Muntii Baiului (Garbova) sunt crestele acelea golase care se vad de la cota 1400 din Sinaia, unde toata lumea a fost pentru ca se poate ajunge cu masina. Crestele de dincolo de Prahova, cele care se intind atat de lin deasupra unei paduri ce pare sa aiba stabilita o limita legala de altitudine la care sa poata creste…

 Traseul ales (vezi harta muntii Baiului) pleaca din Sinaia, unde, iesind din gara in soseaua principala, facem stanga… traversam caile ferate printre papadii, pana iesim la un drum prafuit ce margineste cateva case cam darapanate… il urmam spre dreapta pana cand casele se termina si drumul incepe sa urce (cam 10 minute de la gara pana aici). Tot aici observam si marcajul, punct albastru. Urcam pe serpentine pe drum de masina (off road), prin padurea cu fagi inalti si fara frunze printre care soarele reuseste sa intre atat de placut, pana ajungem la cabana Piscul Cainelui. Cabana privatizata unde accesul e interzis (dupa circa o ora). De acolo drumul devine poteca si incepe sa urce mai abrupt, drept in sus (fara serpentine ca de obicei). Pana acum, niciun izvor pe traseu. Se avanseaza rapid pe inaltime, si copacii devin din ce in ce mai rari… Se ajunge apoi la un punct unde poteca face o coborare mica, apoi urca pentru a iesi din padure la lumina… (cam… 2 ore din Sinaia cred).

 Dupa inca putin lasam padurea in urma, si cu ea si marcajul, care, ne mai avand copaci pe care sa fie desenat, nu prea mai exista. In urma noastra insa vedem de acum crestele Bucegilor, masive, inalte si acoperite inca de zapada prin unele locuri… Se vede in stanga crestei varful cu dor, apoi cota 2000 din sinaia, cota 2000 din bucegi, crucea de pe caraiman, costila (care pare cel mai inalt varf), si vaile aferente… jepii mari, jepii mici (sub cabana caraiman pe care o putem intui), si putin din valea cerbului de sub varful Omu (care inca nu se vede, fiind mascat de Costila). Se vede putin si din Sinaia, doar ca sa ne arate cat de mult am mers pana aici…

 In dreapta o padure de zada isi lasa crengile moi sa fie batute de vant, iar in stanga padurea de fagi fara frunze incepe sa ramana tot mai jos… Urcam asadar pe Piciorul Cainelui… in stanga zarim o stana parasita mai mare decat alte stane, apoi ajungem pe un varf mai inalt… numai ca sa constatam ca dincolo de el e alt varf mai inalt, si sa constatam ca pana in creasta mai avem ceva de mers… In partea dreapta se vede creasta ce urca dinspre Posada (inceputul muntilor Baiului), iar in stanga intuim varful Baiul Mare, cel mai inalt din creasta sudica… Nici pana aici nu am intalnit niciun izvor, si lucrul asta devine ingrijorator. Sunt pete de zapada pe ici pe colo, dar sub ele nu pare sa se scurga niciun fir de apa, iar vaile pe unde se vede ca ar trebui sa curga un parau, sunt uscate…

 Ajungem pe varful Piscul Cainelui (1658m), si pentru prima oara avem priveliste si pe partea cealalta a muntilor… spre Valea Doftanei. In spate avem Valea Prahovei, in fata Valea Doftanei… care, desi nu e prejmuita de stanci inalte ca ale Bucegilor, ci de dealuri mai molcome, impadurite, pare mai salbatica putin… se vede doar un sat in vale, si undeva spre dreapta in departare, un rau (probabil Prahova), dar spre orizont, multe dealuri… mai inalte, mai mici, mai golase, mai cu paduri, pare o intindere nesfarsita de denivelari pustii pe care nimeni nu le urca… Spre Bucegi, valea Prahovei e centrul Romaniei, unde toti posesorii de masina vin “la munte” (a se citi “club in sinaia” sau “vila cu vedere spre munte”). Ceea ce nu ar trebui sa ia din frumusetea locurilor, dar ia mult din naturaletea si salbaticia si simplitatea lor…

 Coboram spre stanga de pe Piscul Cainelui, pentru a incepe drumul de creasta spre Varful Baiul Mare. Marcajul nu se mai zareste, neexistand pietre sau copaci pe care sa fie pus, dar drumul de creasta este drum de atv (sunt multe atv-uri care colinda muntii astia, dar am intalnit si multe grupuri de oameni ai muntelui, si tineri, dar si multi oameni trecuti de 40-50 de ani – munti pentru cunoscatori). Noi am avut vreme superba, dar pe ceata nu mai vezi nimic. Drumul e greu de pierdut, dar el se mai bifurca pe alocuri, si fara o buna orientare in spatiu, cand nu vezi nimic in jur e posibil sa gresesti putin… Nu-i nimic, daca dati de padure, inseamna ca ati deviat de la traseul de creasta si trebuie sa urcati inapoi.

 Coborand de pe Piscul Cainelui spre stanga, deci pentru a intra in traseul de creasta (care ocolea varful), zaresc in valea din dreapta o limba de zapada de unde pare sa se scurga putina apa… las rucsacul greu in drum si cobor abrupt, pe zapada, vreo 40 de metri. Gasesc apa, dar nu sunt sigur ca este vorba de un izvor permanent, ci mai de graba de unul temporar, cauzat de topirea zapezii. Apa este insa minunata, si ne reincarca bateriile golite putin de soarele puternic. Umplem sticla de 2 litri si mergem mai departe… (atentie mare, vara e posibil sa nu fie niciun izvor, deci asigurati-va ca aveti apa la voi suficienta – altfel, e nevoie sa coborati mult in vale, pana in padure, pt a gasi inevitabil un izvor – se si vad cateva pe vai, desi acum pareau cam secate).

 Hotaram sa punem cortul intr-o valicica, la jumatatea drumului dintre Piscul Cainelui si Varful Dragan, o vale unde gasim un fel de adapost darapanat, arata ca un tarc in forma de casuta, facut din scanduri puse la jumatate de metru una de alta… un caine intra lejer printre oricare dintre ele, dar un urs nu ar putea intra decat pe usa (adica pe locul unde nu e nicio scandura), dar aceasta intrare poate fi blocata cu scanduri. Nu exista acoperis, esti practic in aer liber, doar ca esti inconjurat din toate partile de cateva scanduri. In interior exista chiar si un fel de pat format din cateva scanduri, pe care s-ar putea pune sacul de dormit la nevoie. Nu ne intereseaza, montam cortul langa casuta. Motivul pentru care am ales acest loc a fost faptul ca de jur imprejur erau o gramada de scanduri rupte, aschii, crengi, bune pentru facut focul… recomand cu caldura insa folosirea primusului, mult mai practica si mai sigura. Noi nu aveam primus, si deci pe creasta nu poti face focul, pt ca nu ai lemne, si nu poti deci nici sa topesti zapada pentru a face apa pentru a putea gati.

 Facem focul cu lemne, intr-o groapa din zapada (iarba e foarte uscata si deasa, s-ar aprinde imediat – atentie mare unde faceti focul!) Cand lemnele se transforma in jar si gramada nu mai are varf, asez craticioara speciala peste, si pun zapada la topit. Cu un litru de apa obtinuta rapid, facem o supa la plic calda si buna… (in apa mai cad paie, cenusa, dar e totul natural, nu ne stresam prea tare). Supa are putin gust de zapada afumata, dar e buna. Sting focul, remarcand si groapa ce s-a marit in zapada de sub el, si ne asezam langa cort. Admiram apusul peste Bucegi (soarele este insa inca puternic atunci cand coboara dincolo de Bucegi (cam in dreptul cotei 2000 din Busteni), dar apoi crestele se contureaza frumos in intuneric, lasand lumina sa acopere cerul doar in spatele lor…

 Noaptea stau cu ceva frica de ursi (padurea este totusi destul de aproape in valea de sub noi), dar punga cu mancare am scos-o (obligatoriu) din cort si am agatat-o pe o scandura din acoperisul casutei de langa noi, deci teoretic nu se poate intampla nimic. Vantul nu sufla prea tare, desi zgomot face, si nu e nici foarte frig (recomand saci de dormit cu temperatura limita la sub 0 grade, plus haine calduroase pentru orice eventualitate).

 Dimineata nu ne grabim, statul in cort si langa cort pe iarba moale e foarte placut, asa ca plecam destul de tarziu. Urcam spre varful Dragan, pe care il ocolim prin dreapta lui, urmand drumul de atv (in stanga se forma un alt drum, spre o stana). Ajungem deci sub varful Dragan, aflandu-ne acum pe partea cealalta a crestei, care ofera vizibilitate doar spre Valea Doftanei, nu si spre Bucegi. Mergem paralel insa cu acestia, pe un drum complet orizontal, “bulevard la nivel inalt” cum ii spun eu, admirand o minunatie de tara din care reusim dintr-un singur loc sa vedem atat de mult…

 Cerul incepe sa se intunece, dar nu ne speriem prea tare, pe drum ne intalnim cu oameni care merg pe motociclete de teren, dar si cu cativa biciclisti care merg cand pe langa bicicleta (la urcus), cand pe ele (pe drum drept si la vale) (foarte tare!), si ajungem rapid sub varful Baiul Mare. Drumul il ocoleste, asa ca hotaram sa lasam rucsacii in drum, si sa urcam o fuga pana pe varf, abrupt, prin iarba cea moale. Asa facem. Pana pe varf se fac totusi cam 10 minute, urcusul fiind destul de abrupt. Dar varful este incredibil de frumos. Privelistea pe care o ofera in toate partile e minunata, suntem atat de sus (1908m) si e senin la orizont in toate partile (chiar daca deasupra se mai aduna niste nori negri)… Reusim sa vedem si cabana Omu acum, si Valea Cerbului de sub ea… Am sta aici o ora, de fapt, as pune cortul aici data viitoare (e spatiu si pentru mai multe corturi, desi pe varf e vant mult mai puternic, deci nu incercati daca aveti cort din acela de 2 secunde).

 Coboram inapoi in drum, putin mai in fata de data asta, si ne intoarcem pana la rucsaci pe care ii gasim fericiti privind spre departari. Apoi continuam drumul spre Saua Baiului, sub varful Baiul Mic. Pentru ca mai avem timp, hotaram sa urcam pe el, un alt varf minunat cu privelisti deosebite, la 1834 de metri altitudine. Ne si picura putin, de aceea sunt binevenite pelerinele de ploaie, lucru esential de pus in rucsac inainte de plecare. Mancam ceva sus pe varf si ne pregatim de coborare (chiar daca nu simti neaparat nevoia de a manca, organismul are nevoie de energie, pe care o pierde mult din cauza efortului. Valabil si in privinta lichidelor. In plus, greutatea rucsacului scade mancand, avantaj considerabil, mai ales daca nu ai un rucsac foarte bun. Pentru cei care sunt preocupati de propria greutate mai mult decat de cea a rucsacului, recomand activitati sportive mai dese si mai intense, nu infometarea – mai ales pe munte).

 Ajunsi inapoi in drumul de creasta, sub varful Baiul Mic, pornim pe partea stanga a muntelui, pentru a cobori pe Culmea Zamora spre Busteni. Pentru ca este senin (desi ploua), vedem drumul corect de urmat, care coboara spre stanga, pe buza unei vai adanci, in timp ce drumul de creasta continua sa mearga inainte spre varful Baiutul si spre culmea Urechea (de unde se coboara in Azuga)…De aici, traseul ar face o curba la dreapta de 90 de grade, pana ar ajunge in partea nordica a muntilor, numiti muntii Neamtului, unde se afla si varful Neamtul, cel mai inalt din Muntii Baiului (1923m). Par departe, dar drumul fiind usor, fara mari diferente de nivel, pot fi ajunsi relativ rapid de aici. Altfel, acolo se poate urca mai direct din Predeal (ramane pentru data viitoare).

  Noi insa coboram pe drumul de pietris si noroi pana trecem de doua cladiri cu aspect darapanat – o stana pe partea stanga, si un fel de foisor pe partea dreapta – un loc cu priveliste minunata spre Bucegi, cu podea curata si uscata din scanduri de lemn, si geamuri din plastic (un bun adapost in caz de urgenta) si ne apropiem rapid de intrarea in padure… 

 Drumul marcat a facut stanga aici, parasind culmea, dar probabil exista si un drum pe partea dreapta a acesteia, care iesea tot in Busteni. Dar e de preferat sa urmezi drumul marcat, in cazul asta Cruce Rosie. E trist ca nu exista stalpi cu marcaj pe creasta, traseul se face mergand mai mult la nimereala, bazandu-te pe propria orientare sau pe urmarea drumului, ceea ce in caz de nor nu e foarte practic… (de apreciat totusi ca absenta stalpilor de marcaj face traseul sa para mult mai natural… fara obiecte nenaturale). Pe copaci apare insa de acum marcajul, Cruce Rosie, asa ca incepem sa coboram. E drum de atv, dar se poate urca si cu o masina de teren, deci e drum destul de mare. Padurea e minunata, brazi si fagi si cateva izvoare cauzate poate de ploaia de mai devreme, si coboram… e un drum tare lung, picioarele incep sa se resimta, dar dupa circa 2 ore iesim la primele case… am ajuns undeva intre Busteni si Poiana Tapului (care e mai in stanga), dar pentru ca in Poiana Tapului nu opresc acceleratele, si exista riscul de a ramane pe acolo, mergem spre gara din Busteni (care e la circa jumatate de ora de mers de la iesirea din padure). Ajungem asadar la Prahova, urmand stradutele prafuite, apoi iesim in drumul principal Bucuresti – Brasov, DN1. Cineva ne spune ca nu mai sunt microbuze la ora asta (e cam ora 19), asa ca suntem putin in dubiu in privinta mijlocului de transport cu care ajungem acasa.

 Pe langa noi trece insa un microbuz de Bucuresti, caruia ii fac cu mana si cu care ajungem inapoi in orasul cel mare si plin de… altceva decat ceea ce simti pe munte… Nu neaparat ceva mai bun.

 Ca o concluzie, muntii Baiului sunt minunati prin privelistile pe care le ofera dar si prin usurinta cu care pot fi parcursi de la un capat la altul (mai greu e sa ajungi pe creasta, pe urma traseele sunt usoare), sunt frumosi pentru multimea de locuri unde poti pune cortul, dar si prin faptul ca, nefiind la fel de populari precum Bucegii (populari mai ales DIN CAUZA telecabinei), reusesc sa isi pastreze un aer mai natural si mai salbatic…

 Romania nu se rezuma la Valea Prahovei si la litoral.

 …

Ioan Stoenica, 11 mai 2009.