Unde curge-n vale un rȃu mititel. Trasee în munții Almăjului – 4 in 1

In luna septembrie am avut ocazia sa-mi expun fotografiile cu peisaje din muntii nostri, la Timisoara. Desi galeria Pro Armia era pozitionata chiar in centru, expozitia nu a fost la fel de vizitata precum expozitiile avute in Bucuresti sau Brasov. M-am bucurat oricum pentru fiecare vizitator care mi-a transmis prezenta sa, sau despre care am aflat ulterior de la parintii mei. Dar ca urmare a acestei expozitii am mai avut o bucurie!

Daca tot a trebuit sa conduc vreo 550 de km pana la Timisoara, am profitat de acest drum si am facut si cateva trasee in zona. Care zona? Pai sunt vreo 3 mari variante de a ajunge la Timisoara, toate foarte frumoase. Dar muntii din zona Valcea, Sibiu sau chiar Petrosani nu ma atrageau de data asta. Voiam ceva complet nou si eventual… mai putin cunoscut.

Asa ca am ales muntii Almăjului, din Banat – unde pusesem ochii pe cateva trasee in circuit, numai bune pentru excursii de o zi. Harta primita din Cehia mi-a fost si ea foarte utila, chiar daca nu am apucat sa acopar decat o mica suprafata din ea.

Dupa ce am dormit o noapte in mașină undeva in zona Filiași-Strehaia (cat curaj!), in dimineata zilei de 19 septembrie am ajuns pe malul Dunarii. Am trecut de Drobeta, iar la Orșova am facut stânga pentru a intra in Cazanele Dunării. Am parcat masina in apropiere de mânăstirea Mraconia – care se afla chiar pe malul Dunarii, la iesirea acesteia din Cazanele Mici.

Pe malul raului Mraconia se vede foarte bine la aceasta ora matinala (8.30) si chipul lui Decebal, sculptat in piatra.

decebal sculptat in piatraAm fost putin in dubiu de unde incepe traseul marcat Triunghi Galben. Pe harta parea ca incepe si de-aici, dar de fapt el incepea la circa 2 km, dincolo de Cazanele Mici. Eu insa am inceput sa urc la nimereala, reusind cu greu sa depasesc primii 2 metri de abrupt nisipos. Intrand insa in paduricea joasa si inghesuita mi se pare ca gasesc o poteca, asa ca incep sa urc, incercand sa intru pe o muchie.

Nu urc mult si-mi dau seama ca nu e niciun marcaj si nicio poteca pe aici. Terenul e tot mai abrupt si mai inghesuit, tot mai greu de străbătut. Bocancii cei (aproape) noi – Jack Wolfskin – par sa nu faca fata la asa abrupt – alunec destul de des. Nici bete de trekking nu aveam cu mine si am regretat asta. O decizie buna a fost sa iau parazapezile peste bocanci – locul arata ca un mare cuib de vipere.

Nu m-am chinuit mult prin abruptul asta sfărâmicios – vreo 15 minute de urcat rapid si-am iesit intr-o zona tare interesanta si neasteptata. De fapt chiar nu stiam la ce sa ma astept de la varful dealului, habar nu aveam ce este deasupra cazanelor. Iar ce-am gasit… i-a pus capac! Cazanului adica. Eu speram sa gasesc niste puncte de belvedere pe stanci, de unde sa vad Dunarea. Momentan insa am ajuns pe un… platou! Un platou impadurit, care m-a facut sa țopăi de bucurie in toate partile! Era ca un loc secret, izolat deasupra stancilor si mai ales… foarte usor de parcurs, nu ca urcusul de pana atunci! Mi s-a parut foarte frumos locul! Poate si pentru ca stiam ca de-acum nu voi mai avea mare lucru de urcat.

Am inspectat un pic zona in cautare de triunghiuri rosii – dar momentan n-am gasit nimic. Asa ca hai sa gasim punctul de belvedere! Am mers spre dreapta, spre stancile de deasupra raului Mraconia – acolo mi s-a parut mai usor de iesit la lumina. Si asa a fost, am gasit niste stanci care sa iasa din padure, undeva deasupra capului lui Decebal – care era mult mai jos. Ce-nseamna domne sa-i stai cuiva pe cap…

M-am chinuit un pic sa ma cocoț pe stanci, cu grija sa nu prind vipera de coada cu mana. Lumina spre Dunare nu e cea mai buna, dar senzatia de a fi acolo era tare interesanta. Zona nu parea sa fie umblata de oameni, desi o rămășiță de poteca parea sa existe prin padure.

Un vaporas trece si el prin cadru, ca sa se inteleaga mai bine ca acolo in vale curge o apa… mare! Deci cetatea Neamțului nu se afla prin zona, pentru ca ea se afla pe o stanca neagra, nu alba, “unde curge-n vale un rau mititel”. Aici e ditamai fluviul care curge…

De la capatul din dreapta al podului care se vede am inceput eu sa urc…

Desi stancile sunt super frumoase, sunt curios ce se ascunde mai in adancul acestei paduri. Asa ca pornesc mai departe, urmarind directia culmii. Curand insa gasesc marcajul, triunghi rosu – pe care-l asteptam – si care se pare ca exista si pe teren, nu doar pe harta. Poteca devine de acum din frumoasa… super frumoasa!

Am stat putin in dilema in ce parte sa urmaresc marcajul. Am mers pe directia Dunarii dar in sens invers fata de sensul de curgere. Desi Dunarea nu se mai vede, vad spre nord culmile muntilor Almăjului. Stiu ca pe-acolo trebuie sa treaca traseul Triunghi Galben – si pe-acolo as vrea si eu sa merg.

Cand poteca incepe sa coboare prea mult imi dau seama ca… eu nu vreau sa fac asta. Asa ca o parasesc si pornesc un pic inapoi, apoi spre nord, fiind aproape sigur ca voi gasi cealalta directie a marcajului. Triunghiul pleaca de undeva de langa Dubova si face un circuit, intorcandu-se tot acolo. Are deci doua brate. Si-am avut dreptate. Curand am gasit o masa cu bancute si un panou informativ. Cu rosu e TR-ul, evident. Cu verde e portiunea din platou pe unde am venit eu – mergand putin pe TR spre vale, dar intorcandu-ma spre nord cand el a inceput sa coboare.

(Abia acasa mi-am dat seama ca am facut totusi o greseala – pe care acum o cam regret. Triunghiul rosu pleaca dinspre Dubova, dar nu e chiar un circuit – desi pe harta mea asa apare. Abia acum am observat pe imaginea de pe panou ca el urca pana la aceasta bancuta, apoi face dreapta si incepe sa coboare (de unde m-am intors eu) – dar nu coboara pana la sosea. Merge doar pana la un punct de belvedere, de unde trebuie sa te intorci pe acelasi traseu la bancuta. Aceea ar fi fost partea cea mai frumoasa a acelui traseu si eu am ratat-o. Nu-i nimic.)

La bancute TR coboara, iar TG continua spre nord – o varianta mult mai lunga de circuit. Era 9.45, asa ca am preferat varianta mai lunga. Padurile de stejar de pe aceste culmi m-au fermecat – foarte rar am avut ocazia sa merg printr-o padure de stejar, specifice pentru altitudini mai joase.

Din apropierea bancutelor se poate vedea si Dunarea. De fapt chiar mai mult. Se vad case din Dubova – si culmea pe care voi cobori acolo, dinspre dreapta. Iar in stanga, masivul acela stancos ce se ridica din Dunare, este Ciucaru Mare – pe care voi urca mai pe seara.

In stanga de Ciucaru Mare se afla Cazanele Mari ale Dunarii, dincolo de care se vede malul vecinilor, malul sârbesc – care bineinteles ca pare mai gras si mai frumos. Adica mai stancos si mai inalt parca decat malul nostru.

Portiunea urmatoare a traseului, destul de lunga, strabate paduri de stejar – dar si cateva poieni invadate de tufe. Poteca pare o alee dintr-o gradina botanica abandonata, unde frunzele cazute nu sunt maturate iar crengile uscate trosnesc placut sub bocanci.

In poieni trebuie mers cu grija, brandusele de toamna nu stiu prea multe despre oameni, asa ca mai cresc si in mijlocul potecii…

Printr-o poiana traverseaza perpendicular pe poteca un sir de stalpi de curent, iar reintrarea in padure inseamna si intrarea pe un forestier mai larg – ce vine dinspre valea raului Mraconia.

Odata intrat pe acest drum, panta se accentueaza. Pana aici s-ar mers destul de lejer, mai mult pe curba de nivel – sau chiar usor in coborare. De-acum trebuie insa urcat. Nu e chiar asa greu, cand padurea frumoasa te apara de soarele puternic. Plus ca uneori mai sunt privelisti spre stanga, spre Dubova…

Dupa circa o ora de la bancuta padurea se termina si ajung intr-o zona unde ma asteptam sa gasesc cateva casute. Ceva ca in Apuseni ma gandeam, sau poate ca in muntii Cernei. Ei bine, chiar ceva de genul asta am gasit, dar din pacate sunt mult mai putine – cel putin in aceasta zona. Cateva casute parasite, dar care mie mi se par foarte interesante…

Parca ai fi in muzeul satului. E posibil totusi ca pe timp de vara casutele sa fie inca folosite, pentru strans fanul sau adapostit animalele. Erau incuiate oricum.

Mai departe pe drum gasesc si o gospodarie activa, mult mai mare, cu paznici patrupezi care ma latra si o scroafa timida insotita de puii ei…

Dupa ce o depasesc pot sa o pozez mai bine, pentru ca drumul urca putin si astfel o pot vedea mai de sus. In stanga se vede si drumul pe care am venit.

Ca sa trec mai departe trebuie sa ocolesc un staul de vite pe iarba, prin partea dreapta. Drumul era blocat de un tăuraș care voia sa se dea mare probabil, asa ca am preferat sa-l ocolesc.

Ajuns insa pe un varfulet golas, pot sa vad in partea cealalta – spre vest. Un releu metalic se vede pe varful Goleț – pe unde trece si-un traseu marcat. Vad acum pe harta ca acel traseu traverseaza pe directia nord-sud toti muntii Almăjului – si pare o zona foarte intinsa, cu multe culmi si vai de traversat. Ar fi interesant de facut candva…

Alte gospodarii asezate pe culmea dealului ma duc cu gandul la satele din muntii Perșani, de langa Brasov.

Spre (nord-est), gospodaria pe langa care trecusem – si o multime de culmi – unele apartinand poate de muntii Cernei (acelea mai indepartate).

Incep coborarea spre sud. De-aici ar trebui sa fie doar de coborat – si ma bucur sa vad ca drumuletul merge mai mult prin poieni decat prin padure. Asta inseamna ca am si vedere spre Dunare.

Spre vest, culmile dealurilor incep parca sa se coloreze – sau sa ramana fara frunze. Zona aceasta cred ca e prima din tara unde soseste toamna, influentele mediteraneene avand un efect destul de vizibil in acest sens.

Seceta a uscat in unele zone copacii prematur, dar sunt si copaci perfect colorati – primii pe anul asta pe care-i vad asa. Era un par salbatic, din care nu m-am abtinut si am gustat cateva pere. Desi iti faceau gura punga, erau neasteptat de zemoase.

Cu greu gasesc o umbra mai deasa pe marginea potecii, ca sa fac o pauza de masa. Am insa privelisti frumoase spre cazanele Dunarii – dar lumina nu-i prea buna pentru fotografii in acea directie. Asa ca am crescut un pic contrastul in Photoshop, selectiv – doar pentru zona cu stanci si apa. Acela era planul cel mai prost luminat.

Coborarea e destul de scurta – drumuletul nici nu apuca sa intre bine prin padure ca si iese la sosea. Inainte de asta insa am deschidere spre locul unde Dunarea intra in Cazanele Mici… si unde trebuie de fapt sa ajung, ca sa recuperez masina.

Si cu zoom. Soseaua de pe malul sârbesc se vede mai bine de aici, dar si a noastra se intuieste. Pare mai cu gropi a noastra, desigur. De fapt asfaltul e destul de bun de la Orsova pana la Dubova, dar dincolo de Dubova el lipseste pe unele portiuni intr-un mod tare… nesimtit.

Astfel am ajuns inapoi la sosea. Am facut un circuit de circa 3 ore – mers destul de repede, fara bagaj. Pe panou, traseul Dubova – Cazanele Mici e estimat la 5 ore si se prezinta cam asa:

Eu venisem dinspre dreapta. Punctul 1 e bancuta unde am intrat in acest traseu. Zona 2 e cu padurile de stejar. La 3 este gospodaria aceea mare. De acolo coborarea a fost scurta spre sosea – si m-am intrebat in ce sens e mai bine sa parcurgi acest traseu? Prin padure se merge mult mai mult – adica daca incepi sa urci pe partea dreapta si faci ocolul spre stanga, ai mai mult de urcat – dar prin padure (util cand afara e canicula). Daca urci din Dubova si faci ocolul spre dreapta, vei urca mai putin pana in varful dealului – dar prin soare.

Panoul se vede de la sosea, facand astfel intrarea pe traseu mult mai evidenta. Fara acest panou ar fi destul de greu sa gasesti aceasta intrare.

Ajuns la sosea, o urmez in acelasi sens ca si Dunarea, cativa km pana la manastire – unde am lasat masina. Ocolesc astfel golful pe malul caruia e asezata localitatea Dubova si incep sa am vedere si spre Cazanele Mari – aflate in stanga de mastodontul acela de piatra – Ciucaru Mare…

Spre dreapta fata de imaginea de mai sus se vad casele din Dubova. Soseaua paraseste malul Dunarii in dreptul acestei localitati, ocolind muntele Ciucaru Mare si ajungand iar pe mal la cativa km mai incolo.

Pana sa ajung la curba spre dreapta (punct de reper si pentru intrarea in trasee), pot sa vad dintr-un unghi destul de dragut intrarea in Cazanele Mici.

Ambele trasee (TR si TG) pornesc din aceasta curba de 90 de grade. Cand vii dinspre manastire (dinspre Orsova) e destul de usor de gasit: la iesirea din Cazanele Mici (deci dupa manastire) soseaua face dreapta printr-o curba stransa, apoi la prima curba – care e o curba mare spre stanga – incep cele doua trasee.

Peisajul e tare frumos, mai ales ca te poti cocota pe niste stanci de pe marginea soselei. Iata golful unde Dunarea are o latime considerabila:

In Cazanele Mari latimea este de circa 140 de metri, in timp ce in dreptul localitatii Svinita (adica dincolo de cazane, inainte de ele), latimea ajunge la 2 km. Pe malul acela abrupt din dreapta (Ciucaru Mare) voi ajunge mai tarziu…

In sfarsit pot spune ca lumina e buna! De pe o stanca de pe margine vad acum mult mai bine Cazanele Mici – si soseaua pe care mai am de mers vreo 2 km pana la masina. Noroc ca bocancii sunt comozi – dar conteaza si sentimentul placut pe care ti-l da frumusetea locului, sau faptul ca esti intr-o zona pe care acum o descoperi pentru prima oara mai in detaliu. Cu masina mai trecusem pe-aici, cam in fuga, cand m-am intors anul trecut din Cheile Nerei.

Pana la manstirea Mraconia mai am putin de mers, dar nu ma grabesc. Pare ca se apropie un vaporas de manastire…

Am ajuns la masina dupa un circuit de 4 ore, facut ce-i drept intr-un ritm destul de alert. Mi-a placut libertatea pe care mi-a dat-o lipsa rucsacului (am avut doar o imitatie de rucsacel, foarte mic si usor – mai grea era geanta foto). Dar si traseul a fost destul de usor, odata ce-am ajuns sus pe platou. De retinut ca n-am gasit apa nicaieri pe traseu. Cred totusi ca la gospodaria din varful dealului exista.

Ei, au fost 4 ore foarte placut petrecute. Un traseu ce ar putea foarte bine sa umple o zi intreaga, daca ai merge mai relaxat. Asa ca aici ar trebui poate sa se incheie acest jurnal.

Dar ziua e lunga si se pare ca mai am inca foi pe care sa scriu (oare exista limita de foi la word?). Asa ca… dupa o excursie frumoasa prin canicula, ce urmeaza? O pauza binemeritata? Pai… Cand mai ajung eu pe-aici sa explorez? Mai bine sa luam masina si sa mergem mai departe!

Pe marginea soselei am ochit un punct interesant de belvedere, asa ca am oprit nitel masina (cam in panta), sa cobor sa fac o poza. De fapt vreo 20. Locul era genial, lumina la fel – numai buna pentru filtrul de polarizare. Elemente erau destule pentru a compune o fotografie frumoasa, cu stancile Cazanelor Mici in departare.

Am mutat masina in Dubova, in punctul cel mai inalt al soselei cred, chiar la intrarea pe traseul spre Ciucaru Mare. Sigur, ce m-a atras aici cel mai mult a fost magazinul, de unde mi-am luat inghetata Bety Ice (sau era Bety Blue?) – una din preferatele mele, care se gaseste insa cam rar. Si apa minerala. Tanti de la magazin mi-a oferit si informatii despre accesul spre pestera Ponicova, urmatorul obiectiv pe lista mea.

Pentru pestera am mai mers cateva sute de metri cu masina, iar inainte de un pod am tras masina pe partea stanga, unde se putea intra pe un teren viran, cu niste dărâmături ale unei foste construcții. Am luat cu mine doar frontala si aparatul foto, dar si o geaca – in pesteri de obicei e frig, chiar daca afara e canicula.

Cobor pe malul raului si gasesc potecuta marcata cu Triunghi Galben ce duce spre pestera. Poteca e pe partea dreapta a firului de apa, dar asta nu-i asa relevant. E de ajuns sa urmezi apa, te va duce la pestera. Iar faptul ca la un moment dat albia e secata nu te poate induce in eroare.

Desi erau cativa oameni pe malul apei, e de ajuns sa merg vreo 30 de metri ca peisajul devine brusc foarte salbatic. Valea se strange in jurul tau, malurile devin mai inalte, apar stanci si de-o data… arcade si gauri care fac sa creasca emotia descoperirii…

Am pierdut marcajele cand au aparut bolovani mai mari si a fost de-ajuns ca sa o iau nitel gresit. Trebuia mers nitel pe stanga, pe deasupra unor stanci – dar eu am mers pe fir – si am dat de un obstacol greu de trecut. Trebuia sa cobor printre niste bolovani – dar jos era o balta destul de mare. Cumva trebuia sa trec de ea ca sa merg mai departe.

M-am chinuit putin si am reusit sa ajung pe malul apei – dar sa sar in partea cealalta era exclus. Am incercat sa gasesc un loc prin care sa ma cațăr si sa traversez pe perete pana in partea cealalta – dar era prea riscant. Asa ca pana la urma… cu bocancii in picioare si cu parazapezile peste, am pus un pas in apa, pana la genunchi, si pe urmatorul aproape de mal. Apa a intrat din belsug in bocanci, ceea ce nu-i prea comod, dar macar am trecut in partea cealalta.

Am desigur un mic șoc cand vad ca pe partea dreapta (cum priveam inapoi, stanga cum am venit) exista o scara de lemn pe unde se putea cobori foarte frumos (in imaginea de mai sus ea era mai in dreapta, eu am intrat prin spartura mica de jos). De sus n-am vazut-o, poate nici n-am fost prea atent – prea dornic fiind sa ajung mai repede la gura pesterii.

Dar inca n-am intrat in pestera. Asta a fost un fel de preview, deasupra inca se vede cerul. Acum urmeaza insa portalul principal, gura pesterii – care e impresionanta. Si prin aspectul salbatic, dar si prin faptul ca in interior se vede un tunel tot mai intunecat, destul de adanc…

Pe-aici albia raului era uscata, asa ca se putea cobori destul de usor in interiorul pesterii. Mai exista o scara de lemn mai scurta, pe care am vazut-o! Asa ca am folosit-o. In imaginea de mai jos nu se vede zona cu prima scara – intre cele doua fiind totusi oarece distanta.

Mai avansez putin si o alta gaura isi face aparitia in tavan. Pestera e mai inalta decat pare de afara si oricum e deja mult mai impresionanta decat ma asteptam. De fapt nu-i adevarat, ma asteptam sa fie interesanta – dar ma gandeam doar la partea finala a ei, aceea care iese in Dunare. Intrarea insa mi s-a parut asemanatoare cu cea de la Cetatile Ponorului – chiar daca la o scara mult mai mica.

Profit de lumina care inca mai patrunde si incerc sa-mi fac si mie o poza. La prima incercare aparatul a cazut de pe piatra si m-a cam speriat nitel. Iar la a doua n-am reusit sa ma asez unde trebuia.

De acum incepe partea palpitanta. Constat rapid ca bateriile de la frontala sunt pe duca, asa ca apelez la telefonul mobil – care are o lanterna destul de puternica.

A fost foarte interesant sa avansez in aceasta pestera, singur. Mi-a fost intr-un fel teama de ea. Ma adanceam intr-un intuneric pe care nu-l cunosteam, nu eram obisnuit cu el. Nu cred ca am fost singur in vreo pestera pustie pana acum si din cauza asta am avut ceva emotii.

Mi-a dat curaj gandul ca la un moment dat, mergand prin ea (nu prea mult speram eu), voi zari lumina din capatul celalalt. Pentru acea lumina am mers! Momentan insa in jurul meu e intuneric bezna. Nu se mai vede nici lumina din partea pe unde am intrat.

Din fericire, pana sa apara apa peste bolovanii pe care mergeam, a aparut lumina din capatul celalalt – care mi-a dat incredere sa merg mai departe. Dar ea nu se vedea direct, ci doar reflectata de peretii pesterii.

Iesirea la Dunare se face dupa o curba mare spre dreapta. Cand m-am apropiat de acea curba a inceput sa apara si apa. Deja n-o mai puteam ocoli. Asa ca am mers vreo 7 metri prin apa. Adancimea era sub un metru, dar destul cat sa-mi ude si boxerii si sa-mi creasca emotiile.

Inaintam destul de greu, cu telefonul in mana sa-mi lumineze, nestiind ce fel de bolovani sunt pe fundul apei, sau cat de stabili sunt. Un lucru care ar putea sa se intample rau ar fi sa aluneci pe o piatra si sa cazi cu totul in apa (deci si cu aparatul foto), eventual sa-ti lovesti capul de vreo piatra in timp ce cazi sau sa-ti scrantesti piciorul, daca acesta aluneca intre doua pietre de pe fund. Nu prea-mi place sa merg asa, fara sa stiu pe ce calc, prin intuneric!

M-am oprit insa cu o mare (adanca) dilema, dupa acea prima traversare. Urmeaza o noua zona inundata – care probabil nu se mai opreste decat in Dunare. Dincolo de ea pe partea stanga se mai vedea o zona uscata – si mi-ar fi placut tare mult sa ajung acolo. De acolo ma gandeam ca s-ar vedea Dunarea. Ideea ca „se poate iesi in Dunare inot” mi se tot plimbase prin minte de cand am citit-o pe spatele hartii. Dar parca nu m-as aventura.

Mi-a parut foarte rau ca nu aveam un trepied cu mine. Mi-a fost din cauza asta foarte greu sa fac fotografii acolo – dar am insistat, pentru ca locul era tare frumos. Am incercat sa ma bag iar in apa si sa mai avansez, dar se adancea mai mult – si nu stiam cat. Sa trec inot nu prea-mi venea – plus ca trebuia cu o mana sa tin aparatul foto afara din apa. Si sa trec fara aparat nu m-as fi indurat.

De fapt recunosc, mi-a fost cam teama sa trec, desi stiam ca-mi va parea rau. Mereu cred ca am avut teama de a nu ma lovi cu burta sau cu genunchii de vreo piatra sau ceva aflat sub apa. Nu mi-e frica de apa, stiu sa inot, dar cand nu stiu ce-i pe fundul apei si el e destul de aproape de mine… nu-mi place. In poza de mai jos se vede in partea stanga fâșia de uscat la care voiam sa ajung.

Asta e, trebuie sa poti si sa renunti uneori. Iesirea ar fi fost probabil spectaculoasa, direct in Dunare – dar ca sa ma intorc la masina tot prin pestera trebuia sa vin. Malul in care se află gura dinspre Dunare a pesterii e super stancos si abrupt – asa ca ar fi trebuit sa inot pe langa mal pana sa gasesc un pamant stabil pe care sa merg. Ar fi interesant de venit cu barca pe Dunare si sa intri in pestera in felul asta…

M-am intors asadar pe unde am venit, urcand de data asta pe scara de lemn pe care la coborare o ratasem. La masina am stat putin si am asezat sosetele si bocancii la soare, sperand sa se usuce. Aveam la mine si adidasii. Pana la urma am hotarat ca n-are rost sa pierd timpul asteptand, asa ca m-am intors la magazinul cu inghetata – de unde am umplut si o sticla cu apa.

Am incheiat astfel o a doua aventura pe ziua de azi – una surprinzator de frumoasa si… racoroasa, chiar daca a tinut doar o ora! Afara inca era canicula, mai ales ca era ora 14 cand am ajuns inapoi la masina. Si aici jurnalul ar putea sa se incheie pentru a doua oara.

Caldura nu ma indemna deloc sa mai pornesc pe vreun traseu, dar cumva, nu stiu cum, am reusit sa ma mobilizez. Am pornit cu masina cativa km spre vest, sperand sa gasesc indicatoare cu marcaje ca si pe celalalt traseu, chiar la sosea.

M-am oprit undeva sa fac o poza cu Dunarea inainte de intrarea in Cazanele Mari – punctul unde are cea mai mare latime – circa 2 km. „Clisura Dunării” este o vale de peste 100 de km si ea reprezinta nu doar granita intre doua state, dar si limita intre Carpati si masivul Balcanilor. Iar in aceasta zona ea are cea mai mare latime.

Referitor la soseaua de pe malul nostru, pe-aici lipsesc cativa km de asfalt – si nu e vorba ca drumul e neasfaltat: e plin de cratere uriase!

Dar am gasit usor intrarea pe traseul marcat (tot) triunghi rosu, traseul Cioaca Cremeneasca – Rudina. Eu am urcat pe partea dreapta si am coborat pe culmea de pe stanga – dar n-am urmat marcajele pana la capat. Coborarea la sosea am facut-o abrupt, prin padure, ca sa ies mai aproape de masina.

Drumuletul forestier merge un pic inapoi, spre est – dar curand traseul marcat il va parasi si va face o curba spre stanga, asa cum apare si pe imaginea de mai sus (atentie la schimbarea de directie, insuficient marcata!) In departare se vede acum zona Cazanelor Mari – iar pe malul sârbesc pare ca toamna a venit mai devreme…

Pentru ca bocancii nu se uscasera, am urcat in adidasi. Nu m-am simtit deloc impacat cu acest lucru, pe un anumit gen de trasee adidasii pot fi foarte incomozi. Mi-a parut rau ca nici parazapezile nu le mai pusesem, asa ca dupa primul sfert de ora de urcat ma gandeam sa ma intorc. Padurea era frumoasa, dar ma gandeam ca de la primul punct de belvedere as putea sa ma intorc. Mi-era deja incredibil de cald, eram transpirat, in adidasi imi intrau frunze de toate felurile sau pamant…

Am urcat totusi mai departe, gandindu-ma ca pana in culme, deasupra padurii, nu voi face prea mult. Cam 30 de minute mai exact, pana ce poteca a terminat de facut serpentinele si a intrat pe culme. Pe-aici apar si pini – foarte frumosi, iar in urma peisajele se vad tot mai bine.

Pe stanga potecii vad si un aven, o groapa intunecata careia nu i se vede fundul. Mi s-a parut cam ciudat cum statea ea acolo, fara nicio imprejmuire sau niciun indicator care sa vorbeasca despre ea.

Poteca e tare pitoreasca de acum – merge printre pini frumosi, iar in urma se vede mai mereu Dunarea. Urcusul este insa epuizant din cauza caldurii. Cu siguranta si faptul ca mergeam foarte repede facea sa creasca senzatia neplacuta, simteam ca e posibil sa-mi explodeze capul daca nu-l bag intr-o galeata cu apa. Buff-ul probabil a ajutat cat de cat, ca fiind umed mai tinea racoare – dar insuficient. A fost un urcus epuizant – iar faptul ca eram in adidasi ma enerva suplimentar!

Ajung insa in poiana din varful dealului – de unde ma gandeam ca se va face stanga pentru a intra pe culmea de dincolo de vale. Era evident (si pe teren dar si pe harta) ca aceea este culmea pe care ma voi intoarce.

Dar culmea pe care sunt mai merge spre nord-vest, asa ca poteca se continua in aceasta directie. Trece printr-o padurice interesanta, cu fagi batrani, dar… care nu par sa formeze o padure adevarata, ci mai mult una plina de tufisuri combinate cu poieni. Pe jos iarba e destul de mare (si uscata), nu sunt frunze ca intr-o padure normala – iar crengile copacilor sunt destul de joase.

Ca sa treci trebuie sa te strecori printre crengi cu ajutorul mainilor – iar marcajele trebuie cautate mai atent, caci nu se vad de la distanta. Directia insa e evidenta, potecuta destul de clara si ea. Nu mai am vizibilitate spre departari si ma surprinde cat de lunga este aceasta culme. Ma asteptam ca traseul sa faca stanga mai repede, dar nu. Se mai strecoara printre zone cu tufe de mure si macese, unde poteca a fost desigur acoperita de ele…

Ma strecor destul de greu, in pantalonii scurti – si mai stau si cu emotii din cauza viperelor care ar putea sa fie prin iarba sau prin tufele pe care calc. Marcajele au fost nitel mai greu de urmarit pe-aici, dar apoi ceva nou a aparut in peisaj: casute parasite!

Daca tot ne aflam in zona Cazanelor, iata si o imagine care arata de la ce se trage numele acesta…

In vremurile de demult, oamenii aveau in gospodarii astfel de cazane de lemn, in care se puneau prunele la fermentat. Legenda (inventata de mine acum) spune ca, intr-o zi cu luna plina, pe cand transportau prunele spre țuicărie (locul unde se face țuica – cf. IS), drumul s-a surpat si toate cazanele cu prune s-au varsat in Dunare. Soarele stralucea puternic, Dunarea sclipocea, bolborosea chiar – iar prunele fermentate si-au imprastiat astfel aroma pe cativa kilometri in aval… Apa din Dunare a avut gust de țuică pana la Drobeta! Asa ca satenii au urmarit cu veselie pata distilata si deversata ilegal, chiuind si cantand in timp ce peștii dansau sub influenta alcoolului. De atunci, numele zonei a ramas cunoscut de localnici ca zona “la cazane”.

Eu in schimb am avut parte de o altfel de euforie in aceasta zona. Desi intrasem pe teren mai plat, scazand astfel efortul, tot ma simteam incins si obosit. Mi-au revenit insa instant toate fortele – unele pe care nici nu le stiam – cand am primit un telefon! Nu prea era semnal, dar esentialul mi-a fost transmis! Castigasem proiectul din Leaota!! In vara asta participasem ca fotograf la un proiect foto in masivul Leaota, iar la final, portofoliul meu a fost ales ca fiind cel mai bun! Ceea ce, pe langa aceasta multumire personala, insemna si o suma de bani care sa ma ajute o perioada sa merg mai departe cu excursiile si fotografiile mele…

Eram pe culmea dealului in culmea fericirii, că atunci cand am vazut casutele acelea am sperat sa fie parasite, sa nu iasa cineva la mine speriat, sa ma intrebe de ce urlu ca si cand m-a muscat o vipera!

De la casute nu mai merg mult si ajung la locul unde traseul face in sfarsit stanga. Gasesc in zona si o masuta cu bancute, dar nu ma mai opresc. Culmea pe care voi merge se anunta foarte frumoasa – si abia astept sa ajung pe varful acela din capatul ei…

Undeva pe-aici intalnesc si marcaje Triunghi Albastru –  pe care stiam ca le voi intalni. Aceste marcaje fac parte dintr-un alt traseu-circuit, un pic mai lungut – dar pe care nu ma mai intereseaza acum sa merg. Eram asa fericit ca abia asteptam sa cobor si sa dau de semnal la telefon. Nu ca as fi vrut sa sun prea multa lume, doar pe Irina – sa-i spun ca “my work is finally paying off!”

In urma se vede drumuletul de intoarcere, de unde am parasit prima culme ca sa intru pe a doua. Pe el vine si o masina de teren.

Am ajuns pe varful golas pe care-l vazusem de departe. Aici sunt oameni mai multi, cu masini – se lucreaza la montarea unui releu de nu stiu ce. Fac abstractie de galagie si admir un pic peisajele. Merita sa ajungi pe acest varf!

Spre Cazanele Mari. In planul secund, in partea de jos-stanga a imaginii se vede una din poienile de pe culmea pe care am urcat.

Iar spre partea cealalta, spre dreapta cum stai cu fata spre dunare…

De la acest varf am pierdut marcajul si nici nu m-a interesat sa mai merg pe el. El cobora pe undeva spre dreapta si mergea mai mult pe vale. Un avantaj ar fi fost ca as fi dat mai repede de apa (pe traseu n-am gasit deloc), dar nu ma mai interesa prea mult asta.

Ma simteam intr-o super forma! Asa ca am tinut muchia matematic, spre sud, sperand sa dau intr-o poteca la un moment dat, prin paduricea de pini. Urma o coborare “bergriliana” – adica a la Bear Grylls, prin desisuri abrupte, pe unde nu stii daca se poate trece sau daca te vei bloca la un moment dat.

Aceasta coborare a fost mult mai interesanta decat m-as fi asteptat. Am mers pana la sosea fara pic de poteca, iar terenul a devenit din ce in ce mai abrupt si mai inghesuit printre crengi. Iar eu eram in adidasi care alunecau destul de usor pe acele de pin sau pe frunze. Asa ca am improvizat niste bete de trekking.

Foarte interesant cum padurea si-a schimbat brusc aspectul…

Am mers usor spre stanga, dar incercand sa raman cat mai pe culme – ca sa merg mai usor. N-a fost oricum chiar asa greu, putea sa fie mai rau. M-am strecurat printre crengi si m-am tinut de ele sa nu alunec pana am ajuns in partea cea mai grea a coborarii. Cea de langa sosea! Ultimii 50 de metri au fost mai greu de descatarat, ar fi fost buna o coarda, dar m-am descurcat.

Mai aveam doi metri de sarit si din viteza am avut noroc sa zaresc si o vipera intr-o gaura. M-am oprit sa-i fac cateva poze, dintr-o pozitie precara pe solul sfărâmicios.

Am aterizat la sosea in dreptul unei pensiuni (cabana Delfinul), care se afla la circa 100 de metri de locul unde lasasem masina, deci de intrarea pe traseu. Am ajuns foarte bine. Pentru ca am gasit si-un parau, m-am oprit sa ma spal, ca eram terminat. Plin de praf, transpirat, plin de ace de pin peste tot – mai ales in adidasi… hrrr. Am facut acest circuit in circa 2 ore, dar el se face, daca nu te grabesti, in circa 4 ore – cat scrie pe indicator.

Cu masina m-am intors in Dubova, unde… nu mai tin minte, dar la cum ma stiu pe mine, probabil am mai luat o inghetata! Am parcat apoi langa niste mese dragute, aflate la intrarea pe traseul ce urca in platoul Ciucaru Mare. Am stat aici linistit sa-mi gatesc si am mancat fara sa-mi pese prea mult ca soarele apune si voi pierde momentul cel mai bun de pozat Cazanele de deasupra. Mi-am permis sa nu-mi pese, ca doar castigasem proiectul din Leaota!

Aici ar putea sa se incheie pentru a 3-a oara acest jurnal… dar era ora 19 si nu aveam de gand sa dorm tot in masina. Asa ca am luat izoprenul si sacul de dormit la sub brat, ceva de rontait, niste apa si cortuletul in bocceluta si am inceput sa urc spre platoul aflat deasupra Cazanelor Mari. Urcusul nu e deloc lung, maxim 30 de minute, daca mergi foarte incet.

Tanti de la magazin dar si un cioban care cobora cu oile de pe platou mi-au dat vestea cea buna inca de la pranz: de sus se vad perfect Cazanele, exista o multime de locuri de belvedere. Adica nu e doar padure, asa cum parea de la distanta. Asta m-a facut sa vreau neaparat sa urc si acolo, ba chiar sa dorm acolo.

Muntele acesta, Ciucaru Mare, e foarte interesant. De la distanta, mai ales de unde-l vazusem dimineata, pare o corabie de stanca naufragiata pe malul Dunarii. Din partea cealalta pare doar un deal acoperit de paduri. De la poalele lui nu-ti dai seama prea bine ce-i cu el – decat poate de pe malul Dunarii, cand ii vezi peretii abrupti de stanca. Iar cand ajungi pe platou… nu tot timpul realizezi unde te afli. Parca ai fi undeva jos, intr-o poiana inconjurata de padure si de alte culmi impadurite la departare.

Traseul Triunghi Galben (multe trasee cu semnul asta pe-aici!) te urca mai intai pe platou, apoi face dreapta, ocolind platoul si intorcandu-se pe deasupra Cazanelor Mari – pana ajunge deasupra Cazanelor Mici. Eu nu m-am mai dus si spre dreapta, am luat-o la nimereala drept inainte, pe o poteca destul de bine conturata, pentru a ajunge deasupra Cazanelor Mari – unde am regasit si marcajul. Abia cand ajungi pe marginea prapastiei imense iti dai seama unde te afli si de ce merita sa urci pe acest munte!

Se intelege ca mi-a parut rau ca nu am trepied (lumina era slaba) si ca am ratat apusul – care ar fi colorat stancile de pe malul celalalt. Dar cel putin m-am aflat acolo…

In cautare de un loc bun de vazut rasaritul a doua zi – si deci de pus cortul in seara asta, am pornit pe marcaj inspre nord. Poteca se mentine tot pe margine, ceea ce o face foarte spectaculoasa. Sub tine prapastia e uriasa – senzatia e ca daca iti iei avant, poti sa sari direct in Dunare!

Am gasit si-un loculet cat de cat drept pentru cortul meu. Un pic cam imprudent poate, sa-l asez chiar pe marginea prapastiei – dar ce putea de fapt sa se intample? Vant nu era si doar nu ma rostogoleam eu cu tot cu el!

Cu usa de la cort deschisa, am adormit uitandu-ma la stele – dar ascultand un pic ingrijorat tunetele de la departare. Prognoza pentru a doua zi anunta ploaie in toata tara, dar eu inca speram sa am parte de un rasarit colorat. Peste noapte a trebuit sa inchid insa usa (doar plasa de tantari era inchisa), pentru ca a inceput sa ploua incetisor. Am dormit insa foarte bine, dupa o zi plina prin muntii Almăjului, o zi in care am facut trasee parca pentru 2 zile!

A doua zi, pe 20 septembrie, trebuia sa fiu la Timisoara. Cum ploaia s-a oprit nitel, am putut sa fac cateva poze dimineata, dar potentialul zonei pentru fotografii e imens, comparativ cu ce-am putut eu acum sa surprind. Imi place insa cum se vede cortuletul meu portocaliu pe marginea prapastiei. Il gasiti?

Umezeala din aer era foarte densa, parca o simteam si cand respiram. Iarba era uda si adidasii nu rezista, asa ca ma grabesc, macar sa nu ma prinda ploaia pe-aici. Urmez triunghiul galben spre nord si ajung astfel deasupra golfului, de unde am vedere spre Cazanele Mici.

Abia acum inteleg de ce ii spune “golf”. Dincolo de el se vad culmile in care am mers in prima parte a zilei de ieri…

Inspre vest mi se pare ciudat efectul pe care lumina il creaza – pare ca soarele rasare de la vest, deasupra localitatii Dubova…

O ambarcatiune trece incetisor pe Dunare, iar eu o astept sa avanseze putin in cadru… putin prea mult parca.

Iar la final, o imagine a Cazanelor Mici, cu manastirea Mraconia pe un colt de stanca…

Am lasat platoul sa fie preluat de spuma norilor si-am coborat grabit spre masina, unde am ajuns pe la ora 08.20. Cred ca incepuse deja sa ploua, dar asta nu m-a oprit din a intra in magazin si a-mi lua, desigur, o inghetata!

Pana la Timisoara ploaia nu s-a oprit. Dar mie-mi placea de ea, era ca o coloana sonora romantica, perfect aleasa ca incheiere pentru aceasta excursie. Ma facea sa ma simt atat de norocos pentru faptul ca am nimerit cea mai buna zi pentru a urca – si daca mai intarziam o zi… as fi ratat excursia.

Expozitia de la Timisoara, ca si altele pe care le-am avut, s-a numit “România, dincolo de șosele”. Aceasta excursia s-a incadrat perfect in acest titlu – pentru ca a fost facuta intr-o zona pe care lumea o stie mult mai bine de la sosea… fara sa stie insa cum se vede totul si ce se ascunde dincolo de ea. Soseaua e limitata, dar daca urci deasupra ei, constati ca universul acestei zone e mult mai mare, mai intins, mai plin de frumuseti – care nu se rezuma la stancile de langa sosea. Sa facem deci o șosea si pe deasupra! :))

Dar frumusetea nu se rezuma la ceea ce poti vedea cu ochii. O excursie facuta pe jos, prin padure, pe poteci, prin poieni, iti poate oferi si altfel de frumuseti – pe care nu le poti imortaliza in fotografii – ci doar in propria amintire. Si, daca le permiti sa intre, le vei pastra poate si in suflet – acolo unde efectul lor transformator iti va aduce cele mai mari beneficii. Pentru ca muntele, natura, pot schimba ceva in tine. Ceva de care sa te bucuri si tu, dar si altii – nu doar cand sunteti pe munte.

Ioan Stoenică, 18 octombrie 2012.

Tot din muntii Banatului fac parte si cheile Nerei. S-ar putea sa va placa si jurnalul acesta:

https://ioanstoenica.wordpress.com/2011/05/23/la-scaldat-prin-lacrimile-beiului-si-cheile-nerei/

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Unde curge-n vale un rȃu mititel. Trasee în munții Almăjului – 4 in 1

  1. Meet The Sun zice:

    Eheee, asteptam cu interes jurnalul ca stiam ca ai fost in zona si cum trecusem si eu pe-acolo cu ceva timp in urma, dar cu bicicleta, eram curioasa cum e pe deasupra drumului si cum se vede Dunarea de sus. Frumos se vede, iar momentul ales la inceput de toamna a prins bine fotografiilor – cred ca vara e totusi foarte cald si destul de aventuros pentru drumetii cu toate viperele (noi mergand pe sosea am vazut zeci de vipere, soparle si gusteri striviti de masini…)

    p.s. e acelasi comentariu de pe facebook, dar vreau neaparat sa ti-l las aici, la „casa” jurnalului care nu-i trecatoare precum fb-ul…

    Apreciază

    • Asa, asa, multumesc ca l-ai scris si aici! 😀 Aici chiar ca raman, eu le mai recitesc cu placere la jurnalele mai vechi 🙂

      Mie mi-a placut si varianta voastra, cu bicicleta – e tare ca poti acoperi distante mai mari, mai usor. Si la nevoie… o legi la cineva in curte si urci si pe jos 😀

      Apreciază

      • Meet The Sun zice:

        Pe langa Dunare n-am prea gasit curti deschise ca sa zic asa, de la Moldova Noua pana aproape de Dubova era pustiu rau in timpul saptamanii… Incepusem a ne teme ca nu gasim apa de baut dat fiind faptul ca a fost seceta anul asta, izvoarele de pe marginea drumului fiind secate, iar multe dintre rauri cu albiile uscate. Dar da, mi-ar fi placut sa includem si drumetii si in planul initial al concediului care avea 14 zile erau incluse, insa la final au mai ramas doar 7 zile 😦 ….

        Apreciază

  2. Victor zice:

    😀 mie tot mi-ar fi venit sa scormonesc vipera aia cu un varf de bat, sa ii fac o poza in splendoarea ei :))

    Apreciază

    • Pai crezi ca n-am incercat? :)) Mai era o gaura nitel mai deasupra, pe-acolo am bagat batul – ma gandeam ca cele doua gauri comunica, si daca bag bat pe gaura goala, vipera va iesi spre mine pe gaura pe care am pozat-o. Dar n-a iesit, a intrat si mai in adanc…

      Apreciază

  3. v.oprenescu zice:

    Felicitari pentru traseele facute si in aceasta zona si multumim pentru ca ne-ai transmis ce ai vazut. Pana spre finalul jurnalului am avut emotii ca ai ratat Ciucarul Mare cu vederea cea mai frumoasa spre Cazanele Mari. Pacat ca a plouat. Eu am avut sansa unei vremi extraordinare. In schimb in pestera Ponicova am avansat putin nefiind echipati corespunzator, iar fiica mea Veronica a invocat teama de intuneric. Am trimis cateva poze pe site-ul http://www.romania-natura.ro, sectiunea Muntii Almajului: Ciucarul Mare-Cazanele Mare-Ponicova. Imi pare rau ca n-am stiut de expozitia de la Timisoara, la care chiar daca nu ajungeam eu ar fi venit nepotul meu Lucian, care este un mare iubitor de drumetii si locuieste in Timisoara. Ai programata vreo expozitie foto si in Drobeta Turnu-Severin? Toamna e anotimpul meu preferat, dar din pacate acum sunt imobilizat din cauza unor fracturi. Fiindca singurul meu paretener cu care calatoresc aievea este laptopul, astept sa ne ipmartasesti din frumusetile care le vezi. Iti doresc toate cele bune si la cat mai multe iesiri in natura!

    Apreciază

    • Salut! Ma bucur ca ti-a placut jurnalul, mai ales daca stii zona, stii despre ce e vorba pe-acolo 😀 Dupa cum ai vazut, si mie mi-a fost cam frica sa intru pana la capat in pestera 😀 Iar pe Ciucaru Mare trebuie sa urc iar pentru apus si rasarit, cu trepied dupa mine!

      De expozitie am scris pe blog si pe facebook, dar mereu am spus ca am nevoie de mai multa promovare… in general, nu doar pentru acea expozitie. Momentan nu am alte expozitii planificate, dar eu imi doresc sa ajung sa expun in cat mai multe orase. Daca e cineva care-mi poate facilita vreo expozitie pe undeva, cu atat mai bine! 🙂

      Imi pare rau de fractura ta, dar ma bucur daca si jurnalele mele iti mai potolesc un pic dorul de natura! Voi mai publica si altele cu siguranta! 🙂 Toate cele bune!

      Apreciază

  4. Marius zice:

    As vrea sa fac un scurt comentariu despre fotografiile tale si te rog sa ma ierti daca acest comentariu te va ofensa cu ceva. Eu sunt un novice in fotografie. Nu am nici experienta ta si nici posibilitati (deocamdata) sa folosesc aparate performante. In schimb, imi place mult drumetia montana si sunt fascinat de frumusetile pe care le vad in calatoriile mele prin munti. Imi plac fotografiile facute de tine dar….sunt prea clare, sunt fara poveste. Iarta-ma din nou!!!!!! Daca nu ar fi insotite de comentarii, nu as simti ca sunt acolo, ca vreau sa fiu acolo. Misterul unui plan indepartat, dorinta de a descoperi ce este dincolo de primul plan, nu-mi este trezita de imaginile postate. Totul este servit pe tava si trebuie luat ca atare. „Atitudinea” fotografiei este ferma, fara a lasa loc de comentarii.
    Sa sti ca mi-am facut curaj sa postez asa ceva. Te admir pentru ceea ce faci si te rog inca o data sa ma ierti pentru acest comentariu. Nu am vrut sa fie tendentios. E doar o parere. Ia-l ca atare!!!

    Apreciază

    • Salut! Mai intai, nu trebuie sa-ti ceri scuze pentru ca ai o parere personala – mai ales daca e argumentata si exprimata civilizat si la subiect. Doar nu ma astept ca toata lumea sa aiba aceeasi parere ca mine :)) In plus, din pareri diferite e cu siguranta ceva de invatat, asa ca e mai bine sa te exprimi, decat sa taci din gura 🙂

      Apoi… jurnalele mele, impreuna cu fotografiile din ele, au un mare rol documentar. Mult mai putin unul artistic. E vorba de prezentarea unor experiente personale dar si a unor locuri – asa cum sunt ele sau cum le-am vazut eu. Pentru mine, o fotografie cu rol documentar ofera cat mai multa informatie despre subiect, nu ascunde o parte din ea. Eu ador cand pozele imi ies clare pana departe spre orizont – uneori mi-e ciuda ca lumina e slaba si trebuie sa deschid diafragma mai mult, renuntand astfel la profunzime. Mi s-a mai spus ca in pozele mele ar fi „gîrla de clar” :)) , dar pe mine nu ma deranjeaza asta deloc. De fapt, daca n-ar fi asa complicat de calculat, as folosi si Distanta Hiperfocala, sa obtin maxim de clar posibil si in prim plan si in fundal.

      Fotografiile impreuna cu textul jurnalului alcatuiesc o poveste – a mea. Oamenii se pot regasi in ea (si asta se intampla de multe ori), fara sa aiba nevoie ca fotografiile sa fie mai… misterioase. Ar fi ciudat pentru o fotografie care incearca sa arate niste locuri, sa fie pe jumatate neclara (fundalul de exemplu). Pentru o fotografie artistica, efectul de blur de pe fundal e binevenit – dar eu rar il folosesc (mai mult pt portrete).

      Nu voi avea insa niciodata o parere atat de buna despre fotografiile sau jurnalele mele incat sa cred ca cineva care imi citeste un jurnal, va simti ca gata, a vazut tot ce era de vazut despre acele locuri si nu mai are nevoie sa mearga acolo, sa descopere personal. Sunt extrem de multe de vazut, de descoperit – de simtit pe propria piele. O fotografie nu poate sterge asta, oricat de clara si cuprinzatoare ar fi ea. Din multe alte comentarii pe care le-am primit la jurnale, sau din mesaje, am inteles ca oamenii cu atat mai mult isi doresc sa descopere o anumita zona si in plan fizic, dupa ce au vazut niste fotografii frumoase care sa le arate cam cum e pe-acolo. E prima oara cand cineva imi spune ca dorinta de a descoperi nu ii e starnita, pentru ca pozele sunt prea clare si ofera prea multa informatie. Dar cum spuneam, nu toata lumea percepe la fel o imagine si imaginile nu au acelasi efect pentru toata lumea.

      Eu de exemplu nu voi face probabil niciodata fotografii de peisaj… alb negru. Mi se pare ca natura e color, iar misterul unei fotografii alb-negru nu ma atrage deloc. Sunt insa oameni care adora sa faca poze alb-negru, chiar si cu natura. Nu inseamna ca o varianta e corecta si alta e gresita – depinde de ce anume simte si urmareste fotograful de la acea fotografie. Iar fotografiile mele sunt in concordanta cu ceea ce-mi doresc eu sa obtin sau sa transmit. Scoase insa din poveste, multe din ele nu ar mai avea cu siguranta aceeasi valoare – si nici nu ma astept sa aiba. De aceea consider un jurnal scris – si cu fotografii inserate, mai de calitate decat un album cu poze, cu descrieri succinte inserate – sau fara descrieri. Pentru mine, o poza nu face cat 1000 de cuvinte.

      Apreciază

  5. Cezar Jipa(rock) zice:

    salut! am citit doar partial,partea cu ponicova si ciucarul mare pe care le-am facut in vara asta si eu,venind de la cursa mtb de la garina. poze pe picasaweb.google.com/oldrocker1950. in pestera am mers pina cind trebuia sa inoti si ieseai in dunare…ca si tine am fost singur cu o lanterna chioara. zona este super,musai trebuie revazuta,poate la anu’ desi e cam departe de giurgiu. am salvat link-ul sa pot citi mai pe indelete.

    Apreciază

  6. Otto Hauck zice:

    Am cititi textul, am vazut pozele. In result doresc sa ajung acolo si eu uneori! 😉

    Apreciază

  7. Renutzu zice:

    io una pot sa-ti spun cu mana pe inima ca e cel mai frumos jurnal al tau citit de moa! nu-i gasesc deloc cusur, iar pozele din jurnal imi rascoleau mintea si dorinta de a ajunge acolo negresit! o excursie tare reusita Ioan! zona…dementiala! ca multi altii si eu am admirat de cele mai multe ori de la sosea….si ma gandesc ce pierdere cand sus te asteapta atata si atata frumusete, iar pozele vorbesc de la sine! bravos! felicitari ptr proiectul Leaota 🙂 ii tare fain cand apar si roadele 🙂

    Apreciază

    • Multumesc Alice, ma bucur ca ti-a placut jurnalul – dar nu ma asteptam sa-ti placa chiar asa mult! 😀 Cred ca am altele mai reusite, dar pana la urma conteaza cum se simte fiecare cand citeste, ce gaseste fiecare in ele – si asta difera de la om la om.

      Apreciază

  8. Andreea B zice:

    Imi place sa descopar munti mai putin umblati, „necomerciali”, asa ca articolul tau mi-a dat o idee. PS: am ajuns in Leaota weekend-ul trecut, frumos acolo :). Asta asa, ca reminder cu jurnalul de Leaota de-l tot astept.

    Apreciază

  9. Ella zice:

    Buuun!! Așadar, ieri am fost în Bucegi, azi în munții Almajului…să văd pe unde mai umblu mâine, citind jurnalele tale, bineînțeles. Am început să recuperez după cum observi. Cred că trebuie să-mi notez pe parcursul jurnalului ce vreau să spun, ca mă entuziasmez și cam uit până la final. Mi-a plăcut termenul “bergrilian”! Se potrivește chiar! :))
    E ciudat că citesc acum, stând lângă calorifer, cum tu te topeai la multe grade pe poteci. ;)) Frumos jurnalul, mi-a placut!

    Apreciază

  10. Dan zice:

    Salut,
    Imi pare rau ca abia acum am aflat despre vizita ta la Timisoara.
    Am descoperit blogul tau cautand cu ceva timp in urma informatii despre Muntele Olimp.
    De atunci , din cand in cand, poposesc pe aici . Felicitari.
    Este atat de bine sa „intalnesti” oameni pentru care natura ramane fascinanta, inepuizabila .

    Apreciază

    • Salut! Multumesc pentru mesaj. Chiar daca n-ai ajuns pe la expozitia din Timisoara, ma bucur ca mi-ai spus de prezenta ta virtuala de pe blogul meu. Sper sa gasesti si in viitor informatii utile sau interesante pe-aici! 🙂 Excursii cat mai frumoase!

      Apreciază

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s