era sa coboram in seara asta la masina si sa punem cortul acolo, ca a doua zi sa urcam in Mehedinti. Dar, desi era abia ora 15.30, am hotarat de comun acord sa montam corturile in acest loc, pentru a ne bucura mai mult de frumusetile pe care el le ofera. In plus, daca am fi coborat la masina, apusul l-am fi pierdut, ne-ar fi prins undeva pe vale. Dar ce era asa deosebit la locul asta inconjurat de prapastii si de culmi stancoase?

Intr-o parte se vedeau stancile Mehedintilor, acoperite de pinii negri de Banat, pini alpinisti, cum ziceam.

Inspre sud puteam sa vedem valea Cernei pana departe, inconjurata de stanci si pe stanga si pe dreapta! Aceasta imagine m-a facut sa realizez ca daca treci cu masina pe soseaua de pe valea Cernei, nu vezi nici macar 1% din frumusetea acestor locuri. Iata ceea ce nu se vede de la sosea:

Cred ca de la aceasta imagine mi-a venit ideea titlului pentru expozitia de la Cercul Militar: Romania, dincolo de sosele.

Sub noi sunt cheile Prisacinei, prin care am inteles ca s-ar putea trece, dar nu strica sa ai o coarda la tine – si oricum e posibil sa te uzi. Iar in departare, varful Arjana.

Daca tot am hotarat sa ramanem aici, ne-am intors putin pana la casele pe langa care trecusem ca sa intrebam de unde putem lua niste apa. Din fericire exista un robinet cu apa trasa de undeva de la un rezervor aflat pe deal, asa ca nu trebuie sa mergem prea mult.

Am vorbit astfel si cu nenea Lazar si sotia lui, oameni simpli dar care mi s-au parut foarte constienti de trasaturile locurilor si a vietii de aici.

Desi e de inteles de ce multi, mai ales cei tineri, aleg sa plece spre orase, nenea Lazar zice ca “eu n-as pleca de aici niciodata! E mai greu traiul, dar esti mult mai linistit sufleteste, ai mai multa multumire…” Mi s-a parut foarte tare ca era constient de acest lucru, de obicei oamenii care sunt “obligati” sa traiasca astfel nu mai reusesc sa vada si partile frumoase ale acestui mod de viata. Poate ceea ce l-a facut pe acest om sa gandeasca si sa simta astfel a fost si faptul ca a cunoscut alternativa, adica orasul… Ne spune ca a fost invitat la televiziune, a fost cazat la hotel de 4 stele cu tot ce vrei la dispozitie… si cand s-a intors aici in sat, dupa cateva zile, a zis ca “am gasit raiul pe pamant si mi-am dat seama ca nu vreau sa plec niciodata de-aici!”

A mai spus ceva care mi s-a parut foarte interesant si important. A spus ca cei de la Parc (zona face parte din Parcul National Domogled – Valea Cernei) i-au sfatuit pe sateni ca fiecare sa aiba amenajata in gospodarie o camaruta pregatita sa primeasca turisti, precum si diverse produse de artizanat lucrate manual sau alimente locale – slanina, legume, fructe etc. Un sfat incredibil de bun, zona are potential turistic urias si nu ar strica daca si satenii ar beneficia cumva de acest lucru. Chiar si asa, nu stiu in ce masura acest lucru se intampla – dar pentru un turist solitar – sau un grup micut, sigur s-ar gasi loc pe undeva.

Le-am trimis prin posta fotografia cu ei doi precum si cea a nepotului surprins la joaca in gradina… sper ca le-au primit.

Desi am avut mult timp la dispozitie, nu am simtit deloc ca ne plictisim de ceea ce ne inconjura. Curand a inceput si soarele sa apuna dincolo de Arjana, asa ca lumina s-a schimbat – iar umbrele incep sa dea profunzime stancilor…

Valea Cernei s-a umplut si ea de lumina inserarii…

Am profitat de stancile din jur pentru a gasi cele mai interesante locuri – oh, si erau tare multe!

Tare interesante si prapastiile de sub noi, cheile Prisacinei. Nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc cum o fi sa mergi pe-acolo pe jos, daca chiar se poate sau nu.

Iar stancile si abrupturile Mehedintilor au inceput sa devina rosii, ducandu-ma cu gandul la versurile despre Piatra Craiului: “cu ale sale creste, ce-s rosii-n asfintit”

Creasta cea lunga devine din ce in ce mai atragatoare. A fost interesant sa fim asa aproape de acesti munti, sa stim ca a doua zi vom fi acolo… dar pe moment sa ii admiram totusi de la distanta. A facut sa creasca sentimentul acela de asteptare, parca era o bariera inchisa intre noi si acea creasta – voiam sa ajungem acolo, era asa aproape, dar trebuia sa mai asteptam putin…

In plus, faptul ca acesti munti sunt vecini atat de apropiati iti ofera aceasta perspectiva interesanta… sa vezi creasta stancoasa atat de aproape, dar nu de la baza ei, ci de undeva de sus! In Piatra Craiului pe partea estica nu exista un astfel de loc, iar spre vest poti sa urci pe Tamasul Mare – dar nu esti la fel de aproape.

Corturile noastre asteptau in acest loc fantastic ca noaptea sa traga peste ele patura de stele…

A fost o zi incredibila… am facut o multime de poze, mai multe ca niciodata parca! Vedeti si albumul de pe Picasa. Bateria era deja pe terminate si asta imi crea un disconfort mental – pentru ca stiam ca urma sa ajungem si in Mehedinti… din fericire m-a salvat Serban, care avea mai multe baterii la el – si atunci am putut sa fac si in acest loc poze in voie, pastrand a doua baterie pentru Mehedinti.

Am facut asa multe poze pentru ca fiecare curba pe care poteca o facea, fiecare poiana in care ieseai, iti dezvaluiau locuri noi si pline de elemente diverse, foarte multe! In alti munti parca nu se schimba atat de des si de dramatic ceea ce vezi… mergi pe o poteca si vezi mereu acelasi lucru in fata sau in spate… aici parca nu exista asa ceva! Parca la fiecare 15 minute se schimba complet ceea ce vezi! Terenul e destul de intortocheat, multe vai si culmi, curbe, de aceea si perspectiva se schimba des. Luati-va baterii de rezerva daca veniti aici!

Pe langa toate aceste frumuseti care m-au facut de mai multe ori sa simt ca astia sunt cei mai frumosi munti in care am fost pana atunci, mai era un sentiment care crestea puternic in mine: dorinta de a reveni pe-aici cat mai curand, impreuna cu surorile mele. Stiu ca le-ar placea super mult si lor si e greu sa nu-ti doresti sa imparti lucrurile cele mai bune cu persoanele la care tii cel mai mult.

Ziua 4, 4 octombrie 2011.

Dimineata schimba aspectul locurilor, dar parca la apus am avut lumina mai buna. Zarim insa primele raze rosii pe stancile Arjanei, iar dedesubt, cheile Prisacinei asteapta si ele razele calde.

Valea Cernei pare cufundata in liniste, e greu sa-ti imaginezi ca la ora asta matinala si racoroasa, cineva ar putea merge pe-acolo.

Iar corturile noastre arata tare dragut in acel loc…

Pe langa noi a trecut si o batrana cu o furca in mana – se ducea sa stranga fanul. Ne-a intrebat daca n-am gasit vipere prin iarba, ca atunci cand au cosit iarba in locul unde am pus cortul, au gasit un cuib de vipere si un “balaur”. Se referea la un sarpe foarte mare. Cu ocazia asta am constientizat si noi ca in zona exista vipere…

Pe la ora 9 am inceput sa coboram spre sosea, pe o potecuta folosita de sateni, dar nemarcata. A fost o coborare destul de abrupta, in sens invers urcusul ar fi destul de solicitant. De pe aceasta potecuta admiram inca o data valea Cernei de la inaltime…

Pana la sosea am trecut pe langa alte cateva casute si am gasit si cativa nuci plini de fructe… de data asta, spre bucuria noastra, nucile erau in faza cea mai buna a dezvoltarii lor: coaja se curata imediat, deci nu te murdareai pe maini, iar miezul nu era inca uscat, era inca putin crud – deci delicios! Mi-am facut provizii si pentru mai tarziu, am umplut buzunarele!

Am ajuns la sosea dupa circa o ora de coborat. Am traversat podetul peste Cerna si am pornit la vale spre masina, mergand pe jos cativa km. In dreapta noastra, Cerna capata culoare odata ce soarele patrunde pe vale…

La masina am reorganizat rucsacii, am mai luat din proviziile lasate special pentru partea a doua, apoi am mutat masina cativa km mai la deal, chiar la intrarea pe traseul spre Crovul Mare din muntii Mehedinti. Dar despre asta, in episodul urmator…

In lipsa surorilor mele, m-am bucurat mult de compania din aceasta excursie. Cu Otto mai fusesem, dar m-am bucurat sa-i cunosc si pe Serban si Irina. Serban e mult mai pasionat de fotografie decat mine, ceea ce explica si cele 7 kg de aparatura foto pe care le-a carat in aceasta excursie. Eu ma simt in primul rand atras de munte si de natura si abia apoi de fotografie, de aceea din punctul asta de vedere prefer sa am bagaj cat mai usor, sa ma bucur mai mult de traseu. Dar, desi mai multe accesorii si obiective sau aparatura mai performanta inseamna si mai multi bani cheltuiti dar si greutate mai mare in spate, rezultatele se vad. Pentru asta intrati pe blogul lui Serban, ca sa vedeti ce rezultate se pot obtine cand pui la un loc pasiunea pentru fotografie si munca de a obtine cele mai bune rezultate.

Avem filosofii diferite in ceea ce priveste fotografia, dar cu siguranta la baza avem in comun dragostea pentru munte. Si parca am mers si eu mai relaxat cu ei decat daca as fi mers singur, caz in care as fi fost atat de dornic sa descopar mai mult, mai repede, incat as fi alergat dintr-un sat in altul, minunandu-ma de tot ce e in jur – dar obosind mai mult si stand mai putin timp pe loc. Iar statul pe loc in acesti munti este o adevarata placere, mult mai mare decat in alti munti! Asa ca si surorile mele se vor bucura sa auda ca in acesti munti nu le voi grabi sa plecam de la cort la ora 7.

Muntii Cernei si-au lasat amprenta adanc in mine. Am spus initial ca a contat mult si perioada in care am fost dar si vremea buna de care am avut parte. Acum imi dau seama ca toamna am gasit-o de fapt mult mai mult in muntii Mehedinti – acolo totul era mult mai colorat, asa cum veti vedea in jurnalul urmator. Aici cele mai mari beneficii pe care toamna ni le-a oferit au fost fructele: am mancat mere, nuci, pere, coarne, mure, gherghine si macese, jir, merisoare sus pe creasta si poate si vreo doua afine. Niciodata n-am mancat atatea feluri de fructe pe munte – asta si pentru ca in general fructele cresc mai mult in zona de deal sau pe la poale, nu asa sus. Dar influentele mediteraneene din zona chiar se simt, poate de aceea aici toamna a venit mai devreme decat in alte parti. Pe valea Prahovei a mai durat ceva pana sa apara primele culori in copaci…

Si mi-am mai dat seama ca in muntii Cernei, peisajul e atat de plin de elemente incat oricand ai merge ai avea ce vedea! Casutele acelea ar arata frumos si iarna, cand cosurile fumega si totul e alb, dar si primavara – cand ciresii si merii sunt infloriti. Iar vara… cand totul e plin de flori si afara e cald… sa tot stai o saptamana pe-aici! De tinut minte! De facut planuri! Acum ca am fost voi putea mult mai bine sa organizez o excursie in zona, astfel incat traseele sa nu fie prea lungi (obositoare) dar sa cuprinda cat mai mult din ceea ce e de vazut. Iata traseul aproximativ pe care l-am facut noi, vazut din muntii Mehedinti (ziua 1 e cu rosu):

Dar orice traseu ai face, un lucru mi-e clar: daca tot vii pana aici, merita sa stai cel putin 3 zile! Si sa dormi undeva sus, pe creasta, sa te bucuri de apus si de rasarit… sa descoperi aceasta zona minunata a tarii noastre… sa descoperi… Romania, dincolo de sosele.

Ioan Stoenică, 1 martie 2012.

Albumul cu mai multe imagini e aici:

Rasarituri si apusuri in muntii Cernei – fotografii Ioan Stoenica

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Rasarituri si apusuri in muntii Cernei

  1. MeetTheSun zice:

    Superb jurnalul, adevarata delectare acum, inca in toiul iernii. Cuvintele, fotografiile, starea de liniste pe care o degaja, toate ma fac sa-mi fie nu doar dor de munte si de acel munte anume. Ai reusit sa surprinzi oamenii si locurile de parca ai fi fost de-acolo, de parca le-ai fi stiut tainele ascunse… E unul dintre cele mai faine jurnale pe care le-am citit.

    p.s. si mie-mi place tot fotografia fara filtru, insa depinde cand il aplici, banuiesc ca daca e un peisaj deschis atunci se preteaza de minune.

    Apreciază

    • Ce draguuut comentariu 😀 Eu despre album am zis atunci ca e unul din cele mai reusite – daca si jurnalul a iesit pe masura, e bine 😀 Filtrul e intr-adevar util la imagini mai largi, cu cer si peisaje – l-am folosit la pozele din zona cu „iarba tavalibila” cu succes.

      Apreciază

  2. Lia zice:

    Superbe şi jurnalul şi fotografiile! M-am delectat citind şi mi-am bucurat privirea cu peisajele superbe din fotografii. Mulţumesc, Ioan Stoenica!
    Abia aştept jurnalul următor.

    Apreciază

  3. Otto Hauck zice:

    Din pacate, n-am niciun timp sa citesc jurnalul tau azi. ;-X Plec la Slovacia la munte cu sciuri de tura. Astept sa uite la jurnalul din nou Duminica la seara. ;-D

    Apreciază

  4. Codruta zice:

    Salut!
    Dupa mult ger, alb si gri (de oras) jurnalul si fotografiile tale m-au plimbat cu gandul si privirea intr-o zona cu multa caldura, liniste, jocuri de culoare… O excursie de toamna care pentru mine azi, e ca o doza in plus de oxigen, e culoarea de care aveam nevoie!
    Multumesc, Ioan!

    Apreciază

    • Intr-adevar multa culoare, asta e trasatura de baza a acestui jurnal cred 😀 Sa mai inlocuiasca putin alb-griul din jur. Dar lasa ca vine primavara… cu ghioceii de un metru inaltime! (altfel cum ar putea scoate capul din zapada adanca de un metru?)

      Apreciază

  5. Irina zice:

    Multumim Ioan ca prin aceste pagini colorate de jurnal, ne-ai adus aminte de frumoasa calatorie, pe care am avut-o toti patru, pe meleaguri de basm, intr-o vreme spendida de toamna:) Succes pe mai departe! Irina

    Apreciază

  6. Alin zice:

    Faina tura, si avem cunostinte comune: Serban si Irina. Perspectiva aia de pe Piatra de deasupra Prisacinei e nemaipomenita.

    Apreciază

  7. Uaa, ce frumos jurnal!! Si pozele…. (pe unele le-am recunoscut)

    Mama, vreau sa mergem vara asta! Eu de mult imi doresc sa ajung in Mehedinti. Daca te oferi tu ghid si partener… O sa fie ca in Apuseni sau mai frumos! 😀

    >:D<

    Apreciază

  8. Alexandra zice:

    Ioi, atat de frumos ii si in Cernei??? Am fost anul trecut prin crovuri si Cheile Tasnei in Mehedinti si m-am plimbat un pic si prin satele Inelet si Scarisoara de la poalele Cernei da nu m-am gandit ca ii asa frumos pe sus! Pftiuuuu! Maica! Fotografii tare frumoase ai facut! Felicitari pentru tura!

    Anul asta in octombrie ma intorc in Mehedinti si abia astept! Proabil toamna cealalta ma intorc si pentru Cernei 🙂 Spatele meu nu prea ma mai lasa sa car cort dar vad eu cum fac! 🙂

    Apreciază

    • Pai mie mi-au placut super mult si satele acelea – desi in Inelet si Scarisoara nu am ajuns – le-am vazut doar din Mehedinti. Oricum, farmecul lor e ca nu sunt chiar la poale, sunt sus… poalele muntilor astia sunt la sosea, pe valea cernei – dar deasupra… e alta lume.

      Si fara cort se poate merge, sigur gasesti pe la localnici gazduire. Dar un sac de dormit n-ar strica…

      Apreciază

  9. elisaelianna zice:

    Minunat acest jurnal! Imagini care te lasa fara cuvinte! Felicitari!

    Apreciază

  10. Irene zice:

    Ce peisaje, asa tare m-am pierdut in peisaj citind jurnalul, incat, m-am dus spre fereastra convinsa ca afara este toamna… o evadare placuta.
    Ce locuri faine de campat… vorba lui nenea Lazar, si eu as fi dat acel hotel de 4 stele pentru o noapte in acele locuri.

    Apreciază

  11. Otto Hauck zice:

    I have read the article for two times today. It brought back memories of those beautiful days in the Cerna mountains. I, too, want to come back one day.
    The article is a perfect narrative from the begginig to end. Decribing your inner thoughts about the begging of the trip, insights into life style of locals, plus usefull notes on photography and some philosophy behind it, make the story complete. The reader gets a plethora of information about the area and how it is to be on such an excursion. The only desire left, is to a need to read the cotinuation of the story soon. Well done!
    Reviewing the comments left by other readers, left me think that the story creates such a positive mood in your readers head’s, so that everyone wants to get there.

    Apreciază

  12. gabi.rusu zice:

    Are dreptate Otto! 🙂 Pe mine, cel putin, fiecare jurnal de-al tau, fiecare album foto ma face sa imi doresc sa ajung si eu prin locurile respective. Iar Muntii Cernei si Mehedinti erau oricum demult pe lista :D. Am avut ocazia sa vad doar o bucatica (creasta Domogledului si cateva paduri de pe malul celalalt al Cernei), insa satele acelea izolate au un farmec aparte. Ii dau dreptate si lui nea Lazar, ca viata departe de nebunia orasului e mai grea dar mult mai linistita din punct de vedere sufletesc. Pai de aia si traiesc oamenii de la tara mai mult. Ca le lipseste stresul de la oras… care dupa mine e cel mai mare inamic al omului (in afara de alimentatia plina de tot felul de chimicale).
    Nu prea are legatura..sau poate are asa un pic – in we am vazut si eu in sfarsit „Into the wild” – mi s-a parut tare trist filmul , interesant ca idee , insa ceea ce am retinut – pentru ca si eu cred in asta – a fost ideea ca „fericirea nu e completa decat daca e impartasita” 🙂

    Apreciază

  13. Aurel Salasan zice:

    Am umblat ceva prin muntii Cernei si Mehedinti dar, sincer, dupa ce am citit articolul tau si vazut fotografiile, m-a taiat un dor de acum imi vine sa fug iar acolo! Ai o viata frumoasa omule! Tine-o tot asa!

    Apreciază

  14. Prea putini cunoscuti si umblati dar incredibil acesti munti ai Cernei. Am fost week-end-ul trecut pe Arjana din nou(http://petrucristescu.blogspot.ro/2013/03/arjana-la-sfarsit-de-iarna.html), Iarna arata la fel de interesant.

    Apreciază

  15. vili oprenescu zice:

    Multumim pentru asemenea frumuseti pe care ni le darui gratuit. Am fost la Dobraia si pe Arjana (dinspre Valea Bolvasnitei), dar prin ochii tai totul e parca mai frumos, garantezi acestor locuri prioritatea in galeria frumusetilor. Felicitari!

    Apreciază

  16. Georower zice:

    http://www.tvr50.ro/izolati.php, episodul 5 e despre aceasta zona. Daca il gasesti merita vizionat 🙂

    Apreciază

  17. Episodul 19 este despre aceasta zona: http://youtu.be/R6jGtx_dIog 😀

    Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s