Muntele Mammutilor

(Acest text este descrierea unei aventuri de doua zile facute in muntii Bucegi. Nu veti gasi in el informatii esentiale despre produsele Mammut sau Quechua)

Ma cam saturasem de Bucegi, avand gandul la atatea alte creste de munti unde nu am fost niciodata… Asa ca incepusem sa descopar, incepand prin luna mai cu muntii Baiului, Ciucas, Piatra Mare de 3 ori… Dar, desi uneori merg pe munte doar pentru mine, alteori merg poate mai mult pentru altcineva… pentru bucuria altcuiva, pentru a ajuta pe altcineva sa descopere ceva ce eu stiu deja ca este minunat… Asa cum a fost si cu Piatra Mare, unde am urcat de 3 ori in 5 zile.

E 13 iunie 2009 si de data asta insa e vorba despre batranii Bucegi. Cu aceleasi Bosoroage (Babele) care stau sa il barfeasca pe bietul Sfinx, cu aceleasi urme de pantofi in noroi, ca deh, se poate ajunge cu telecabina pe creasta, si de acolo omu trebuie sa faca si cativa pasi, sa poata spuna apoi mandru ca a fost “la munte”… Cu crucea aceea mare de pe Caraiman unde nu mai fusesem de cand eram mic, pentru ca era o deviatie din traseul meu preferat ce duce in punctul cel mai inalt… Cu un platou urias pe care simti ca te plimbi ca pe “bulevard” daca e vreme frumoasa, cu crestele abrupte si imaginile de la inaltime, si desigur cu multimea de ursi pe care orice alta tara europeana ar fi invidioasa…

Valea Jepilor, adica traseul acela (cruce albastra) ce urca din Busteni pe sub telecabina pana la cabana Caraiman, e considerat traseu dificil. E nevoie de ceva antrenament si echipament, si cu siguranta iarna – de fapt mai mult de jumatate de an – e inchis.

Eu am tendinta sa acord oamenilor destul de multa incredere, avand de fapt incredere in ceea ce ei ar putea sa faca, in lucrurile de care ei ar fi in stare, neavand poate cunostinte intemeiate ca sa am incredere in ceea ce ei sunt cu adevarat. Adica… daca nu cunosti prea bine o persoana, nu poti decat sa speri ca ea este ceea ce ar fi nevoie ca ea sa fie pentru a putea reusi ceva anume… in cazul asta, sa urce pe munte. Si, stiind ca se poate, atunci cum sa pleci cu ideea ca nu se poate? Ca e prea greu, prea obositor, prea lung? Sigur, asta trebuie analizat in functie de mai multi termeni, nu inseamna ca poti urca pe un traseu de alpinism, sau un traseu dificil daca tu esti cu piciorul (sau mintea) in ghips de exemplu. Dar consider ca totul incepe cu o vointa de fier. Si ea isi dorea sa urce in Bucegi foarte mult.

Asa ca am urcat noi doi, eu si cu ea, pe Valea Jepilor, spre creasta… Ea alearga la maraton, cate 40 de km, nu imi fac probleme ca nu ar rezista traseului abrupt de 4 ore, desi pe munte nu-i ca pe sosea. Dar rezistenta fizica e cam la fel, nu cedezi de oboseala sau de febra musculara (ai muschii antrenati teoretic – desi uneori intra in lucru alte grupe de muschi), dar ai putea ceda din cauza rucsacului greu, sau a traseului dificil (catarare pe stanci in unele portiuni, cu cabluri prinse de stanca, sarit peste un raulet, poteca ingusta, abrupta si alunecoasa etc). Dar stiu ca se poate, si ea merge bine, imi dau seama pentru ca nu sunt nevoit sa ma opresc prea des, si chiar daca merg putin mai incet decat daca as fi fost singur, nu ma intereseaza sa ma grabesc. Si asa am rucsacul greu, asa macar nu acumulez prea multa oboseala nici eu.

Pe drum ne intalnim cu un barbat si o femeie care ne spun ca mai jos intr-o vale au vazut doi ursi, regret ca nu i-am vazut si eu, dar deh, instinctul de aparare ma face sa merg facand zgomote sau cantand pe carare (asta ar trebui sa tina la distanta ursii). In schimb am dat nas in nas cu o capra neagra undeva in padure… A fost singurul moment cred cand am facut liniste, si ea venea de dupa un varfulet, eu din partea cealalta, si ne-am intalnit sus, fata in fata, la un metru unul de altul. Am tresarit o clipa pana mi-am dat seama ce e, apoi am urmarit-o cu privirea, fugind de unde a venit printre copaci… Imi plac animalele salbatice… (zilele trecute am vazut o vulpe in padure pe deal la Slanic).

Iesim din padure si ne intalnim cu un baiat si o fata din Brasov, care urca si ei pana la Babele… Nu pot sa nu observ bocancii Quechua, si fata se mira ca i-am recunoscut… Ii spun: “bete Quechua, tricou Quechua (chiar daca nu pe mine), polar Quechua, geaca Quechua, rucsacul de bicicleta Quechua, cort Quechua… Lucra la fabrica Quechua din Brasov si era multumita de bocancii ei cei rezistenti. Se pare ca nu sunt singurul om multumit de produsele lor, care considera ca desi nu e o marca de top, la banii platiti calitatea e satisfacatoare. Noroc ca s-a deschis Decathlon in Bucuresti, ma gandeam sa ma duc la un interviu J Nu sunt “fan” Quechua, dar pentru un incepator care ar vrea sa isi cumpere cate ceva de munte, asta mi se pare o marca buna cu preturi bune. Mai sunt si altele desigur.

Fata o ia apoi mai inainte, dar baiatul incepe sa ne povesteasca despre aventurile lui pe munte, de cate ori a coborat pe aici, pe Valea Jepilor si erau salvamontistii care coborau pe targa cate un om mort, ne spunea de toate crucile pe care le mai vedeam infipte in stanca, “ala a cazut pe aici pe undeva, era cu prietena, si ea a scapat si pe el l-au adus pe jos, ca sa nu deranjeze oamenii in telecabina…” Rade cumva in mod trist, parca subliniind cat de mici suntem noi in fata muntelui, dar in acelasi timp, cum unii sunt mai mici decat altii pe munte, pentru ca pleaca nepregatiti, neechipati, neinformati si nu doar nebuni, ci naivi… Ne mai spune ca si el e nebun cu muntele, dar stie anumite limite, si tot timpul cand ajunge inapoi la oras, se pune asa cam in genunchi si multumeste muntelui si lui Dumnezeu ca l-au ajutat sa ajunga cu bine… Prietenii rad de el, dar el stie mai bine…

Imi pare rau ca fumeaza, chiar si in timp ce urca. Cel putin ii atrag atentia asupra unui pachet de tigari aruncat pe jos de cineva, si imi spune: “nuu, eu iau inapoi cu mine fiecare coaja de ou!” Si il cred, unii sunt mai civilizati decat altii. Sigur ca si fata cu care eram avea tigari la ea, dar pentru ca eu nu prea suport tigarile, le-a carat degeaba. Un alt lucru inutil in rucsac daca mergi pe munte.

Ne despartim la Caraiman de baiatul din Brasov, urandu-ne drum bun si incantati de portiunea de traseu petrecuta impreuna. Desi cu toate povestile despre tineri cazuti in prapastie, prinsi de avalansa in noiembrie si gasiti acum in iunie, imi ramane asa un gand trist despre ce inseamna sa mergi iarna pe munte… Printre altele. Te face sa fii mult mai prudent, si pe munte asta e ceva mult mai util decat curajul. Cum era vorba aia, “the brave ones are always the first to die…” (cei curajosi sunt cei care mor mereu primii). Cu toate astea, prefer de o mie de ori curajul in locul unui sentiment de teama suficient de puternic incat sa te tina pe loc din a face lucruri pe care ti-ai dori sa le faci.

Ramanem sa mancam ceva pe marginea prapastiei cu cruce, de unde putem admira tot traseul pe unde am urcat… O doamna ajunsa acolo cine stie cum ne intreaba daca aceea e crucea care se vede de jos din oras… Ridic o spranceana si ii explic ca la crucea de pe caraiman se ajunge pe acolo (ii arat poteca pe versantul de vizavi) si ca se fac cam 40 de minute… dar de preferat nu in adidasi. Radem putin gandindu-ne ca aceasta cruce, langa care stam, e cam cat mine de inalta, nu s-ar vedea din Busteni nici cu lupa.

Cu o zi inainte sa plecam pe munte, am avut asa o discutie despre cam ce ar trebui ca incepatoarea mea (a mai urcat totusi prin Fagaras, nu e prima oara pe munte) sa aiba la ea, si ce nu… Trusa de farduri era prima de scos din rucsac, dar de adaugat, in toiul verii, caciula, fular si eventual manusi…

Ma amuza sa constat cate lucruri si-au gasit locul in rucsacul domnisoarei, desi ele nu isi aveau rostul acolo. Orice lucru in plus, cat de mic, contribuie la cresterea greutatii si deci la ingreunarea mersului.

Sase pachete de servetele. Eu am unul, te gandesti ca iti trebuie un servetel, dar sase pachete? E drept, daca pici in vreo prapastie si ramai blocat acolo, si ai ghinionul sa fii racit, iti dai seama ce belea? Pana te salveaza cineva din prapastie doar nu stai sa iti curga nasul in gura, trebuie sa ai servetele sa sufli nasul! Sau poate te apuca o depresie cand ajungi intr-o… depresiune, si te ia asa un plans de nu se mai opreste… iti trebuie servetele!

Doua caciuli, dar niciuna care sa acopere urechile… Stiu ca am spus si eu candva ca mi-ar fi trebuit caciula de schimb, pentru ca urcand, prima se udase leoarca, dar era iarna… O caciula e suficienta pentru excursie de doua zile, una mai pe urechi…

Oglinda nu era ca sa isi aranjeze parul ciufulit, pentru ca oricum pieptanul pe care vroia sa il ia il uitase acasa, ci probabil ca sa semnalizeze dupa ajutor in caz de urgenta… Sigur… Vine salvamontul dupa tine in prapastie si te vede asa ciufulita, nu te mai salveaza, e nevoie de pieptene si oglinda… Oglinda pe care ai putea sa o cureti de praf cu un servetel… Sticlutele de cola cu taurina si dextroza au fost bune, dar atarna greu, mai ales daca te gandesti ca poti sa cari 100 de pliculete de genul asta (tip red bull) pe care sa le faci instant cu apa de rau… (Eu aveam cateva, sunt tare bune). Despre prezervativele pe care le avea nu spun nimic, si eu aveam. Nu se stie niciodata, si apoi cu muntele si cu anumite masuri de precautie nu e de glumit.

Ajungem apoi si la Babele, mai batrane ca niciodata (cu siguranta nu vor mai fi niciodata la fel de tinere ca in acea zi, si nici noi), apoi imediat si la Sfinx, care personal imi pare mai interesant. Un cuplu din Targu Mures ma roaga sa fac o poza apoi ma intreaba cate ceva despre traseul pana la Cruce… Le spun ca NU imbracati si incaltati asa! (maieut, pantofi de oras…) Sunt constienti de asta si ei, nu au venit pregatiti de munte (le era si frig, incepuse sa ninga putin cu soare) dar au vrut sa urce putin cu telecabina… deh. Le arat si ce munti se vad in jur, si unde e varful Omu, si lacul Bolboci… ma intreaba putin timizi “aici suntem… in Bucegi, nu?” Ma intreb totusi ce se intampla daca din cauza vantului puternic sau din alte cauze, telecabina nu mai poate cobori? Raman peste noapte aici, in hainutele subtiri? Coboara pe jos incaltati asa? Unii poate isi permit sa doarma la cabana pana reporneste telecabina (daca e sa nu mai mearga), dar altii ar trebui sa gandeasca de doua ori cand cumpara biletul ala de urcare PE munte…

Asadar a inceput sa ninga pe drumul ce duce spre Crucea de pe Caraiman, poteca destul de lejera (iarna interzis) pe care trec grupuri grupuri de oameni si copii… Si chiar trei tineri cu bicicletele dupa ei mergand agale pe langa… Coborarea trebuie sa fie minunata insa! Un punct in minus si pentru noi pentru ca nu avem manusi, dar asa inveti sa nu mai pleci vara fara manusi dupa tine la 2000 de metri… Mai ales ca vremea e atat de schimbatoare uneori… (pe net scria ca dupa-masa sunt conditii de ceata si nitica ploaie, deci ma asteptam, dar nu asa devreme…)

Ah, facusem cam 3 ore pana la cabana Caraiman, apoi inca putin pana la Babele… de acolo cam 45 de minute pana la Cruce, cu nori negri undeva deasupra noastra, astfel incat sa avem totusi priveliste pana in departari, spre varful cu dor si spre Leaota… Si ninge cu fulgi mici si incerc sa grabesc putin mersul ca sa nu ne prinda ceata pe drum… Ei ii e mai “frica” de ploaie, nu cred ca ii place prea mult – desi am pelerina la mine si pentru ea (nu si pentru rucsacul ei), dar imi dau seama ca nu stie cum e sa mergi pe ceata, cu vizibilitate zero, fara sa vezi marcajul si fara sa stii unde te afli… (eu stiam, nu ar fi fost problema in acea parte a crestei, dar oricum – ceata imi pare mai periculoasa decat ploaia).

De la crucea de pe Caraiman peisajul e absoult superb. Cand am fost data trecuta de eram mai micut (clasa a 8-a cred), am prins cam innorat, nu am vazut mare lucru. Acum insa vedem (dinspre stanga): Costila, Postavaru undeva in spate, apoi peste vale Piatra Mare, minunata si din partea asta, Predealul sub ea, apoi muntii Neamtului si muntii Baiului, ba chiar si partia Sorica pe unde am incercat eu sa urc spre creasta… da, trebuia sa fac stanga atunci! De revenit acolo. Apoi Azuga, Busteniul sub noi imens, parca am fi in avion, si alte orase mai la dreapta… cred ca se vedea si Ploiestiul, dar e greu sa il recunosti – nu e totusi nici chiar asa senin. Crucea din spatele nostru e imensa, cu ferestrele zidite (ciudat totusi ca nu e niciun panou sa scrie ce e cu crucea asta), si sub noi spre Busteni prapastia e enorma…. Iti vine sa iti intinzi aripile pe care poate nu le ai, si sa zbori… Vad jos hotelul Silva cu acoperis verde, adica locul de unde am plecat in traseu, si mai in stanga lui, un cimitir… Ma intreb, “oare reusesc sa ajung pana acolo, la cimitirul ala, daca ma arunc de aici?” Dar imi dau seama ca as ajunge probabil mult mai departe, la un cimitir din Bucuresti. Cu siguranta la un cimitir, dar nu neaparat cel pe care il vad in vale… Mai bine nu depasesc balustrada…

busteni de sus

Superb loc. Ajung si tinerii cu biciclete (un baiat si doua fete), carora le sugerez vreo 2 poteci bune de coborat (una in Piatra Mare, banda rosie, si creasta din Baiului, care e destul de orizontala). Imi amintesc ca si eu am urcat si coborat pe bicicleta pana la/de la cota 1400… nu aveam bicicleta speciala, dar aveam vointa. Ce experienta minunata si ziua aceea…

Pornim apoi spre varful Caraiman, un urcus abrupt pe care mi-l amintesc de mic, gasisem floare de colt acolo cand am fost prima oara… acum doar vreo poleiala stinghera…

Varful e minunat. E loc de pus cortul cat vrei, e asa liber si moale si intins ca iti vine sa te opresti acolo. Dar e cam pe margine, si am mers prea putin ca sa punem deja cortul. Dar cum s-ar vedea valea Prahovei si stelele de acolo, e ceva de… revenit. Noaptea.

Drumul pe la baza turnului Costila inspre Omu e lejer de acum, pare drum de masina si peisajul e destul de simplu… fara prea multe elemente, dar mie imi place… e ideea de bulevard la nivel inalt care ma face sa ma simt asa, intr-o alta lume… Turnul Costila devine mai mare pe masura ce te apropii, dar il lasam in dreapta si ne indreptam spre traseul ce vine de la Babele si merge spre Omu – banda galbena.

De acum insa incepe… vanatoarea de Mammut(i). Grupuri de tineri sau chiar si oameni singuri trec pe langa noi, si nu se poate ca din 5 oameni, 2 sa nu aiba pe ei un articol de vestimentatie marca Mammut (e o marca elvetiana cu produse pt munte). Ies in evidenta de la o posta, prin sigla rotunda si rosie, ba pe o maneca neagra de geaca rosie, ba pe un crac de pantalon… Nu pot sa nu observ cate haine Mammut trec pe langa mine! Adica… eu am pantalonii Mammut pe care am dat o gramada de bani si caciula Mammut (sac, caciula nu mai avea nimeni), dar le-am luat din Italia, nu ma asteptam sa vad aici atat de multe… Toata lumea pare sa aiba Mammut! Parca nu mai e la fel de amuzant J Desi, stau sa ma gandesc apoi, e una din cele mai bune marci care se gasesc la noi – in special la Himalaya – si, desi produsele sunt destul de scumpe, si calitatea e pe masura. Ca sa nu mai spun de sigla aceea frumoasa. Totusi, in Italia produsele erau mult mai scumpe, si mergand aici la Himalaya in cautare de o geaca Mammut, am constatat la una din geci ca era cam… falsa. Un anumit model (extreme qougir – sau asa ceva) era in mod evident o imitatie. Stiu ca in Italia am pus mana pe ea, vroiam sa vad de ce costa atat de mult, si are pe ea niste puncte de ceara cu nu stiu ce rol, care se simteau in relief… Erau ca… niste pioneze mici asa ce ieseau in relief pe suprafata gecii… ei bine, am dat cu mana peste ele si se simteau la degete ca un cocean cu boabe de porumb. Pe geaca de la Himalaya, acelasi model teoretic, cercurile respective pareau doar trase la xerox! Erau doar desenate pe geaca, nu ieseau in relief, nu era nimic special in privinta lor. Acum… exista o sansa de 1% sa nu mai tin eu bine minte ce am vazut si pipait in Italia, dar altfel… geaca de la Himalaya era o imitatie. Desi scrisul Mammut era peste tot, si pe interior, si pe afara, la fel si sigla Gore-tex. Poate o fi o varianta mai ieftina (cam cu 100 de euro mai ieftina). In fine.

Mai coboram o vale, mai vedem doi oameni cu Mammut pe ei… oh come on!

Cand ajungem in punctul de unde se separa traseul de vara si cel de iarna (asta o ia mai pe sus), incepe sa ne inconjoare un nor… Nu mai vedem mare lucru, nu vedem varful Omu vizavi, nici valea cerbului sub noi… dar e spectaculos, mai ales pentru ea, care nu a mai vazut asa ceva… Uneori norul se mai ridica si vedem peretele de sub Omu, si stana din vale ce pare parasita, si ne lasa putin fara cuvinte imensitatea vaii de langa noi… Ii spun: iti dai seama, iarna toata asta e plina cu zapada, ajunge zapada pana la nivelul nostru, poti sa traversezi dintr-o parte in alta pe ea…” Pentru o secunda, ma crede. De ajuns ca sa mor de ras apoi! Cum sa fie ditamai valea plina de zapada pe asa inaltime?? Ar insemna ca zapada sa aiba 200 de metri (sau cati or fi), si apoi in dreapta, spre Busteni, ce s-ar intampla cu ea? Ar fi asa, un zid imens si inalt de zapada ce ar ameninta orasul? Ar cadea peste oras si l-ar ingropa cu totul! Inca rad, a fost amuzanta ideea…

Trecem pe sub Cerdac pana ajungem in saua vaii cerbului, unde ne oprim putin sa ne bucuram de o raza de soare pierduta printre nori, si sa admiram valea Ialomitei, gandindu-ne in acelasi timp (eu adica) la un posibil traseu de coborare…

Mancam ceva apoi pornim spre Omu… Tot pe ceata, ocolim varful Ocolit (Bucura – 2503) si ajungem la Omu. Unde o alta “turma” de Mammuti monteaza corturi, mananca, beau, fumeaza. Doua corturi deja montante, unul mai de expeditie, unul mai de camping, dar asta ma incurajeaza sa pun cortul pe varf si eu, facem un tur de cabana, nu vedem mare lucru, apoi intram. Bem cate o cana de vin fiert (s-a facut 5 lei), mai admiram geci, polare si pantaloni Mammut (nimeni nu are tricou X-bionic ca mine! ha!), apoi intreb cabaniera cate ceva de ursi si despre inaltimea bolovanului… Spune ca nu au mai urcat ursi pana aici, anul trecut a fost asa, un caz izolat (spera ea), si ca 2507 metri sunt la nivelul cabanei, nu sus in varf. Bolovanul de pe varf are si el vreo 16 metri, deci s-ar ajunge cam la 2523 metri, ceea ce e foarte mult pentru Romania.

Nu am mai urcat pe bolovan, era cam inghetat, batea vantul si nu se vedea nimic in jur.

As vrea sa nu pun cortul acolo in mijlocul “orasului”, dar din cauza cetii nu reusesc sa identific un loc mai bun, undeva spre un posibil traseu de coborare, spre varful Scara… asa ca pun cortul exact in acelasi loc unde l-am pus si data trecuta, in spatele cabanei.

Simtind vantul putin cam puternic, ma duc pe langa celelalte corturi sa vad ce se aude… Cei cu cortul de expeditie portocaliu l-au mutat mai inapoi putin, era prea in vale, iar ceilalti, un baiat si o fata, stateau cam nelinistiti pentru ca “am mai dormit in cort, dar nu asa sus, cu asa vant”… Observ cat de prost e legat cortul (sforile se leaga pe lungimea betelor, nu perpendicular pe ele!) si vad cum vantul bate direct intr-una din fetele laterale, cea cu usa, indoind-o destul de puternic… Ma simt mai in siguranta cu cortul meu acum.

In cort e mai cald decat afara, unde e nor si vant, dar inca nu stau perfect linistit. Mancarea nici nu am mai scos-o din cort, cu atatia oameni in jur si asa de sus nu mai stau cu gandul la ursi (nu aveam carne sau alte chestii foarte atragatoare pentru ursi – oricum, nu se tine mancarea in cort!!). Dupa o vreme insa vantul se inteteste. E mai puternic decat data trecuta cand am pus cortul aici si am dormit linistiti, dar mai slab decat pe varful cu dor de revelion… Dar apoi devine si mai puternic, si cortul poate ar fi rezistat, dar eu nu as fi dormit deloc. Asa ca hotaram sa il mutam undeva unde sa fie mai linistit… In graba ma uit in jur cand se mai ridica un nor, vedem acum si apusul peste Piatra Craiului, si observ un loc plat jos in valea de sub Omu, spre vest… In valea Gaura, care chiar arata ca o groapa imensa. Pare aproape, e doar de coborat, acolo sigur nu bate vantul, si apoi a doua zi am putea sa coboram chiar pe acolo… Nu stam prea mult pe ganduri (ceea ce ar fi trebuit sa facem), strangem rucsacii, lasam sacii de dormit si izoprenele in cort, scoatem betele cortului, il culcam, si ne pregatim de coborare. Iau cortul la sub brat, asa, facut fedeles, ea ia betele de trekking si betele cortului, si incepem sa coboram. Imi pun frontala pe cap pentru orice eventualitate, si ii atrag atentia sa aiba si ea frontala la indemana.

Incepem sa coboram, se merge bine, nu e foarte abrupt. Trecem pe langa groapa de gunoi a cabanei (probabil), o portiune plina de sticle de plastic (dezolant), si mergem usor spre stanga, in coborare. Pana jos, unde vrem sa ajungem, incepe sa se accentueze o prapastie pe care de sus nu o intuisem asa bine… De aceea trebuie sa mergem lin spre stanga in timp ce coboram, ca sa ocolim prapastia pe undeva pe unde pare mai accesibila coborarea. E vant puternic si incepe sa se intunece. Ma opresc din cand in cand si ma uit in urma sa vad daca ea e inca acolo, apoi ii strig ca as merge inainte sa gasesc loc de cort… Traseul e usor si evident, chiar daca nu e poteca. Ea imi raspunde ceva si inteleg ca e ok, ca se descurca, asa ca incep sa merg mai repede inainte, coborand spre stanga, privind spre dreapta spre locul unde vroiam sa ajungem, dincolo de marginile acelea abrupte. Dar valea pe care o coboram are destule denivelari, astfel incat, tot mergand spre stanga, depasesc si cateva delusoare, asa ca daca ma uit in urma, pe ea nu o mai vad. Nu mai merg mult si las cortul jos, fedeles, sa o astept. Ma gandesc ca trebuie sa iasa de dupa delusor in orice clipa… Dar nu apare. Ma pregatesc sa ma duc dupa ea, cand, in vantul acela ce suiera prin lasarea intunericului, aud cel mai inspaimantator urlet pe care l-am auzit vreodata… Un urlet ingrozit si plin de durere… Ciulesc urechile si o strig, pregatit sa o iau la fuga… Un al doilea urlet imi strabate toata sira spinarii si o iau la fuga inspre ea, lasand jos cortul sa fie luat de vant… Alerg cu gandul “Dumnezeule, ce s-a intamplat??” A fost un urlet… plin de spaima dar si de durere, un urlet pe care l-ar face cineva in timp ce e muscat de urs, in timp ce e cazut in prapastie, ramas atarnat tinandu-se doar cu o mana de o piatra, un urlet de genul “am cazut si mi-am rupt femurul, care acum imi iese afara prin piele”… Un urlet absolut infricosator, care te face sa iti imaginezi ca tot raul din lume s-a abatut peste acea persoana, si deci si peste tine… Alerg inspaimantat pana trec inapoi delusorul care imi obtura vizibilitatea, si o vad… E in picioare, sta pe loc… Abia reusesc sa strig ceva, sa o intreb daca e bine, si imi spune ca e bine… Ajung langa ea gafaind si o intreb iar, “esti bine? Ce s-a intamplat??” Imi spune putin speriata si trista “pai… nu te mai vedeam, si nu stiam in ce parte sa o iau, si nu stiam ce sa fac…”

Nu mi-ar ajunge 5 pagini sa scriu cate am invatat din aceasta experienta, dar voi incerca sa sintetizez. Cred ca cel mai important lucru care mi-a ramas in mine, e ideea ca atunci cand pleci cu incepatori, mai ales persoane pe care nu le cunosti prea bine, e nevoie de mult mai multa atentie si implicare si pregatire decat atunci cand mergi singur. Nu degeaba se spune ca mai rau decat sa mergi singur, e sa mergi cu cineva pe care nu il cunosti. E adevarat uneori. Poti merge cu o persoana care sa nu stie cum sa reactioneze intr-o situatie de urgenta, care sa nu poata sa isi pastreze calmul, care sa ingreuneze si mai mult o situatie si asa dificila. Poti merge cu o persoana care sa nu stie sa se descurce intr-o situatie banala – adica… daca te uitai in urma, cred ca se si vedea cabana de unde pornisem. Si daca nu se vedea, era de ajuns sa te gandesti din ce parte ai venit, si ai fi ajuns la cabana. Sau sa urci pur si simplu in sus pe versant, pe langa gunoaie, ai fi ajuns la cabana! Dar cineva ar putea sa isi piarda capacitatea de a gandi intr-o situatie cu care nu s-a mai intalnit, si atunci nu ar sti cum sa reactioneze… O greseala imensa din partea mea pentru ca am acordat incredere pe munte capacitatilor unui necunoscut. Increderea se castiga, chiar si pe munte. Cand am intrebat-o daca e ok sa merg mai in fata, ea nu intelesese bine ce am intrebat-o, si nici nu a raspuns sa o iau inainte. Dar vantul nu ne-a lasat sa comunicam bine, de aceea eu am plecat inainte desi ea nu era ok singura… Greseala mea din care am o gramada de invatat astfel incat anumite situatii sa nu se mai repete…

Incerc sa o linistesc, desi eu sunt mai speriat decat ea acum. Ii spun ca era cabana aproape, ca oricum as fi venit dupa ea daca vedeam ca nu apare, ca putea sa ma strige pe nume, nu sa urle ca si cand a muscat-o efectiv un sarpe si ii tasneste sangele jeturi jeturi din picioare… Dar se pierduse, si a actionat instinctiv. Un instinct destul de bine dezvoltat, a functionat! “Ma gandeam ca am betele de la cort si asa trebuia sa te intorci dupa mine, ca nu ai fi putut pune cortul fara…” De parca imi pasa de betele de cort sau de cort daca ea ar fi patit ceva… Nimic nu e mai improtant decat Omul. Si nu ma refer la varful sub care ne aflam…

O iau de mana si continuam coborarea lina spre stanga pana regasesc cortul fedeles lasat pe jos… O intreb daca vrea sa ne intoarcem la cabana sa dormim acolo, dar imi spune ca vrea sa punem mai repede cortul undeva… Momentan nu sunt locuri de cort, nu e niciun loc orizontal si vantul inca sufla tare, pentru ca suntem pe versant. Prapastia de sub noi pare asa lunga de la dreapta la stanga, e un semi cerc abrupt de stanci si limbi de zapada, asa ca mergem multicel ca sa il ocolim… Unde suntem mai e putina lumina, dar in valea unde mergem e deja intuneric… un intuneric infricosator, si faptul ca suntem mai in vale ma nelinisteste, stand cu gandul la ursi… Chiar daca pana la padure mai e mult, nici nu se vede padurea de fapt. E o vale care merge orizontal mult spre vest, pana sa coboare apoi abrupt spre Moeciu… Coboram acum mai direct, fara sa mai lungim spre stanga asa mult, si analizez cateva locuri posibile de cort… as da orice sa pot sa pun cortul undeva mai sus, pe versantul acela, si nu jos in groapa aceea intunecoasa… dar nu gasesc loc. Parca si mie imi surade ideea de cabana acum, dar probabil am face mai mult de jumatate de ora inapoi, si suntem asa aproape de vale… Mai coboram, incercand sa evitam zapada, si ajungem la marginea prapastiei… Frontala ei nu merge. Ea spune ca vede ceva, dar nu se merge asa! Frontala mea e geniala insa, asa ca eu cobor cativa metri, apoi ma intorc sa ii luminez si ei… nu e bine ca avem mainile ocupate, dar nu mai putem sta acum sa strangem mai bine cortul… O intreb daca mai are saculetul in care sunt cuiele cortului, sa fiu sigur ca nu i-a cazut printre bete, dar il are. Coboram printre cateva stanci, intai eu, apoi ea la lumina facuta de mine… Incet incet, destul de abrupt, printre stanci si zapada, reusim sa coboram prima jumatate a abruptului acela stancos si lung… Apoi ajungem la o limba de zapada, pe care o ocolim putin coborand stand pe fund printre niste pietre, dupa care intram direct pe ea… De aici, pentru ca zapada e destul de moale cat sa iti faci trepte, coboram rapid pana pe fundul vaii… Cu ceva emotii, eu inca tremurand cu gandul la urletele acelea… Ea vrea sa punem cortul mai repede, e obosita moarta si o inteleg… Inca bate putin vant, dar o incurajez spunandu-i ca e slab si ca gasim oricum un loc mai linistit… Ceea ce se si intampla, undeva chiar in mijlocul vaii, in locul unde o avalansa ar fi zburat cortul pe timp de iarna… M-am gandit si la asta, dar zapada ramasa in jur e putina si fixa, nu e niciun pericol din punctul asta de vedere. Nici vantul nu pare sa mai bata, dar sunt cu ochii tinta dupa orice miscare ce ar putea veni dinspre vale… Montez rapid cortul, il mai misc putin, iar sta un bat stramb, dar gata. E montat. Leg si sforile, pare ca nimic nu l-ar putea misca de acolo. O las sa intre in cort, in sacul de dormit sa se incalzeasca (chiar daca sacul ei de dormit e antic si nu foarte rezistent, macar e imbracata gros). Eu raman afara sa gatesc ceva la primus, un pahar din ala instant de paste cu carnita (le-am descoperit de curand, pe munte sunt geniale pt ca nu necesita fierbere, sunt foarte usoare si destul de consistente. Ba nici E-uri nu au. Aprind pentru prima oara primusul, care cade de la puterea jetului de gaz, dar il ridic si il aprind cu ajutorul amnarului, care de data asta chiar functioneaza! E nitel vant, dar aparatorile pe care my “pocket rocket” le are sunt eficiente. Pun cam un litru de apa la fiert, ar trebui sa fie gata in 3 minute. Au trecut vreo 7 si nu clocotea inca. Sunt putin dezamagit, in ritmul asta consum butelia rapid. Ma gandesc ca e din cauza vantului si a frigului, sau poate a craticioarei de aluminiu Quechua… In fine, nu mai astept, pun apa fierbinte in cele doua pahare de paste, fac si un pahar de ceai ca sa se incalzeasca, sting focul si intru in cort. Am lasat primusul afara, oricum nu il poti atinge pentru ca frige. Mancam desi parca ne cam trecuse foamea cu sperietura pe care am tras-o, ceaiul ii prinde bine, apoi scot afara tot ce e de scos… Mancarea o pun intr-o punga la baza unui bolovan undeva mai sus, si o acopar cu cateva pietre sa nu o ia vantul, apoi intru si eu in cort… Mie nu imi e frig, desi am doar tricoul si polarul…

Sacul meu e mai calduros, asa ca il las deschis ca sa o mai acopar si pe ea cu el, dar e inevitabil din cauza frigului sa nu dormim imbratisati. Asta pentru ca sacul ei nu ar face fata, desi ea e asa mandra de el… Vantul e slab, macar un aspect rezolvat, dar eu stau cu urechile ciulite ca si alte dati, dupa orice zgomot suspect… Incerc sa vorbesc, sa fac zgomot, incep sa ii spun povesti, cu Mihai cel Batran si Mircea cel Viteaz, cum i-au batut la fotbal pe turci si cum Elena Basescu nu mai stiu ce a facut… E putin amuzant, dar ea e prea adormita, asa ca nu insist sa imi raspunda… O las sa atipeasca, si eu incep sa cant…

Orice cantec imi vine in minte, doar sa nu aud liniste in jur… Am lasat si lanternuta aprinsa, dar o deranjeaza, asa ca o sting. O bezna absoluta se lasa in cort, si mi se pare incredibil, niciodata nu a fost asa intuneric in cortul meu… E o vale tare intunecoasa… o groapa de fapt. Dar apoi cred ca norii s-au mai ridicat, sau ochii nostri s-au mai obisnuit si si-au deschis mai mult diafragmele, asa ca intunericul devine mai primitor… Am aprins totusi si lanternuta, pe care am lasat-o intr-un colt, sa faca macar o raza de lumina… Asa mult voi iubi soarele a doua zi, o simt… Si ma gandesc iar la cat de mult am gresit astazi, si cum unele greseli se pot plati atat de scump… De data asta nu a fost cazul – de fapt nici nu putea sa fie cazul, daca simteam ca ar fi cazul as fi actionat altfel, dar unele reactii nu le poti anticipa… Atunci m-am simtit tare prost pentru ca am lasat-o singura, dar acum imi dau seama ca nu a fost ceva iesit din comun, traseul nu era periculos si era evident in ce directie mergem, cabana era in spate, nu era ceata, nu avea ce sa se intample! Daca as fi simtit vreun posibil pericol, as fi actionat diferit. Dar… ea nu era ceea ce ar fi trebuit sa fie ca sa poata sa mearga pe acolo in acel moment. Si asta nu mi-am dat seama.

In plus, am condamnat decizia mea ce mi s-a parut pripita, de a strange cortul si a cobori in vale. Ma gandesc si acum ca ar fi rezistat vantului si sus pe varf cortul meu, si daca nu, puteam merge la cabana (desi nu imi doream asta prea mult) sau undeva tot pe acolo – as fi stat mai linistit in ceea ce priveste ursii si nu am fi parcurs tot drumul asta la vale… In fine. Imi va ramane in minte urletul acela mai mult decat orice, ca aspect negativ. Nu stiu exact cum s-a simtit ea, dar eu am tras o sperietura cum voi avea grija sa nu mai trag pe viitor. Daca pana atunci simteam o siguranta de nota… 8 sa zicem, in a lua pe cineva cu mine pe munte (cand merg singur ma simt cam de 9), eperienta din aceasta noapte mi-a scazut siguranta excursiei cam la 5, ceea ce face ca urmatoarea excurise sa fie probabil de nota 10. E ca si cand te-ai arunca in ocean fara colac, vezi ca te busesc valurile de stanci, nu esti asa in siguranta cum ai fi crezut, dar scapi, si data viitoare iti iei nene vesta de salvare si alegi un traseu fara stanci…

Peste noapte am atipit foarte putin. Cate 5 minute maxim, apoi iar “plouaaaa infernaaaal”… Cantam degeaba oricum, de afara nu se auzea nimic din cauza vantului am constatat ulterior. Ea a dormit mai bine, mai ales de cand a inceput sa se mai deschida la culoare tavanul cortului, pe la 5… Au fost cateva rafale de vant mai puternice, ea a stat putin speriata din cauza asta, dar era ok. Am ajuns sa imi cunosc cortul destul de bine, desi chiar ma gandeam sa il pun candva pe un varf cu vant puternic, sa vad efectiv cat rezista si ce se intampla cu el daca e vant prea puternic.

Eu tot cu gandul la ursi stateam, si din cand in cand scoteam capul cu frontala afara… Dar e asa inspaimantator sa fie intuneric afara si tu sa vezi doar unde lumineaza frontala, deci doar in fata, nu si cu coada ochiului in parti… ai un camp vizual redus, si asta te face sa stai putin cu frica atunci cand intorci capul, gandindu-te ca din intuneric ar putea straluci niste ochi…

Ea e mult mai linistita in privinta asta, poate pentru ca nu e constienta ce s-ar putea intampla, poate pentru ca sunt eu suficient de atent la ce se intampla in jur ca sa trebuiasca sa mai fie si ea…

Cand incepe sa se lumineze, ma simt mult mai usurat. Scot capul afara si nu mai e nevoie de frontala, si mai mult, cerul e perfect senin… Pana rasare soarele mai dureaza, dar parca totul se schimba… totul devine mai cald si mai primitor… Desi in cort parca e mai frig ca niciodata. Izoprenul meu e cam subtire am constatat acum cand am simtit ca tine putin rece de la sol, si sacul de dormit nu e la fel de eficient daca e deschis… Cel putin ei nu ii e frig, si de fapt nici mie cand o tin in brate… corpul uman degaja mai multa caldura decat sacul de dormit, dar sa stai in aceeasi pozitie toata noaptea nu e foarte confortabil…

Se vad primele raze de soare pe stancile din varful muntelui, si nu mai stau mult in cort degeaba. O invelesc si cu sacul meu de dormit, ma schimb si ies afara in recunoastere… Se anunta o zi superba! E lumina!! Imi vine sa alerg, sa merg pana in capatul vaii sa vad ce se vede, sa urc pana pe creasta sa vad Piatra Craiului luminata de soare… Intai recuprez punga cu mancare si mananc un sandwich, apoi strang primusul si lingurile si ce mai lasasem pe afara, ma uit sa vad ce mama ei de sticla goala se tot invartea pe langa cort impinsa de vant de nu puteam sa dorm, si apoi astept… Fac cateva poze cu un aparat idiot, mai ma invart de cateva ori prin jurul cortului… Stiu ca daca as intra as trezi-o, si o las sa mai doarma, macar sa fie cat de cat odihnita… E cam ora 6, soarele devine mai puternic, dar pana sa ajunga in vagauna noastra mai dureaza, si nu vreau sa il astept acolo. Trebuie profitat de timpul superb!

cort sub omu

De pe o stanca de langa cort observ sus in creasta si un stalp indicator, undeva in stanga, si ma gandesc ca acolo o sa mergem. Traseul pare atat de usor, e pe la marginea din stanga a prapastiei ce delimiteaza jumatate din cercul vaii…

Pe la 6 jumate o trezesc si ne pregatim de plecare… Incepe sa bata vantul si sa ne inghete mainile (manusile devin in mod clar obligatorii de acum) si mie imi ingheata putin si picioarele in incaltarile mele de vara… Dar strangem cortul rapid, impachetam tot si ne punem in miscare… Abia asteptam sa ajungem la soarele ce se vede pe versant sus, asa ca incepem sa urcam… Eu sunt tare entuziasmat, stiu ce peisaj ne asteapta sus pe creasta, si deja nu mai am rabdare… Dar urcam incetisor, e destul de abrupt si uneori mai sunt portiuni cu grohotis care aluneca… Betele de trekking sunt o inventie absolut minunata! Iti ofera un punct de sprijin atat de bun, stabilitate, si diminueaza si greutatea rucsacului pe care corpul o resimte… Cand merg cu batul in mana nu imi pot imagina cum ar fi sa fiu fara el. Ceea ce nu e o limita, ci doar o apreciere pentru betele astea…

Ca sa scurtez (ca azi 22 iunie plec spre Parang), am ajuns in creasta in Saua Hornurilor, la 2315 metri. Peisajul devine deja magnific, chiar daca vantul ne sufla tare de tot… Vedem Piatra Craiului, Iezer Papusa, Fagaras, Postavaru, valea imensa de sub noi si intr-o parte si in alta, si varful Omu stralucind in soare cu bolovanul urias de langa cabana…

Ne asezam sa facem un suc energizant de la plic, undeva la adapost de vant, apoi urcam spre Omu. Ajungem rapid acolo, ea isi cumpara doua cafele, eu ma uit pe harta sa aleg traseu de coborare… iar o gramada de haine Mammut ne inconjuara, si auzim si o stire la radio… Doi tineri au fost atacati de urs in cort, langa cabana Babele. Adica pe aceeasi creasta, la doar o ora jumatate distanta. Primul lucru pe care il intreb “aveau mancare in cort??” Da, aveau. Si erau asezati la marginea padurii, unde scria ca e zona frecventata de ursi… Unde ursii vin sa caute mancare la corturile inconstientilor… Aveau 16 si 17 ani cei doi tineri, am vazut pe urma poze cu unu muscat pe tot corpul… Dar au scapat. Dar cat de… sa fii, sa pui cortul in zona frecventata de ursi si sa tii si mancare in cort?? Cat de?? Si saracul urs s-a ales si el ranit, pentru ca deh, daca te ataca inevitabil ursul, trebuie sa te aperi… Ma gandeam ca daca ar veni un urs peste cortul meu, si inevitabil trebuie sa te lupti cu el, cu un bat de trekking (lasat special strans, scurt, nu lung), l-as putea omori. E atat de ascutit ca ar intra fara probleme. Asta daca as mai putea sa ma misc sa iau batul in mana. Dar daca ar ataca ursul pe altcineva, ma gandeam ca atunci as veni pe la spatele lui cu batul de trekking si atunci clar l-as putea omori, ceea ce cu siguranta l-ar opri din a ataca persoana respectiva. Dar cum sa fac asa ceva??? Cum sa omori un urs, saracul de el?? Si ma gandeam ca as putea doar sa il lovesc peste bot cu batul, ceea ce poate l-ar face sa vina spre mine, lasand astfel victima in pace, dar ce am rezolvat asa? Se stie ca nu e prost ursul, daca se simte in pericol, fuge, daca il lovesti peste bot sau peste ochi, nu risca sa pateasca ceva, dar daca imi prinde batul si il rupe, daca imi da o laba si ma darama si pe mine? Si am avut sansa sa il omor si nu am facut-o? Trebuie sa ma interesez de alte metode de a scapa de urs, ca sa nu se ajunga acolo.

Chiar ma gandeam la un fel de “alarma anti urs”… gen… in jurul cortului sa faci un perimetru de siguranta… sa pui 4 bete in pamant, de care sa legi o sfoara, de jur imprejurul cortului. Si pe sfoara sa legi clopotei. Daca ursul se apropie, atinge sfoara si clopotelul suna. Si tu ai timp sa iesi din cort, sau macar sa pui mana pe un bat. Dar asta ar insemna ca la orice rafala de vant care misca de clopotel sa iesi speriat afara… Mai tre sa ma gandesc. Oricum, mi-e mai groaza nu de faptul ca as putea fi atacat de un urs, ci de faptul ca as putea fi nevoit sa il omor.

Traseul de coborare a fost absolut genial. Nu il mai facusem. Peste varful Scara, pe creasta Tiganesti si apoi Clincea si apoi jos in orasul Bran… Superb, un peisaj incredibil pe o vreme minunata… E traseu lung, dar nu e asa greu, se merge destul de mult lin… Varful Scara zici ca e loc de aterizat elicopterul, e foarte larg si plat, bun de pus cortul daca nu e vant, si peisajul e superb. Pacat ca refugiul nu mai exista, au ramas doar niste daramaturi… bune sa pui un sac de dormit sub ele la nevoie. Oare cat costa sa pui acolo un refugiu?

Privelistea spre Piatra Craiului si spre valea dinspre Bran e superba, pajisti de Rododendron roz iti fura privirea la tot pasul, Valea Tiganesti e si ea asa larga si lina sub tine, si sunt atatea locuri minunate de facut dragoste pe aici…

Din cauza lipsei sosetelor speciale si a traseului foarte lung, anumite picioare incep sa se resimta… Nu e lucru bun sa faci bataturi, stiu asta din proprie experienta, si chiar ma simt minunat sa constat ca acum nu am absolut nimic! Dar ea da. Incepe sa mearga mai greu, talpile o dor si cheful de peisaj frumos i-a disparut… Incerc sa o inveselesc, ii cant pe trei limbi, mai glumesc, mai ii distrag atentia, mai o incurajez… si chiar merge. E ca si cand as fi dus-o in spate J) Drumul prin padure e tare lung, la urcus e chiar incredibil de lung (se fac cam 6-7 ore cu picioare bune), dar e minunat… Si cant si sar in sus de bucurie si e incredibil cum toata noaptea trecuta am uitat-o… Am ramas cu ce am invatat si voi mai invata din ea, dar acum vremea si peisajul sunt prea frumoase ca sa te gandesti la altceva… Dar un caracter mai puternic nu strica, nici o atitudine mai pozitiva, ar fi coborat mult mai usor daca le-ar fi avut cu ea… Noroc ca le aveam eu.

Cand ajungem la primele case, si ea a devenit de mult un domn Goe, ne oprim la soare langa un el si o ea veniti cu copilul in vacanta… Stam de vorba, le spun de creasta, de peisaj, de ursi si de cantat pe carare… par interesati sa ne asculte, parca ar trai si ei prin experienta noastra… Apoi ii salutam si o luam inainte, dar nu trece mult si ne ajung din urma, cu masina. Opresc in dreptul nostru si se ofera sa ne duca pana in centru. Incredibil ce salvare pare asta pentru picioarele obosite ale fetei, ne urcam cu rucsacii cei mari si parcurgem ultimii 3 km de drum odihnindu-ne… Erau din Focsani si aveau o Skoda Octavia, nu am retinut numarul ca sa le pot multumi pe aceasta cale, dar ne-au facut un mare bine… De fapt mai mult fetei cu care eram, eu as fi mers si pe jos oricum. Dar e minunat sa constati cat de mult bine iti poate aduce o vorba buna, sa vorbesti frumos si sa fii prietenos cu toata lumea… Pentru ca mai sunt si oameni buni, care vor sa te ajute fara niciun interes…

Ne mai spun ei ca stau prost cu timpul si nu pot sa mearga asa des cum ar vrea pe munte, si ca e mai greu cu copilul… Le spun ca eu de pe la 2 ani urc pe munte, aveam un rucsacel mic cu o sticluta de apa si faceam trasee lejere pe la poalele muntilor, sau pe creasta, unde ajungeam cu telecabina… Asta pentru ca tata avea dragoste de munte si de natura, si ne ducea, chiar daca era greu si posibilitatile erau limitate… Cert e ca de noi depinde daca ne lasam prizonieri vietii acesteia care nu ne face fericiti, sau incercam sa schimbam ceva la ea… Eu aleg muntele in locul oricarui birou, chiar daca un birou ar putea sa imi aduca milioane de euro. Fiecare cu prioritatile lui. Unii suntem mai fericiti decat altii in interior, chiar daca ne e poate mult mai greu.

Din Bran, chiar de langa castel, luam autobuz pana in Brasov (3 lei), si de aici fiecare merge pe drumul sau…

 “Multe zile se uita, multe trec fara rost…”

Ioan, iunie 2009

Anunțuri

Despre Ioan Stoenică

Nascut primavara, crescut vara, iubit si plans toamna, reinviat iarna. Incerc sa-mi urmez inima, ajutand-o cat mai mult cu ratiunea.
Acest articol a fost publicat în Excursii cu suflet și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Cum ți s-a părut?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s