Groapa din varful muntelui

Stii cum uneori iti aduci aminte de ceva din trecut… si zambesti? Unele amintiri sunt mai puternice decat altele, unele ne fac sa zambim, altele sa oftam, unele ne ajuta in construirea viitorului, altele ne pun piedici… Cat de mult poate trecutul sa ne afecteze prezentul si viitorul, e incredibil! Limite, probleme nerezolvate, rani neinchise, toate ne opresc din a depasi un punct suspendat care nu ne aduce nimic bun… O stare comoda in care te complaci, ca si cand ai face pluta in mijlocul unui ocean, gandindu-te doar ca nu vei muri, fara sa te gandesti ca de fapt asa nu traiesti… O viata intreaga plutind in deriva pe un ocean fara margini, doar cu fund. Unde vei ajunge inevitabil intr-o zi.

Si atunci… oare nu ar fi minunat sa traim prezentul in asa fel incat, atunci cand el va fi devenit trecut, sa fie un trecut care sa ne ajute in viitor? Sa ne faca sa zambim, sa nu ne tina pe loc, sa nu ne distruga, sa fim liberi de el, putandu-ne bucura de tot ce a fost! Un prezent trait in asa fel incat in viitor, sa poata sa fie un trecut mai pregnant decat cel de pana acum. Decat acest trecut care ne iese mult mai mult in evidenta in mod dureros, decat posibilitatile unor lucruri minunate pe care viitorul le-ar putea aduce… Daca l-am ajuta si noi putin…

Sigur, putem sa nu ne gandim la nimic de genul asta… doar vedem ca asa se intampla peste tot in jur.

Ce ciudat cum muntele ma duce cu gandul la atatea lucruri ce par sa nu aiba legatura cu el… Cum datorita lui se deschid parca niste tunele secrete prin care sa circule ganduri si sentimente, ce altfel ar fi ramas blocate undeva intr-un interior mai mult sau mai putin cald si luminos. Dar unele comori nu trebuie ingropate, ar fi un talant irosit prea devreme prin ingropare sub pamant. De ce sa grabim ingroparea, vine ea oricum, am putea pana atunci sa facem tot posibilul sa ne ridicam, nu sa incepem sa sapam crezand ca asta inseamna sa fii pregatit pentru ce va fi…

Dar sapam in fiecare zi cate putin, vazand mai mult groapa ce se adanceste cu noi in ea, decat muntele ce se inalta langa ea datorita pamantului aruncat afara… E mai greu sa vezi muntii cand privesti numai in jos, si e mai greu sa mai iesi din groapa cand in continuare tot ce faci e sa o adancesti mai mult… Ca doar asta ti-este drumul, in jos, nu mai poti schimba nimic acum…

Si de pe un varf de munte poti vedea mai bine cat de jos erai cand incepusei sa urci, si atunci daca trebuie sa revii acolo, vei sti cel putin unde te afli si ce trebuie sa faci sa iesi de acolo… daca realizezi cumva ca “acolo”… nu esti TU…

Si nu-i mai rea o noapte infricosatoare intr-o groapa intunecoasa pe teritoriul ursilor, daca e petrecuta in doi, decat o multime de nopti linistite petrecute singur intr-un pat ce te face sa te pierzi pe tine prin confortul lui…

Si totusi cate nopti si zile petrecem singuri intr-un pat pe care l-am dori mai plin? Cine ne conduce viata in locul nostru de ne face sa renuntam la ce e cel mai important pentru noi?

Dar de fapt… asta trebuie sa fie cel mai important, ceea ce suntem si facem acum. Altfel de ce ne-am da viata pentru asta?

Ioan, 16 iunie 2009

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s